În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz –Cochilia, Ediția a doua, revizuită după treizeci de ani, apărută la Editura Limes în 2020
11. URMAȘELE ARISTIŢEI PIERZÂNDU-SE ÎN NIMIC
Următoarele două săptămâni le petrecură în paroxism. Fata ar fi trebuit să plece la practica agricolă, iar Niky știa că se apropiau zilele hotărâtoare de dinaintea începerii anului universitar. Inka-kakadu, în pofida obiceiului său de a vorbi până la extenuare atunci când se pornea, îi spuse într-o noapte doar atât: „Niky, acolo sus, cineva te iubește!“. Fraza era prea uzitată pentru ca Diamant să-i acorde o atenție deosebită, însă, ulterior, reveni nu o dată la ea. De pildă, după cele două săptămâni de nebunie, sesiză retrospectiv, derulându-i-se în memorie, ca pe ecranul unui cinematograf, secvențele de cascadorie ale drumurilor sale prin oraș. N-a produs nici un accident, n-a mai lovit mașina, n-a fost amendat. Incredibil! Fără îndoială, cineva acolo sus îl iubea. Dumnezeu? Rori?
O iubea pe fata aceea ca pe o femeie? Doar atât? Când se întâlneau în timpul zilei în bucătărie sau în bibliotecă, se puteau comporta unul față de celălalt ca doi oameni normali, încercau să discute lucruri neutre și chiar și reușeau s-o facă, treceau foarte aproape unul de celălalt și nu se întâmpla nimic. Când fata îl anunță că n-are chef să se ducă la cules de mere, în cadrul practicii agricole în vederea pregătirii viitorilor medici, Diamant îi făcu rost de un certificat de boală. În timpul zilei se purtau ca doi vechi membri de familie. Concretul îi readucea la normalitate.
În timpul zilei, doar paloarea fetei și unele rari scânteieri ale ochilor ei îl obligau să-și amintească serile. Când începea să se întunece, încerca să-și stăpânească simțurile, apelând de asemenea la concret. în primul rând, se străduia ca, împreună cu ea, să încadreze și mireasa din fotografia veche în rămurișul fantastic al arborelui genealogic ce se contura pe schema de pe perete. Tânăra femeie fu botezată Aristița și locul îi fu lesne descoperit în conexiunile cu celelalte personaje, într-o zi, nepoata lui Colțea, aducând și o poză completă de nuntă, unde apărea și mirele. Acesta nu părea foarte tânăr, ceea ce îi mai luă lui Niky o piatră de pe inimă. Bărbatul de pe clișeu avea un început de burtă și un aer de imensă mulțumire.
– Vezi, constată Diamant, bărbații de pe vremea aceea își făceau foarte bine socotelile: trăiau din plin până pe la patruzeci de ani, cunoșteau viața, își încropeau situații sigure și abia apoi își luau o femeie care să le toarne prunci spre a avea cine să-i moștenească. La patruzeci – patruzeci și cinci de ani, ei mai considerau că au viața înaintea lor! Și se mai spune că speranța de viață a crescut în zilele noastre… Asta-i o altă minciună a statisticilor…
(„Cea mai documentată minciună este cea statistică” obișnuia să-și învețe profesorul Diamant studenții, frază care, neînțeleasă decât la suprafață, i-a adus neplăceri, mai ales că s-a interpretat că ar fi contestat triumfalistele cifrele oficiale.)
Discutând despre Aristița, Niky constată că poate să se detașeze foarte ușor: ea nu era decât un personaj de pe o fotografie veche, asemenea altor nenumărate poze îngălbenite din vasta colecție, neproducându-i, la fel ca toate celelalte, decât satisfacții estetice. După prima clipă de uimire, văzându-1 pe încântatul mire tomnatic, îi trecu orice sentiment de gelozie. Acelea erau niște imagini de carton, cu o biografie inventată de imaginația urmașilor. Sigur, Aristița semăna formal cu nepoata lui Colțea, dar vrăjitoarea de la Piatra Arsă reușise să intre în pielea fiecărui personaj pe care-1 întruchipase. Nu era prima asemănare…
– Semănăm? obișnuia să se bucure fata, fiind sigură de răspuns.
– Fii atentă, o prevenea el, în natură se poate întâmpla ca și o femeie frumoasă să semene cu una urâtă, oricât ar părea de ciudat.
