Cochilia – Ediția a doua, revizuită după 30 de ani (32) 

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz –Cochilia, Ediția a doua, revizuită după treizeci de ani, apărută la Editura Limes în 2020

17. OM ȘI CÂINE PIERDUȚI ÎNTR-O LUME A UNEI CIVILIZAȚII DISPĂRUTE

Situația de la clinică se îmbunătățise simțitor după numirea tovarășei doctor Dragomirescu. Cea mai mare parte dintre bolnavi se pomeniseră externați și atât coridoarele.cât și holurile deveniseră iar libere. Odată, Niky îl întâlnise pe Stroe întâmplător pe stradă, însă tovarășul secretar era foarte ocupat. Se făceau delegările la congres.

În Casa Colțea au apărut mai multe televizoare și câteva antene luate de pe clădirile demolate. Toată lumea privea la vecini, iar în restul timpului se asculta Radio Europa Liberă. Bătrâni și copii, bărbați și femei. Toți. Toți își făceau mari iluzii de la congresul care bătea la ușă. Ca niciodată, lucrările, transmise în direct, au fost privite de bunăvoie și cu sufletul la gură. Doar Diamant era total indiferent: nu se va întâmpla nimic! Și nu s-a întâmplat nimic. Doctorul a avut iarăși dreptate, spre admirația numeroșilor săi consăteni. Arestarea lui Inka-kakadu îi mărise prestigiul înțeleptului binefăcător, care acum își împărțea și domiciliul cu cei loviți de soartă. Dar atunci când o să-i vină rândul și Casei Colțea? N-or să îndrăznească! Și, intr-adevăr, încă de prin octombrie, buldozerele dispărură din nou. Ceea ce nu însemna neapărat că n-or să reapară în primăvară. Sau, poate, mai repede. Le-o fi fost frică din cauza congresului¹… „Fii serios, dom’le, ăștia și frica!? Ăștia n-au rușine!“

De fapt, Casa Colțea nici nu-i aparținea Doctorului, ci Domnișoarei – care, între timp, devenise majoră. Într-o zi, Diamant fu chemat la psihiatrie și înștiințat că tânăra femeie are tot mai lungi perioade de luciditate și că n-ar fi rău să fie dusă acasă și pusă acolo sub îngrijire. Desigur, sănătoasă nu va fi niciodată, dar să fie lăsată, înmormântată, intr-un ospiciu… Colega, știi ce condiții avem aici… Așa că Domnișoara reveni acasă și Doctorul își rugă noii vecini să fie mereu cineva în preajma ei. Realitatea nu mai putea fi ascunsă, chiar dacă nimeni dintre cei de la Piatra Arsă nu accepta decât, cel mult, că nepoata lui Colțea era ceva mai mult decât surmenată. Medicul îi administra, din când în când, injecții, iar tânăra femeie dormea mai tot timpul. Nu era o soluție, dar altceva ce să facă?

Pe urmă, trebui încadrat și Doru undeva, el nemaifiind demn să îndrume munca din domeniul culturii, acolo unde, alături de învățământ, se forma omul nou. Niky fu obligat să se ducă pe la toate cunoștințele, însă băiatul n-avea decât liceul. Reuși, cu chiu cu vai, să-l încadreze pontator la fabrica textilă, dar Lavinia tremura de fiecare dată când soțul ei întârzia în oraș, de teamă să nu fi încercat din nou să fugă peste graniță. Era evident că-i spusese ceva în acest sens, mai ales că Doru nu putea să-și țină gura. Niky renunță să mai treacă pe la fosta lui locuință, chiar dacă, între timp, holul de la intrare și camera cea mai frumoasă s-au eliberat prin moartea bătrânului Ovanez, iar rudele lui n-au mai dat pe acolo. Acum ar fi avut loc cu toții să locuiască în spațiul acela luxos, dar Diamant știa că s-ar fi certat fără încetare cu rudele și prefera să-și păstreze bruma de independență.

Dacă ar fi putut măcar să se îmbete! Există oameni – cei mai mulți – cărora băutura le produce sete și vinul cere vin. Diamant nu era capabil să bea mai mult de un pahar-două, apoi licoarea sfântă îi devenea insuportabilă. Dacă s-ar fi îmbătat, s-ar fi dus la tovarășul Stroe și l-ar fi rugat să intervină pentru Inka-kakadu. Regreta tot mai intens pisălogeala păsării. A păsării? Poate că pe un om beat Stroe l-ar fi putut crede, însă să îți ceară cineva treaz să intervii la securitate pentru eliberarea unui papagal era prea absurd chiar și în vis.

