Cochilia-Ediția a doua, revizuită după treizeci de ani (37)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz –Cochilia, Ediția a doua, revizuită după treizeci de ani, apărută la Editura Limes în 202

4. UNII AU DOUĂ NEVESTE, ALȚII AU DOUA FAMILII

Într-o seară, venind acasă, la Piatra Arsă, luă în mașină și unul dintre vecinii navetiști. Omul îl cicălise de atâtea ori să-i facă onoarea de a-i călca pragul, iar Niky era prea obosit spre a mai putea opune rezistență, o rezistență valabilă spre a mai găsi o minciună, o minciună politicoasă… Era ziua de naștere a soției vecinului sau a altcuiva din casă, Diamant nu pricepu prea bine. La masă se aflau numeroase rude și prieteni, dar mereu mai soseau alții. Oamenii mâncau în mai multe serii, ieșeau și pe coridor, și în curte, duceau cu ei o sticlă de tărie sau niște navete cu bere (cineva „făcuse rost“ de un portbagaj de bere, dovedind că totul devenise posibil într-o lume întoarsă cu fundul în sus), pelerinajul în casa aceea nu se mai termina, doar Doctorul nu avea voie să se miște din locul său de onoare, el reprezenta trofeul cel mai de preț al bairamului, trebuia să ciocnească un pahar cu fiecare, să-l bea până la fund în speranța îndeplinirii urării, trebuia să stea de vorbă cu unul sau cu altul, toți veniți la auzul știrii că el se afla abordabil în acel loc. Se crease o adevărată conjurație, pe scaunele din jurul lui personajele se schimbau rând pe rând și fiecare nou venit, după închinatul paharului de rigoare, își spunea păsul de mult tot amânat. Unii aveau de făcut propuneri, alții cereri îndreptățite, cele mai multe subiecte n-aveau nici o legătură cu sfera de activitate a lui Diamant.

