În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz –Cochilia, Ediția a doua, revizuită după treizeci de ani, apărută la Editura Limes în 2020
Se așeză la masă și așteptă. Mirosul sarmalelor îl enerva. Poate pentru că risca să acopere parfumul tainic al „Aristiței“. Simțea că mâncarea de pe masă îi face pur și simplu greață. Își turnă un pahar dintr-o căniță subțire cu gură și capac greu din argint. Greața nu-i trecu, ba chiar se accentuă. Îi era frică să nu trebuiască să iasă pentru a vomita. Nu izul condimentat de mâncare era de vină: nerăbdarea împinsă până la paroxism.
Cu toată așteptarea lui atât de nervoasă, realiză și el că în seara aceea ea veni mai repede ca de obicei. Era tot o mireasă, dar nici „Aristița“, nici alta dintre cele câteva sosite din albumele familiei Colțea. Personajul era și mai palid, rochia și mai albă, trena mai lungă, voalul mai nesfârșit. Dar apariția mai aducea o noutate: nu mai păstrase nimic din feciorelnicia studiată a convenției manierelor imitate de pe vechile cartoane. Rochia nu mai era închisă până sus, ci un decolteu de-a dreptul indecent îi etala sânii și umerii. Totul era frivol, provocator, pentru sensibilitatea lui Diamant aproape de prost gust.
Era un personaj cu totul nou. Intrarea în cameră, închisul ușii, poza luată în timp ce ședea pe scaun, totul amintea de miresele precedente. Dar câteva mișcări în plus, faptul că întârzia momentul descoperirii feței, rigiditatea dusă la extrem îl făceau pe Diamant să simtă o nemulțumire încă abia perceptibilă, dar totuși o nemulțumire.
Nu reușiră să se atingă de mâncare. Doctorul stătea, adolescent cuminte, și aștepta ca ea să preia inițiativa. Dar ea sorbea încet dintr-un pahar și lăsa vremea să se scurgă. Întrucât nu stătea în spatele șevaletului, el nu vedea motivat nici măcar gestul de a se apleca spre a-i aranja trena rochiei și ninsoarea voalului pe covor. Nici nu îndrăzni să facă lucrurile acestea, deși simțea o nevoie fizică de a cuprinde iarăși și cu vârful degetelor ceea ce vedeau ochii, inhalau nările și auzeau urechile. Deși… Deși nici mirosul nu mai era al parfumului „Aristiței”, ci o esență puternică, mult prea puternică, la fel de frivolă ca întreaga apariție.
În lipsa ritualului pregătitor obișnuit, Niky ar fi vrut să treacă imediat la fapte. Întreaga butaforie – pentru prima oară – îl enerva. Dar femeia nu dădea nici un semn că ar fi putut termina vreodată cu sorbitul acelui unic pahar.
– N-am văzut domnișoara… doamna asta în nici o fotografie, nu mai rezistă bărbatul.
– Pe vremea acestui personaj, nu se inventase încă imaginea fotosensibilă, veni răspunsul din spatele voalului, însă țesătura acestuia era atât de subțire, încât doar umbrea ușor o față de o paloare cadaverică. Aceasta este Sorata Rosapelli.
– Sorata Rosapelli?! N-am auzit niciodată de ea.
– Bănuiam. De aceea nici n-am vrut să te șochez de la început cu… Mai înainte să-ți spun cine a fost… cine este personajul, pe urmă…
Se sculă și făcu mai mulți pași prin încăpere. Niky percepea foșnetul de care era subjugat și sesiză că lipsea zgomotul în plus, pe care-1 auzise prin ziduri în ultimul timp. Mireasa se opri și se sprijini de un perete. Era evident că regizase totul cu grijă. Stătea între cele două armuri și în vreme ce vorbea, Doctorul o observă că tremură. Ceea ce-i scăpa era că nici el însuși nu putea sta liniștit.