De ce trăim? Toată realitatea începuse să se încețoșeze, asemenea unui ecran de televizor stricat. Diamant mergea prin această negură și, spre marea sa mirare, nu se lovea pe stradă de alți somnambuli. În fond, totul era exact ca înainte, nu se schimbase nimic, chiar dacă lumea asculta posturile străine mai mult, dacă discuta cu voce ceva mai ridicată tot ce auzea și dacă se încăpățâna să caute semne, în continuare, în fiecare mesaj recepționat. Totul era ca înainte: până și lucrarea despre timus avansa conform cu ritmul ei prestabilit. Un redactor de la Editura Științifică – același ce-i redactase și primul volum – îl zorea să-i predea manuscrisul. Formalitățile sunt tot mai lungi, îl asigurase omul, titlurile aprobate tot mai puține și, dacă se pierde poziția din plan pe anul 1989, nu se știe dacă vor mai fi acceptate reporturile. Bietul editor nu știa că pe autorul lucrării nu-1 mai interesează momentul apariției, clipa când iei în mină volumul proaspăt scos de sub teascuri și-i miroși cerneala tipografică. Nici cursul de la Institut nu fusese încă tras la imprimantă, mai ales că magicul aparat se afla sigilat de la o vreme, pretinzându-se că s-a stricat. Unii, mai optimiști, susțineau că au fost tipărite manifeste la Universitate în preajma congresului. Niky nu văzuse așa ceva și nici nu credea că ar exista cineva atât de naiv încât să-și imagineze că poți dărâma o dictatură cu niște bilețele de hârtie răspândite noaptea în metrou. În cazurile acelea, cinci bilețele ajung la oameni și restul este colecționat cu grijă de băieții cu haină de piele. Nici cursul de la Institut nu-i ieșise, deși era mai mult decât necesar studenților pentru examene, nici volumul doi despre timus nu va apare în curând. Până la urmă, dacă va fi scris, tot o să fie editat. Să nu mai continue o lucrare începută? Și ce să zică? Ce să facă? Să meargă la pescuit? Lucrarea avansa în ritmul ei: mecanismul Diamant continua – chiar dacă pe sectoare – să funcționeze.

La sesiunea din toamnă avusese primul incident cu studenții. Primul incident după atâția ani de când se afla la catedră. De fapt, nu era vorba decât despre un singur student, mai bine spus, o studentă. Profesorul Diamant nu căzuse niciodată nici un candidat la examenul de endocrinologie. În toamna aceea, trebuise să lase trei repetenți. Printre ei și o fată, pe care n-o recunoscuse că ar fi fost cea cu care a ieșit într-o seară tovarășul Stroe de la cinematograf. Studenta îl căută la cabinet și, după o criză de plâns, trecu la amenințări. Probabil, însă, că se înșelase și ea: tovarășul Stroe nu se amestecă în nici un chip în toată povestea și tânăra ar fi trebuit să repete anul. Era însă obraznică și îl făcea pe bietul profesor să intre în situațiile cele mai penibile. Până la urmă, cineva, un asistent, îi șopti că fata a făcut o reclamație la minister că tovarășul conferențiar ar fi trântit-o la examen întrucât ea n-a vrut să se culce cu el. (Vechiul banc: „Cine nu pică, pică!“ He, he!). Apoi apăru și o comisie de anchetă și doi tovarăși de la minister, foarte manierați, se scuzară, dar accentuară că trebuie să rezolve toate adresele care le sosesc. Bineînțeles că nu cred nici o iotă din povestea fetei, nu cred nici o iotă, însă… Ceea ce era neplăcut era că studenta afirmase tot felul de lucruri despre tovarășul conferențiar, niște porcării, desigur… Până și nefericita legătură cu Țumpa Dragomirescu o știau, deși, din bun simț, nu pomeniră nici un nume.

Apoi urmă o reexaminare în fața unei comisii: fata se pregătise cinstit și dădu un răspuns de cel puțin nota opt. Studenta fu declarată promovată. Era un lucru cu totul și cu totul fără precedent. Până și decanatul protestă. Tovarășul Stroe, sesizat, nu se amestecă. Diamant amenință cu demisia. Colegii îl sfătuiră să se mai gândească: n-ar fi exclus ca demisia să-i fie acceptată. Rectoratul întocmi o adresă către minister, însă exrepetenta fusese înmatriculată în anul următor de studii. De la minister nu veni nici un răspuns. Atunci apărură și ceilalți doi repetenți, cei ce căzuseră în sesiunea de toamnă împreună cu fata salvată. Și părinții lor au plecat la minister. Tot nimic. Diamant sună de mai multe ori la București, întrebând dacă de data asta nu era la fel de obligatoriu să se răspundă la toate adresele. Cei ce au anchetat cazul lui erau de negăsit. Unul fusese transferat, între timp, la Galați.