N-o tachina. Spunea ceea ce simțea: imaginea de pe carton putea fi privită ca orice tablou. Ea nu-1 tulbura mai mult ca o operă de artă decât din clipa când îi aducea aminte de mireasa vie, aflată în fața lui. Dar exista și o singură clipă când, văzând fotografia, putea să uite de făptura ce i-a intrat în viață, sfâșiindu-i-o? În serile și în nopțile acelea ireale, în puținele momente de luciditate, se agăță de cartonul îngălbenit de vreme, sperând să-l poată folosi ca pe o treaptă de revenire la normal. Atunci, concentrându-se asupra fotografiei și impunându-și cu strășnicie să nu privească spre ființa vie, emitea lungi „pasaje biografice” în legătură cu tinerețea Aristiței, cu circumstanțele nefericite ale mariajului ei. (Nu putea să nu se răzbune totuși, cât de cât, pe mirele atât de copt, ca pe un rival.) Vorbea atunci despre serile triste, când „Aristița”trebuia să-și îngrijească bătrânul soț bolnav de gută, despre disperarea ce a cuprins-o când cinstea ei nativă și educația i-au impus să-l refuze pe tânărul medic al casei, venit să-i trateze bărbatul și îndrăgostit lulea de ea (dragoste reciprocă, desigur, și la fel de fierbinte). Niky povestea toate astea și încă multe altele, însă încercările de a ieși din vrajă nu reușeau de fiecare dată, uneori nu reușeau chiar deloc, alteori ajungea ca ea să facă și cea mai mică mișcare pentru a-l trezi din visul din vis.
Timp de câteva zile, Diamant și-a impus să-și respecte măcar programul și obligațiile cotidiene și disciplina sa îndelung exersată a fost suficientă să-l trimită în fiecare dimineață în oraș. Dar, cu fiecare zi ce trecea, venea tot mai devreme acasă, iar în cea de a doua săptămână își luă și el un concediu medical. (O decizie care efectiv i-a zăpăcit pe rivalii lui la funcții. Un om ca Diamant își calculează fiecare pas, se neliniștiră ei, un om ca el nu se îmbolnăvește într-un asemenea moment fără să aibă motive foarte serioase pentru a o face?!)
Serile începeau tot mai devreme și ea era tot mai nerăbdătoare. Îl aștepta în bibliotecă, discutau lucruri neutre, apoi îl lăsa să meargă să mănânce, îi încălzea prânzul-cina și dispărea pe nesimțite.
El revenea în „camera lor“ și o aștepta. O încordare, ce nu-1 părăsea până ce se despărțeau, îl fixa cu privirea spre ușă. La început, se întâmplase să treacă și trei-patru ore până ce o auzea apropiindu-se. Foarte repede, și nerăbdarea ei crescu atât de mult încât așteptările lui deveniră tot mai scurte. Când sosea, îi acapara toate simțurile: auzea foșnetul mătăsii de departe, îi rănea ochii cu luciul albeții, îi umplea nările cu parfumul „Aristiței“, pe care ea nu-l folosea decât cu acele prilejuri, îl furnica prin toată șira spinării atunci când el, fidel ceremonialului, fixîndu-i poziția corpului, a capului și cutele rochiei, o atingea cu degetele tremurânde. Dom’ Doctor fusese cotat toată viața drept un bărbat bine, nu trebuise să alerge după femei și poate de aceea nici nu abuzase de ele. N-o făcuse pe Rori să sufere, deși câteva discuții tot au existat. Dar și până ce se însurase, dusese o viață sexuală regulată și normală. Fusese un iubit prevenitor și lucid. Nepoata lui Colțea îl transformase într-un adolescent pătimaș, așa cum nu a fost el niciodată. Conștient de aceasta, își propuse să continue doar s-o picteze. Dar nici încercările pe pânză nu-1 mulțumiră. Reveni la schițe în creion. Făcu una, două, zece. însă imaginile, corecte, de pe șevalet nu străluceau, nu miroseau, nu foșneau, nu emanau căldura aceea cu totul stranie, dacă luai în considerare sclipirile de ghiață din care provenea. Gestul cu care-și descoperea fața, corpul drept, de statuie, fața marmoreană încremenită în poză, palpitând ușor doar nările, buzele abia întredeschise, talia strâns încorsetată după moda de pe vremea Aristiței. scoțându-i cu atât mai mult în evidență sânii și șoldurile, dar și faldurile bogate ale rochiei, până și mușuroaiele de voal risipite pe covor și pe dușumea, totul îl făcea să-și piardă rațiunea.