– Sorata Rosapelli s-a născut la Florența în anul Domnului 1504. Familia ei a trebuit să părăsească locurile natale în urma unor delațiuni. Fratele ei mai mare, Alessandro, a făcut imprudența de a reveni în cetatea natală, după ce a primit asigurări din partea lui Ippolito de Medici, cardinalul guvernator, că așa-numita vină i-a fost proscrisă. Dogele Antoniotto Adorno di Agostino a tratat personal reabilitarea, după ce familia Rosapelli a făcut mari cadouri Veneției. Doar că iertarea lui Alessandro n-a fost decât o cursă, deoarece, abia revenit la Florența, fu judecat sumar și executat public. Sorata n-a putut trece niciodată peste momentul acesta. Nu-i adevărat că a trăit cu fratele ei, cum s-a pretins de către numeroșii ei detractori, pur și simplu și-a adorat fratele. În clipa când acesta a îngenunchiat pe eșafod, sora lui a intuit ceea ce îi mai rămânea de făcut într-o lume pe care o considera, de atunci, drept teatru al cumplitelor încercări înainte de Marea Judecată de Apoi.
Soneria reparată de câteva zile țârâi strident. O fi fost un grup de colindători. Fata albi și mai mult și se sprijini de perete. Ascultară amândoi insistențele celor de la poartă, nemișcați, ca niște borfași. Până la urmă, țârâitul încetă. Mai târziu sună și telefonul de mai multe ori. Reacția lor fu aceeași și Doctorul remarcă surprins că, în momentele ei de spaimă, pupila lui părea mult mai în vârstă decât era în realitate. Când se reinstală liniștea, fata își aranjă cu o grijă afectată ținuta și lua o anumită poză, însă nu mai era atmosfera ușor șugubeață, puțin jucăușă, chiar dacă, în același timp, foarte serioasă, a ședințelor de pozat. Acum totul devenise teatral, fără nici un pic de umor. Nervozitatea lui Niky creștea cu fiecare clipă. Domnișoara devenise o cabotină în toată puterea cuvântului și Diamant resimțea din plin schimbarea, chiar dacă nu și-o putea încă explica. Ceea ce-1 rănea era sentimentul tot mai puternic, tot mai nemilos, că femeia nu se mai îmbrăcase pentru el, că relația dintre ei trecuse din partea dânsei pe un plan secundar, că un alt element începea să prevaleze. De aceea nici nu putea fi foarte atent la vorbele pe care ea continua să le debiteze. Nici nu-1 interesau în mod special acele vorbe, un monolog de tragedie declamat pe o scenă de provincie. Lunile trecuseră lăsând urme multe și adânci, prea adânci pentru ca să se poată desprinde dintr-odată de tot ce-1 înnebunise atât de intens în acel întreg răstimp infinit. Și acum încerca s-o mai cuprindă cu toate simțurile, mai înainte cu auzul, atunci când se mișca și-i auzea foșnetul mătăsii grele – și nu vorbele, ce nu-1 atingeau încă deloc – apoi cu mirosul – deși parfumul puternic era total diferit de esențele discrete, abia ghicite, folosite anterior; urma văzul prin albul ireal al rochiei, al nimbului parurii, a tot ceea ce o înconjura și, la sfârșit, atingerea inițial doar a marginii voalului, apoi… Iar la urmă, gustul care exploda. Toate astea erau încă de față și nu se puteau uita atât de ușor, iar el nu numai că nu simțea nevoia s-o privească, dar se străduia disperat să reînvie ceea ce părea deja amintire. El făcea eforturi, însă ea nu mai era ea. Până la urmă, trebui să-i asculte și povestirea. Ea vorbea, în continuare, despre acea fiică de patricieni florentini din secolul al șaisprezecelea. Legenda se lungea și el o întrerupse destul de nepoliticos. Nu mai avea răbdare.
– Cine-i fata aceea? Și ce avem noi cu ea?
Nepoata lui Colțea zâmbi într-un mod ce-1 sperie. (Acum chiar că nu mai avea nici o vârstă.) Apoi continuă să povestească. Din când în când se mai oprea, sorbea din pahar, însă nu se îndepărta de la locul ei dintre cele două armuri. Era foarte atentă să nu-și schimbe poziția corpului, aranjamentul trenei și al voalului. Numai că acum era evident că nu se străduiește să-și păstreze atitudinea pentru a fi pictată, ci fiindcă astfel credea ea că trebuie să revină din istorie.