Ce-i mai rămânea? Lucrarea despre timus, volumul doi. Despre primul op s-a spus în cele câteva recenzii apărute că strălucește printr-o informație qasiexhaustivă. Lungul capitol preliminar, extins, desigur, asupra istoricului cunoașterii tuturor glandelor cu secreție internă, ar fi putut apare și de sine stătător. Era într-adevăr o poveste cu nenumărate trimiteri. Poate că Niky nici nu s-ar fi înhămat la toată lucrarea dacă n-ar fi fost animat de tentația unui amplu capitol despre trecutul cunoașterii medicale. Oferit spre lectură unui celebru istoric, ignorant în medicină, aceluia capitolul respectiv i-a amintit de Braudel și Duby. „Metoda unei viziuni foarte largi asupra societății și-a pierdut în doctorul Diamant un exponent de prim rang.” Pe urmă, trecând la studiul propriu-zis, domeniile se îngustau inevitabil. Iar secțiunea specială, obiectul preocupărilor la care tocmai a ajuns, limitase și mai mult posibilitățile de a face trimiteri. Omul renascentist al lui Colțea era obligat să-și vadă de orizontul său restrâns la gaura cheii. Sutele de imagini și fișe, adunate cu migală de ani și ani de zile, nu reprezentau decât o muncă de compilare. Toată originalitatea consta în metoda de sistematizare a materialului și de punerea sub o lumină mai tare a unor aspecte socotite esențiale. Comentariile erau excluse de date, interpretarea se rezuma la selecție.

– E tot mai plictisitor să te pricepi la nivelul contemporan de vârf într-un domeniu, i-ar fi plăcut lui Niky să se plângă cuiva, însă nu mai avea cui.

Nu mai avea cu cine discuta. Până și cei cu care locuia acum împreună în Casa Colțea se fereau unii de alții. Vorbitul în șoaptă devenise o obsesie. „În fiecare dimineață, când mă rad, mă întreb îngrozit cine dintre cei doi – cel din fața oglinzii sau cel din spatele ei – este securistul?“, îi mărturisi într-o zi o cunoștință. Probabil că și insul acela trecea printr-o criză de singurătate și, neavând cu cine discuta, i se destăinui lui Diamant, omul căzut din toate grațiile, probabil mai dizident decât toți ceilalți. Individul se numea Prună și suferea cumplit din cauza numelui său. Era unul dintre veșnicii profesori suplinitori din oraș, aflat toamnă de toamnă la cheremul și capriciile inspectoratului școlar. Se cunoșteau întrucât Prună fusese coleg de facultate cu Rori. Fire complicată și plină de suspiciuni, divorțat de două ori, se atașase de un alt singuratec, de soțul celei în casa căreia venise timp de ani și ani, fiind apreciat pentru cultura sa, simțindu-se în adâncul sufletului la fel de ratat ca Rori. De altfel, Sandu Prună îl prevenise pe Niky și când se zvonise că va veni comisia aceea nenorocită de la minister spre a ancheta examenele de la endocrinologie – e adevărat că Diamant era la data aceea deja la curent cu ce se pregătea –, el îl opri să-și dea demisia după ce, în lipsa oricărui precedent, exrepetenta fusese declarată promovată.

Totuși, Niky știa că discuțiile cu profesorul Prună nu mai reprezentau decât un surogat. Lui îi lipsea un partener adevărat. O femeie? Ce femeie? După experiența nereușită cu Țumpa, ezita să încerce o nouă legătură. (Femeile trec mai ușor peste asemenea incidente: de o vreme, de câte ori se întâlneau, Țumpa conversa iarăși absolut normal, în timp ce el nu știa cum să dispară mai repede.) Pe urmă, mai era și nepoata lui Colțea. Ea revenise acasă, chiar dacă personajul nu mai era cel de dinainte. Turtită de hapuri, tânăra femeie făcea parte din populația casei asemenea celor doi (mai nou, trei) câini: mânca, se dezmierda și dormea. Din când în când, atunci când părea să-și revină, în ochi îi apărea privirea „Soratei Rosapelli“ și doctorul se grăbea s-o drogheze din nou. Nu era și mai era prezentă. Trebuia să fii cu totul nesimțit să aduci pe altcineva în casă în prezența… în prezența… Niky nu-și putea clarifica gândurile, iar singurătatea și-o simțea drept iremediabilă.