Ea părea că știe ceea ce simțea el, poza ca o sfântă, însă avea grijă să nu-1 lase nici o clipă să se liniștească. Se mișca ușor, când el încerca să scape ascuns după șevalet și revenea în poziția inițială, când Niky, impacientat, își ridica ochii, ațâțat de cel mai mic foșnet și de parfumul cel nemaiîntâlnit și atât de cunoscut, asaltându-1 în valuri la orice tresărire a ei. Ea tăgăduia, nevinovată, că s-ar fi mișcat și privea în continuare fix, statuie de zăpadă sclipitoare. (Era o toamnă neobișnuit de caldă, dar niciodată nu se prelingea măcar și o singură picătură de transpirație de pe chipul de marmură. Și nu numai impresia de zăpadă împrăștia în jurul ei senzația de rece: când ajungea s-o atingă, fiori de frig îi furnicau degetele – era rece voalul, era rece rochia și pielea îi era de ghiață. Iar, după câteva clipe, sloiul izbucnea în vâlvătăi!)
Un timp nedefinit se chinuia în spatele șevaletului, cramponându-și degetele de creioane și pensule, fără a părăsi nici o clipă jocul condus când de el, când de ea: el venind să-i mai îndrepte poziția capului sau o mână ce alunecase din locul inițial, ea provocându-i toate simțurile cu o mișcare, atunci când el părea să se fi cufundat într-adevăr în pictat. După ce-1 lăsa să aibă impresia că ar avea și el cât de cât inițiativa, ea se scula brusc și venea, pasămite, să vadă ce a realizat. Pregătirea era întotdeauna diabolică și se ajungea inevitabil la momentul când întreaga ființă vie din el exploda. Nerăbdarea lui era justificată: niciodată nu avea de unde ști cum va reacționa ea. Câteodată i se abandona supusă, alteori nu ceda decât după luptă, însă se întâmpla să se smulgă din beția lui și, sub pretextul că desenul încă nu e terminat și trebuiau să mai aibă grijă de costumație, dispărea din încăpere, lăsîndu-1 de fiecare dată la fel de buimac.
Aceste ultime ieșiri, Niky nu și le putea explica: era limpede că sufereau amândoi de aceeași nebunie, din moment ce, de mai multe zile, aproape că au renunțat la orice viață socială pentru jocul acesta învăluit într-un ceremonial construit atât de riguros: și, atunci, ea cum de putea, câteodată, ieși, din vrajă?
Niky își punea întrebări cu duiumul după ce rămânea singur sau până ce venea ea, întrebări, desigur, tot în legătură cu ea. De pildă, dacă era frumoasă? Era o enigmă și el își zicea că nu poate răspunde la acest subiect întrucât fetișcana prea a crescut zi de zi sub ochii săi, astfel încât, fiind prea obișnuit cu chipul ei, nu putea fi surprins în timpul zilelor de cum arată ea. Dar nu era numai atât: faptul că nepoata lui Colțea putea să semene atât de mult, în timpul serilor, ba cu Cleo, ba cu Aristița, dar și cu alte personaje din albumele străvechi, personaje ce nu semănau între ele, îl făcea să se întoarcă mereu la fraza unui sculptor mare – Michelangelo? – după care în natură, în orice bloc de piatră, se află statuia care nu așteaptă decât să fie eliberată de artist. Da, ea era blocul de marmură având capacitatea de a se putea izbăvi singură, însă, la fel ca în blestemele din basme, întorcându-se la un soroc prestabilit în închisoarea de piatră. De aceea îi era imposibil să spună despre ea dacă era frumoasă sau nu: într-o întruchipare apărea într-un fel, într-alta nemaisemănându-și deloc. Niky începu să creadă că ea nu este decât un fluid ce se materializa efemer, dar modificându-se întruna, fiind cu atât mai viu.
Aristița nu reuși niciodată să apară cât de cât mulțumitor pe desenele neterminate ale Doctorului. Dar, încă înainte de a se sfârși ședințele ei de pozat, dispăru Aristița și în locul ei apărură alte mirese din provizia nesfârșită de fotografii îngrămădite în Casa Colțea. Era parcă un sit arheologic din șantierul căruia ieșeau la suprafață mereu noi artefacte. La început, de fiecare dată, e adevărat, noua mireasă apărea cu „modelul ei atestat” și, în timp ce el trebuia să-i găsească personajului un nume și un loc pe ramurile arborelui genealogic, ea urma fidelă ceremonialul intratului în încăpere, descoperirea feței, regula cu poziția rigidă și cu mișcările abia perceptibile, însă atât de riguros calculate.