După ce îi trecu stânjeneala și după ce goli mai multe pahare, Niky realiză cu groază că, de fapt, el habar nu mai avea nici despre ceea ce se petrecea la Piatra Arsă, dar nici la oraș. De pildă, Prună, omul care a părăsit atât de indignat Consiliul Provizoriu de Uniune Națională, pe vremea cât F.S.N.-ul fusese doar puterea politică și nu se constituise încă în partid, Prună candidase în alegeri și mai-mai să ajungă în parlament. Sau acel Horga, personajul în a cărei subordine intrase până nu de mult efectuarea demolării Pietrei Arse, venise și el în cartier spre a strânge semnături pentru un protest împotriva noii prefecturi. La televizor, un bătrân actor, fost membru al conducerii superioare a partidului comunist, spusese că nu pricepe de ce, dacă se tot repetă că „la vremuri noi trebuiesc oameni noi”, de ce nu se acceptă și faptul că la vremuri proaste trebuiesc oameni proști. Cineva avusese ideea năstrușnică de a opri construirea liniei de tramvai – pe trei sferturi terminată – care ar fi trebuit să lege Piatra Arsă de oraș. Altcineva, chiar din Piatra Arsă, obținuse să fie demolate cele două blocuri ridicate până la etajul doi, întrucât respectivul era încredințat că în felul acela se înlătură un simbol ceaușist. O parte dintre localnici, angajați la Uzinele 1 Mai, fuseseră trimiși acasă cu un salariu de 50%, considerându-se că nelucrând câteva secții energofage, economia nu are decât de câștigat. Ceilalți, cei ce munceau în alte secții, în cele aflate încă în funcțiune, mergeau la serviciu și se întorceau cu un salariu de 46%, din pricina nerealizării planului la nici un indicativ. Un om, plecat cu doi ani în urmă din cartier, locuind în Spania, dorea să se întoarcă și să ridice o fabrică de nutrețuri combinate pe ruinele vechii întreprinderi de mult dezafectate. Asta ar fi dat de lucru majorității localnicilor. O asemenea fabrică e un obiectiv foarte mare și înghite mii de muncitori, bine, sute… Omul nu s-a putut întoarce fiindcă s-a găsit cineva de la județ să nu-i dea aprobările necesare proiectului său „Nu-i adevărat, replică Doctorul, nu-i adevărat! Era un caz cunoscut și de el. Nu fusese vorba despre reavoință din partea prefecturii: pur și simplu întreprinzătorul nu putea dovedi nici un fel de putere economică. “Lăsați, dom’ Doctor, însă nici așa cum i s-a vorbit nu trebuia să i se vorbească. Oamenii ăștia vor să ne ajute!“ „Cum să ne ajute?“ ar fi vrut să întrebe Niky, dar cadrilul continua. Acum ședea lângă el altcineva, un bătrân care avea și el un fiu în străinătate, ăla nu voia să facă o fabrică, nu dorea decât să deschidă un magazin de piese de mașini, însă nimeni nu-i dădea un spațiu comercial, în schimb, tot centrul vechi al orașului se umpluse cu simigerii, cu „șopuri“ pe valută, cu birturi. De unde să cumpere cineva pe valută? Dă statul, mai nou, salariile pe dolari? Toate magazinele alea nu-s decât debușeuri pentru bișnițari, pentru escroci și pențru hoți. Iar statul le încurajează! Da, omul avea dreptate, dar Diamant ce era să facă? Printre zecile de cereri de autorizații ajunse săptămânal la ,,executiv“, nici cinci la sută nu se refereau la activități cu adevărat necesare dezvoltări comunitățiii. Doar cârciumi, zeci și zeci de taximetriști, Consulting în cele mai aiurite probleme etc.. Ici colo câte un cizmar sau depanator de aparate electrice. Nimic productiv, nimic apt de a umple golurile imense din magazine. Și scaunul se rotea mereu, „Noroc și la mulți ani!“, după care urma o altă plângere și o altă aberație. De ce i le spuneau toate lui? He, he! Știau ei prea bine de ce i le spuneau lui! Cui altcuiva? Și – ceea ce depășea orice limită – fiecare dintre cei cu care vorbea era convins că Doctorul face parte din partidul său, din fracțiunea sa. Cu ocazia aceasta, apucă să vadă și Diamant că până și la Piatra Arsă nu mai exista nici o comuniune între oameni, până la urmă se dovedise că până și acolo certurile politice făceau ravagii, crima aceea se stabilise că pornise și ea de la o asemenea neînțelegere. Când, reuși, în sfârșit, să plece acasă, Diamant se pomeni acostat pe drum de alți nenumărați prieteni, de cei mai pătimași „politicieni”, cei ce refuzaseră cu indignare să intre în casa unui țărănist. Ei erau feseniști convinși, oameni care se legaseră încă din decembrie de Iliescu și de Roman și care vedeau în toți ceilalți unelte ale „destabilizării”. Ăștia nu-i povesteau atâtea nereguli ca și ceilalți, deși pomeneau și ei de tot felul de matrapazlâcuri, însă ei dovedeau „negru pe alb“ că există forțe menite de a-i face pe unii să saboteze bunul mers al lucrurilor. Care „bun mers”? Nimeni nu-1 vede… Păi, nu se poate repara totul într-o lună, tot ceea ce s-a stricat în zeci de ani… Unii dintre ei au auzit că dom’ doctor vrea să-și dea demisia. Păi, cum o să facă el așa ceva? Cine să conducă în locul dânsului. Sunt destui, făcu Diamant. Eh, el tot modest, ca întotdeauna… Chiar așa, își recunoscu în taină și Niky, de unde atâția oameni? Nu găsești medici specialiști, nu găsești medici stagiari, nu găsești contabili, nu găsești șoferi. Nu găsești nimic. Mai mulți conducători auto de pe salvări s-au privatizat. Altora li se ofereau salarii duble din partea unor societăți particulare de turism. Și toată ziua în străinătate, și salariu mai mare, și posibilități de a mai face rost de ceva valută… De ce să rămână? Nu le ridică nimeni statuie în fața spitalului județean. Cu o săptămână în urmă, izbucnise un scandal în presă fiindcă două salvări fuseseră reținute la graniță pentru că șoferii încercaseră să ducă în străinătate niște… porci. Asta fusese chiar prea de tot! Să nu ne gândim decât la faptul că animalele murdăriseră locul unde trebuiau să se afle bolnavii. Dar câte și mai câte implicații avea cazul… Cei doi șoferi mai ieșiseră de zeci de ori cu mașinile statului. E drept că nu cu porci. Diamant trebui să-i dea afară, însă directorul Salvării protestase: ambii șoferi veneau punctual la serviciu, nu se îmbătau, erau foarte buni din punct de vedere profesional. „Ceea ce au făcut au săvârșit în afara orelor de serviciu”. Da, dar cum să lăsăm nepedepsită folosirea mașinilor statului pentru cea mai ordinară bișniță? Atunci n-avem decât să ținem în garaj mașinile fără să avem pe cine pune să le conducă. Și, într-adevăr, nu găsiră alți șoferi. (Sunt prea mulți taximetriști particulari, sugeră cineva. Salariile la stat se dovedesc total necompetitive, spuse altcineva. Dar Diamant știa că nu era de vină nici una, nici cealaltă. „Până n-ai de unde alege, nici nu poți să pretinzi! Și asta-i valabil în toate domeniile!“ spunea el, cerând în toate ședințele stimularea… unui șomaj sănătos. Cum să încurajezi tu, administrație, șomajul? se mirau ceilalți și nu-1 luau în seamă.) Până la urmă, cineva, nemulțumit de scandalul cu salvările care au încercat să iasă cu porcii în străinătate, a publicat un articol în ziarul local unde se afirma că nici doctorul Diamant nu era foarte curat, că și el se plimbase la tot felul de congrese pe vremea dictaturii în străinătate… Și cine se plimbase pe atunci în afara granițelor? Iar năravul nu se uită, de câte ori și cu ce scop fusese actualul șef al sănătății județene peste hotare? Pe banii cui și cu rezultate pentru cine? Ca să nu mai amintim că doctorul Păruș este și el la locul lui, trei sferturi dintre directorii de spitale, policlinici și secții au rămas bine-mersi, la post, după ce au dus-o – toată lumea știe! – excelent și în timpul lui Ceaușescu. Dar medicamente se găsesc? Dar paturi mai multe avem în spitale? Există măcar un singur domeniu în sistemul sanitar județean unde s-au făcut ceva îmbunătățiri? Până și secția de oftalmologie fusese dată afară din frumosul sediu – unde stătuse zeci de ani – pentru că acolo se mutase un partid. Chiar nu se uită nimeni la ce face acest doctor Diamant?