– Așa că planul era copt, continua ea legenda. Ippolito de Medici trebuia să asiste cum singura femeie ce nu i se dăruia – deci singura atât de dorită – devenise una dintre târfele notorii ale cetății. Erau curente destrăbălările ei cu indiferent cine și indiferent unde, doar pe el, pe cel mai puternic om al locului îl refuza, după ce petrecea ore întregi în prezența lui, făcând pe sfânta. Reuși să-l zăpăcească atât de mult, încât bietul bărbat era dispus să renunțe la orice pentru ea.
– Și ce avem noi acum cu ființa aceea? nu mai răbdă iarăși bărbatul.
– Dar cu ,,Aristița“ ce-am avut? Dar cu „Cleo“?
El vru s-o atingă, s-o scoată din nebunia ei – da, abia atunci simți el difuz că era vorba despre nebunie. Încercă s-o tragă spre el, dar ea era departe, undeva în prima jumătate a secolului al șaisprezecelea, se împotrivi și țipă atât de strident încât, mai mult uimit decât îngrozit, îi dădu drumul. Ea fugi din încăpere și Diamant se așeză pe un scaun și încercă să bea. Telefonul mai sună de câteva ori, apoi el își dădu seama că nu e în stare să pună băutură în gură. Și mâncarea din față îi stârnea repulsie. De fapt, nu stătea decât cu urechile ciulite, pândind-o. Și ea reveni, într-adevăr, la fel ca prima dată și el o așteptă la fel ca întotdeauna. Și din nou nu mai era ea. Acum era într-adevăr o târfă, chiar dacă la fel gătită, chiar dacă și mai teatrală ca de prima oară.
Scenariul se repetă, dură iarăși o vreme până ce se arătă mulțumită de poza luată între cele două armuri, până ce continuă povestirea. Diamant n-a mai întrerupt-o. Acum știa. Nu mai avea nici un dubiu. (Ulterior, chiar fără să se intereseze, află fragmente de adevăr din spusele celor ce o întâlniseră în ultima vreme. De un timp, se purtase mai mult decât ciudat și la facultate, și prin sat, însă tot ceea ce era legat de ea fusese întotdeauna bizar, așa că nici alții nu s-au formalizat în mod special. Dar dacă ar fi știut de un an sau de doi? Atunci mai mult ca sigur că n-ar fi avut parte nici el de săptămânile acelea irepetabile. A fost o minune și orice minune se termină. Și orice minune se plătește. Numai că doctorul Diamant, un privilegiat al soartei, nu era el cel ce plătea, nepoata lui Colțea achită, de data asta, factura.)
Ceea ce a urmat seamănă mai mult cu un coșmar. Un coșmar de care Diamant n-a mai vrut niciodată să-și amintească. O dată, fiindcă, dacă nu s-ar fi străduit să uite revelionul acela nefericit, ar fi pierdut și lunile de basm care l-au precedat; a doua oară, întrucât îi era imposibil să se gândească la acea noapte. Îl durea până și fizic. Bine măcar că n-a fost nimeni de față. Bine măcar că era singurul martor. Iar amintirile personale se lasă măsluite și ele. Tot restul vieții, Niky era preocupat să-și înșele memoria.