Apoi, Niky observă că fata era în stare să se metamorfozeze nu numai ea în funcție de fotografie, dar și materialele folosite pentru decor parcă se schimbau. Fotoliul în care ședea părea și el de fiecare dată altul, întotdeauna cel din fotografie, țesăturile din care erau confecționate rochiile, mereu de altă natură, nu erau mereu acelea din poze, deosebirile relevându-se doar la analiza separată a „originalelor” și a „copiilor”, nu și la contemplarea neutră. Imaginația fetei era nesfârșită și resursele ei materiale păreau să nu aibă nici ele limite: fiecare rochie era dintr-un alt soi de material – atlas, brocat, tul, organdi, dantelă, lurex – însă și accesoriile, alese cu grijă, difereau de fiecare dată, unele părând să fie chiar originalele – o bijuterie, o mănușă, un pantof – întrucât era cu totul improbabil ca asemenea piese să se mai fi găsit undeva în comerțul socialist. Și, cel puțin la început, toate semănau, erau aidoma cu cele din fotografie, deși, după prima inadvertență, Niky descoperi și altele, tot mai multe, până ce renunță a le mai căuta de teamă să nu distrugă întregul joc. Totuși, nu se putu stăpâni să nu constate că, încetul cu încetul, diferențele dintre fotografii și redarea lor vie erau tot mai pronunțate și asta nu pentru că nepoata lui Colțea ar fi început să se grăbească în confecționarea toaletelor și a machiajului – acestea au rămas la fel de complicate și de migăloase – ci fiindcă, parcă, un singur personaj ar fi început să se nască din toate aceste plăsmuiri, inițial atât de diverse.
Sâmburele acestei bănuieli l-a pus pe Niky și mai mult pe gânduri în ziua când, a patra mireasă succesivă, n-a mai apărut decât în carne și oase, însă fără suportul fotografiei de unde ar fi fost inspirată.
– N-o mai găsesc, replică fata, am rătăcit-o pe undeva, printre atâtea boarfe, iar la a doua sau la a treia ședință de pozat în rochia și cu coafura respectivă, pretinse că fotografia i-ar fi căzut în chiuvetă (?), că ar fi stat acolo toată noaptea și că dimineața, când a dat de ea, era deja complet distrusă.
Un alt clișeu cu acel personaj Niky n-a mai găsit, chiar dacă l-a căutat câteva zile, ceea ce-i întări presupunerea că fata începea să fie nemulțumită doar de universul – ce păruse inițial atât de limitat – al pozelor din primele albume găsite.
În perioada aceea, simțurile Doctorului erau prea pline de aparițiile serilor pentru a putea urmări prea departe un gând, însă o stare de neliniște îl agresă și, latentă, îi oferi primul sprijin – chiar dacă neplăcut – de a se întoarce la dura realitate.
Un al doilea suport al revenirii, mult mai brutal, îl constitui un incident. Amândoi se aflau de acum acasă de mai multe zile și trăiau exclusiv în nebunia basmului lor. Pierzând orice legătură cu timpul, s-a întâmplat să uite că în fiecare marți și vineri, pe la opt dimineața, venea câte una dintre vecinele binevoitoare spre a face curățenie în uriașa casă – atât cât era posibil. Programul acesta fusese stabilit astfel pentru că la ora aceea, de regulă, atât Doctorul cât și Domnișoara erau în oraș și femeile nu deranjau pe nimeni. Insă tot această convenție a făcut și ca vecinele să primească fiecare dintre ele un rând de chei de la intrare. Într-o dimineață, una dintre femei veni, ca de obicei, să mai adune prin casă și, ca întotdeauna, știind că nu e nimeni acasă și, deci, nemaiciocănind la nici o ușă, nimeri în odaia unde se găsea Domnișoara îmbrăcată ca de nuntă și Doctorul care… care parcă îi aranja ceva la rochie.
Rupți de timp, cei doi se întâlniră spre dimineață. Aceasta a fost, poate, norocul: mireasa se afla încă la pozat și ședea abia de vreo oră în fotoliul ei. Femeia fu la fel de uluită ca și cei doi. Domnișoara sări în picioare și fugi din încăpere pe lângă vecina rămasă buimăcită în ușă, iar Doctorul începu să bâiguie ceva despre pictură și actorie și-i arătă niște desene. Vecina nu pricepu nimic, dar își zise că Domnișoara avea să se mărite în curând și că și-a încercat rochia de mireasă în fața tutorelui ei.
Timp de două zile, nepoata lui Colțea nu mai ieși din camera ei. Și Diamant simți nevoia să fugă, să dispară. Se însănătoși și își reluă cu înverșunare lucrul întrerupt la cartea despre timus.
În Piatra Arsă se aștepta nunta Domnișoarei, dar oamenii erau suficient de simțiți spre a nu pune locatarilor din Casa Colțea nici o întrebare. Evenimentul și așa nu putea să mai întârzie mult.