Iar doctorul Diamant rămase cu gura căscată citind articolul, dădu mai multe telefoane urlând la redactorul șef, la Salvare și la cel ce a semnat materialul, drept care fu taxat drept ceaușist, el încercând să impună „de sus“ o anumită opinie. Și uite, își zise Diamant, nici unul dintre cei ce s-au grăbit să-i toarne tot felul de baliverne locale nu a spus măcar un cuvânt despre articolul acela blestemat, nici unul nu i-a luat apărarea, nici unul n-a depus mărturie că Doctorul n-a fost și în Anglia, așa cum se susținea în ziar. Toți știau unde a fost, dar nici unul n-a protestat. Și nici unul n-a spus că a adus din Germania două tomografe, nu știu câte tone de medicamente și o groază de tehnică dentară. Nici unul n-a spus că a ajuns acasă o dată pe săptămână înainte de căderea întunericului și că în tot restul timpului aleargă pentru a mai cerși una și alta pentru o circă sau pentru un salon de spital. Măcar atâta văd și ei? Doar unul singur l-a întrebat de ce n-a uzat de „dreptul la replică”? Adică să răspundă Diamant, e treaba lui, alții nu se amestecă!

Tot autoenervându-se, băgă mașina în curte. Era amețit bine de atâta bairam, de atâtea urări cu paharul în mână, de atâtea „probleme urgente”. Răsuflă ușurat când se descălță în hol. Dar în camera lui îl aștepta Lavinia.

Niky se sperie: fata nu-1 căuta decât dacă se întâmpla ceva, iar el era prea obosit pentru a mai asculta alte chestiuni „de neamânat”.

– Ce-i nou? o întrebă, în timp ce o sărută pe frunte.