„Fata cu cap de bibliotecă” o numise Rori pe nepoata lui Colțea și poate că de aici i se trăgea totul, se mințea Niky. (Dar tot Rori o numise un porumbel alb uriaș, până la urmă un porumbel monstruos. Inka-kakadu avea să pună într-o zi punctul pe i: „Fata aceea a fost un pescăruș. Când îl vezi pe cer, e superb, însă e foarte departe. De aproape, pescărușul e de-a dreptul urât!“ Niky protestă: „Urât de aproape? Dumnezeule, habar n-ai!“)
– Știi cine a introdus moda mireselor albe? continuă fata, după ce se arătă, în sfârșit, mulțumită de poza luată, de poziția mâinilor de unghiul gâtului, de pliurile trenei aranjate în față, de mușuroaiele voalului pe covor. Nu, Niky nu știa. „În cărți, continuă femeia, se spune că Maria Stuart a venit așa la nunta ei cu regele Francisc. Însă nu e adevărat! După ce n-a reușit s-o obțină cu binele, Ippolito de Medici a pus să fie judecată și osândită ca târfă, ca târfă criminală. Drept urmare, Sorata Rosappeli fu obligată să umble prin cetate acoperindu-și fața cu un voal galben, la fel ca toate prostituatele profesioniste ale timpului. Însă nici asta n-a durat prea mult. Cardinalul o dorea prea intens și ea a reușit să-l mai înnebunească o dată. Într-așa o măsură, încât el ar fi fost dispus să lase totul baltă, și demnitate și avere și să se căsătorească tocmai cu cea pe care a anatemizat-o. Numai că asta n-a făcut parte decât din planul ei. La nunta, ce trebuia să aibă loc în secret, Ippolito era totuși cardinal, mireasa a refuzat în fața tuturor intimilor prelatului, dar și în fața preotului, să se căsătorească vreodată cu el. Refuzul în biserică nu mai putea fi iertat, chiar dacă, foarte în curând, n-a mai rămas nici un martor viu al scenei. Sorata Rosapelli a fost osândită la moarte pentru niște vine născocite de ea, iar modul de execuție a rămas unic: ea a venit îmbrăcată mireasă albă la eșafod, purtând însă lanțuri grele din argint. Aici, în curtea castelului, în fața tuturor invitaților cardinalului, a fost încoronată în mod solemn ca <regină a târfelor criminale> cu o coroană cu zimți în formă de falusuri. Se spune că până și acest accesoriu atât de infamant ar fi fost născocit chiar de ea și meșterit după indicațiile ei. Apoi a fost <căsătorită> cu tot fastul cu un măgar. Spectacolul a continuat <târfa criminală> fiind violată public de toți răufăcătorii din temnițele Florenței. <Nunta aceasta> a durat, spre deliciul invitaților, mai multe zile. Evenimentul a fost pregătit și anunțat din timp și în piața mare și în jurul estradei au fost amenajate bănci și mese unde, bând și ospătându-se, lumea a savurat spectacolul. Și oamenii lui Ippolito stăteau pe după ferestre și nu se îndurau să piardă nici o clipă. Doar cardinalul nu reuși să-și ascundă suferința. Era de parcă l-ar fi omorât pe el bucată cu bucată. Se spune că acolo, legată cu lanțuri pe eșafod, Sorata însăși le-ar fi șoptit călăilor noi umilințe și noi torturi. Ea nu simțea nici durere și nici rușine: totul trecea în trupul și în sufletul lui Ippolito de Medici. Acesta, se spune, răcnea de după perdeaua după care se ascunsese singur într-o încăpere, în timp ce de la celelalte geamuri ale clădirilor circulare, oaspeții beți de vin și de spectacol, strigau măscări. După fiecare viol, câteva femei o spălau și îi rearanjau ținuta. În unele descrieri se spune că i-au și schimbat rochia și accesoriile de mai multe ori cu rochii și accesorii identice pentru tot răstimpul supliciului. Pe care ea l-ar fi savurat privind tot timpul spre fereastra în spatele căreia știa că se află și suferă cardinalul. Ea zâmbea și era mai frumoasă ca oricând, iar coroana de <regină a târfelor> era din argint și strălucea cu zimții reprezentând falsuri. Oricât de obscenă și oricât de dureroasă, fiecare secvență era astfel regizată încât să păstreze o oarecare măreție și femeia să mai poată fi dorită de călăul și de victima victimei. Din când în când, nemaiputând suporta, Ippolito trimitea câte un slujitor s-o întrebe pe condamnată dacă regretă faptele săvârșite. Dacă ar fi spus <Da>, ar fi fost iertată. Dar ea striga tare, și cu ce putere mai avea, <Nu> și, spre suferința fizică a cardinalului, supliciul continua și mai cumplit. Poate că și așa s-ar fi ajuns la o ușurare a execuției sau măcar la o scurtare a ei, dacă Ippolito n-ar fi leșinat de mai multe ori, singur în odaia de unde privea, iar în perioadele acelea totul se desfășura și mai bestial. In prima noapte, au dezlegat-o și au dus-o înapoi la închisoare. A doua zi, la prânz, totul a fost luat de la început. Ea mai putea să meargă, dar, cu costumația refăcută, coafată și vopsită, au adus-o înconjurând prin toată Florența alături de măgarul ei, de „soțul“ ei, ea trebuind să facă tot acest drum târându-se în genunchi. Șase valeți îi duceau trena rochiei și șase prostituate voalul. La fiecare răscruce…”