Atunci se împrieteni cu un dulău. Era un câine uriaș, dăruit lui de către una dintre familiile demolate, una dintre familiile care avusese noroc și se mutase la oraș, cumpărând colo un apartament într-un bloc. Oamenii aceia făcuseră de multă vreme scurta navetă către serviciile lor, iar copiii la licee. Acum erau chiar bucuroși că au fost obligați să ia decizia de a părăsi Piatra Arsă. Ei tot nu se mai simțeau țărani de mult. După toate astea, Doctorul se pricopsi cu dulăul.

Câinele, i se părea lui Niky, semăna izbitor cu răposatul domn Colțea. Așa că îl numi Robert. Deși având peste un an, atunci când îi fu dăruit lui Diamant, Robert, un ciobănesc românesc de mărimea unui vițel, se acomodă repede cu noul stăpân, de care nu s-a mai despărțit niciodată. Robert deveni noul interlocutor al lui Diamant, cu toate că, spre deosebire de Inka-kakadu, nu reușise să se deprindă de a răspunde cu vorbe rostite. Însă își privea stăpânul cu atâta înțelepciune și aroganță, încât ochii spuneau tot și nu era nevoie de cuvinte pentru ca Niky să-și poată imagina prezumtivul dialog în maniera în care conversase pe vremuri cu bătrânul Colțea.

Brusc, Diamant realiză că are timp, adică exact ceea ce-i lipsise o viață întreagă. Se agita mult mai puțin ca înainte, lucrurile mergeau peste tot la fel de prost (sau la fel de bine), nimeni n-a observat schimbarea sa. Având acum timp, mergea la plimbare în jurul lacului de la Piatra Arsă. Pe vremuri, s-a afirmat că lacul va deveni o importantă zonă turistică și unii naivi se grăbiseră să-și construiască cabane de-a lungul malurilor. Aceste cabane au fost primele victime ale buldozerelor. Ștabii, ca de obicei, au cunoscut din vreme lecția și au știut unde să-și amplaseze casele de odihnă. Locul era acum pustiu și omul cu uriașul său dulău nu erau deranjați de nimeni. Câteodată, la început, se asociară la aceste plimbări și ceilalți doi câini ai Casei Colțea, primii veniți, locuitorii de drept. Dar Robert era gelos și nu suporta rivali. Robert era un monstru de egoism. Doar pentru stăpân și-ar fi dat viața oricând, se autosugestiona mândru Diamant. Spre noroc, n-a avut niciodată prilejul de a-și verifica ipoteza.

Era un decembrie neobișnuit de cald, deși octombrie prevestise o iarnă grea. După ce nu și-a mai luat concediu de ani de zile, Diamant simți nevoia unei pauze. Pur și simplu, nu mai avea poftă de nimic. Când îi spuse asta lui Sandu Prună, acesta îl asigură că nimeni nu mai are poftă de nimic. Și alții se exprimau la fel. Dar Niky se săturase de-a binelea, îl îngrozeau până și stratagemele de a face rost de benzina necesară de a se deplasa cei câțiva kilometri zilnici cu mașina. Într-o zi, anunță că e bolnav. Spre marea lui mirare, Țumpa îi telefonă să nu-și facă nici o problemă și Diamant se pomeni la Piatra Arsă cu un certificat medical pentru două săptămâni.

– Oamenilor nu trebuie să le ceri nimic: aceasta este singura șansă de a obține ceva de la ei, îi spuse Niky dulăului, în timp ce se plimbau pe malul lacului. Iar Robert îl privi cu ochii săi inteligenți și-i sugeră că, de fapt, în primul rând sorții n-ai voie să-i ceri nimic ca să primești ceva de la ea.

– Ești un om insuportabil!

– Nu sunt om, sunt câine!

Era un decembrie ireal. Doctorul se plimba în haină și n-ar fi fost prea mirat dacă arborii ar fi început să înfrunzească. Locul era total pustiu, Piatra Arsă era ascunsă de pâlcuri de copaci, parcă te aflai nu în precivilizație, ci într-o perioadă de după cataclism: niciunde nu se vedea vreo casă, un drum, un stâlp de înaltă tensiune, însă peste tot se aflau răspândite cutii goale de conserve, sticle, hârtii rupte, urme indubitabile ale unei civilizații dispărute.

Și, pentru ca totul să pară și mai dezolant, din când în când, lacul era survolat de o libelulă mecanică zburând la joasă înălțime, îndreptându-se de la și spre oraș.