– Tată, puți ca un marinar! De aia am tot sunat eu și mi s-a spus că nu ești încă acasă…

– Da, dragă, am băut. M-ai mai văzut tu vreodată băut?

– Numai asta mai lipsea…

Diamant intrase gata înfuriat în casă. Povestea cu articolul îl măcina, din când în când, ca un reumatism. Sau ca o durere de măsea izbucnind la intervale neregulate. Apoi simțise o mare ușurare intrând în casă și sperând că se va putea întinde. Seara, târziu, urma să se transmită la televizor și un meci de fotbal. Perspectiva de a face o baie, de a se culca și de a privi din pat meciul aproape că îl calmase. Probabil că nu va vedea mai mult de câteva secvențe din prima repriză și va adormi, dar chiar și acest program îl umplea de bucurie. Și, acum, iat-o pe Lavinia! Iat-o pe Lavinia nemulțumită că îl vede pentru prima dată în viață pe tatăl ei băut. Niky se autoambala vertiginos Știa bine că peste câteva clipe va urla la fiică-sa, că aceasta va izbucni în plâns și va pleca val-vârtej. „Sunt gelos ca un tâmpit, își spuse Niky, sunt gelos pe geniul jazului, individul admirat de toată familia. N-au decât! Ei au o familie, eu am Piatra Arsă. Asta e familia mea! O familie care nu s-a grăbit să dea o dezmințire în ziar atunci când a apărut acel articol…”

– În fond, cărui fapt mi se datorează plăcerea de a te avea aici la o oră atât de târzie?

– Tată, nu-mi arde deloc de ironiile tale! N-ai decât să i le oferi domnișoarei Colțea!

Aha! Vasăzică și Lavinia era geloasă. Toți suntem, mereu geloși unii pe ceilalți, cel bătrân pe cel tânăr, cel tânăr pe poziția câștigată de cel bătrân, cel bogat, dar urât pe cel frumos însă sărac, cel frumos însă sărac pe cel urât dar…

– Ce-i cu ea? Și unde e?

– Fii liniștit! Domnișoara face nani! Nu ți-a furat-o nimeni!

Cu câteva luni în urmă, familia l-a rugat pe Niky să se mute înapoi în vilă, mai ales că acum aceasta se eliberase aproape în întregime și nu numai că aveau cu toții loc berechet, dar și cheltuielile s-ar fi redus considerabil pentru toată lumea. Diamant motivase că nu vine, întrucât trebuia să aibă cineva grijă de bolnavă. Altă dată, într-o duminică, ar fi trebuit să meargă în formație completă la o înmormântare la țară, la un cumnat al socrului Laviniei și Niky refuzase din nou pe același motiv. Asta era prea mult! În fond, i s-a replicat atunci, locul bunicului este alături de nepot și nu în preajma unei domnișoare ce i-ar putea fi și ea cel puțin fată, dar se vede că ființa aia i-a sucit cu totul mințile. Și asta, se autoenerva mai departe Doctorul, asta fără ca ,,ai lui“ să știe că a fost într-adevăr ceva între el și nepoata lui Colțea. N-aveau de unde să știe! Nimeni n-o știa. El, Diamant, ar fi înnebunit dacă și asta ar fi ieșit la lumină. Deși… ce să mai vorbim, azi înainte de a te gândi tu la un lucru, îl știe deja toată colectivitatea. S-a convins de destule ori că e așa. Dar despre ceea ce a fost între el și…

– Sper că nu de asta ai venit!

– Nu poți să spui că te deranjăm de prea multe ori!

Lui Niky îi părea rău de modul cum o primise. De fapt, avea și ea dreptate. întotdeauna au și ceilalți dreptate. Vru s-o tragă spre el. De aceea n-avem noi niciodată dreptul să ajungem la bucățica noastră de dreptate.

– Sunt și eu obosit…

– Sigur. Tu ești întotdeauna obosit. Ori de câte ori ți se cere ceva!

Era o minciună! Nu s-a întâmplat să i se ceară ceva și el să refuze. În afară de a se muta la ei și de a avea grijă de copil. Acolo trăiau doi pensionari, dar tot el era cel ce ar fi trebuit să aibă grijă de nepot. Ca ei să meargă să lucreze pământul. Să mai facă un ban! De parcă el nu le-ar da și bani… Și casa le-a dat-o… O vilă în buricul târgului, o casă care a ajuns să coste cât n-au câștigat ei nici în toți anii lor de muncă!

– Și totuși nu vreau să ne certăm!

– A dispărut Doru!

– Iar?

Nu, zău că n-a vrut să fie ironic, însă nu se putea stăpâni. A și băut prea mult. îi venea să râdă. Numai să nu izbucnească în hohote.

– N-a mai venit acasă de cinci zile.

Diamant se întoarse cu spatele și-și mușcă buzele. Numai să nu izbucnească în râs!

– Unde… Unde s-a dus?

– Sâmbătă de dimineața a plecat la București la o adunare.

– La ce adunare?

-– La o întrunire pe țară a sindicatului lor.

Doru era acum mare lider sindical. La revoluție fusese în primele rânduri. O cărase și pe Lavinia cu el la demonstrația din 22 decembrie. Părinții lui erau înnebuniți de spaimă să nu pățească odorul lor ceva. Telefonaseră la Piatra Arsă, însă domnul doctor tocmai se plimba pe câmp cu Robert. Pe urmă, Doru fu primul care părăsi Frontul. Nu mai dădu pe la prefectură, în schimb deveni liderul sindicatului din întreprinderea textilă. Acum ar fi putut să-și reia munca la casa de cultură, i s-a oferit chiar și postul de director, cineva l-a chemat și la București, la minister. Nu, acum Doru făcea muncă sindicală. Jazul aproape că nici nu-1 mai interesa. Pe socru-său îl bârfea peste tot că s-a dat cu puterea. Sau, mai degrabă, îl compătimea. Bătrânul a fost un om de treabă și un bun specialist. Este inexplicabil cum de a putut renunța la vocație de dragul unor funcții! „Ce? Tu n-ai făcut la fel? De când e vocația ta mitingul și greva?“ Da, dar la chestia asta Doru nu răspundea. De altfel, nici nu se agreau, nici nu se căutau. Dacă s-au mai văzut de două-trei ori de la revoluție. Dar și atunci, ba unul, ba celălalt îngăima două vorbe și se făcea nevăzut.

– Poate mai ține adunarea aia a lor…

– Nu. Am telefonat peste tot. Mi-au spus că a plecat într-o pauză să mănânce și de atunci n-a mai fost văzut.

– Cu cine s-a dus să mănânce?

– Nu știu. Cred că singur.

– Și ce vrei să fac eu?

– Tu ești acum în toate comitetele. Dă un telefon, află ceva!

– Uite ce e: acum e ora unsprezece noaptea! (Meciul începuse de un sfert de oră…) Pe cine vrei să deranjez la ora asta?

– Probabil că-1 cunoști și pe șeful poliției…

– Îl cunosc. Ne întâlnim o dată pe săptămână la ședințe. De unde să-l scot acum?

– Trebuie să aibă un ofițer de serviciu!

– Lasă-1 în pace! Acum e meci la televizor…

– Dracu’ să-l ia de meci! Tu nu înțelegi că a dispărut soțul unicei tale fiice?!

– Data trecută am alergat cu tine peste tot și degeaba. A apărut frumos-frumușel și singur.

– Din pricina meciului…

– Ce din pricina meciului?! Mă uit eu acum la televizor? L-am conectat măcar la curent? Pe cine să sun? Și cine să fie atât de impresionat că unica mea fiică își rătăcește mereu soțul?

– Dacă îți imaginezi că e cu o tipă…

– Eu nu-mi imaginez nimic. Știu numai că individul a mai încercat o dată să fugă peste graniță…

– Acum are pașaport. Poate pleca și fără…

– Păi, tocmai asta e! Dacă a plecat iarăși?

– M-am uitat în sertar: pașaportul e la locul lui.

– O să vedem mâine.

– Tu nu vezi câți dispăruți sunt dați mereu prin ziare și la televizor?

– Eu n-am timp de asemenea lucruri!

– Zău, tată, nu te supăra, însă am impresia că nu mai ești om!

– De când ai impresia asta?

– Cam de când a murit mama.

– Sunt foarte obosit. Ne culcăm și mâine dimineață…