Cochilia – Ediția a doua, revizuită după 30 de ani (41)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz –Cochilia, Ediția a doua, revizuită după treizeci de ani, apărută la Editura Limes în 2020

Unde erau înmormântările care stabileau viitoarele ierarhii ale clinicii de endocrinologie sau ale catedrei de resort de la Institut? Acolo Rori făcea calcule, iar Niky stătea lângă ea și îi urmărea în gând gândurile. Acum asculta interminabilele discursuri funebre și devenea și mai ateu decât fusese înainte. Pe timpul cât religia fusese condamnată de stat, doctorului Diamant i se duse vestea ca unui om deosebit de credincios, deși el nu mergea niciodată la biserică. Dar la o înmormântare, la masa ce a urmat slujbei funebre, Niky intrase în polemică „publică” – adică de față cu toată lumea – cu cei trei preoți și, argumentele sale fiind mai pline de citate din cărțile sfinte și mai logice, reușise să-și cucerească preopinenții și auditoriul. Toată lumea făcuse confuzia că erudiția în literatură religioasă și credința în Dumnezeu ar fi totuna. Iar Niky nu făcuse nici un efort spre a-i contrazice. Apoi, când majoritatea populației descoperise, după evenimentele din decembrie ’89, că este religioasă, când asupra țării se abătuse un val de habotnicie – denumit de Diamant drept „feudal” – Niky declarase în ziarul local că este ateu. Și fiindcă el nu era totuși o persoană atât de cunoscută, mai ales în trecut, se uitase cu desăvârșire faima lui de „mistic” și șocase noua-i postură de „liber cugetător”. (Într-un vis, Rori îi făcuse destulă mizerie pentru declarația aceea cel puțin inoportună!)

– A te ruga înseamnă, așa cum spune etimologia cuvântului, a pretinde dintr-o postură umilă ceva, a cerși, cu alte cuvinte. De ce trebuie omul să cerșească? se întreba și întreba directorul Direcției sanitare. Cei de față priveau unii la alții, însă nu-1 contraziceau. Mai degrabă schimbau vorba.

„Diamant… Ce fel de nume e ăsta? Român nu e!“. O vreme s-a decretat că Niky ar fi BINEÎNȚELES evreu. Pe urmă, s-a convenit că e polonez. Pornind de la numele unui jucător italian de fotbal, cineva a povestit că pe profesorul de endocrinologie, de fapt, îl chema Diamantini și era din Milano. Sau, măcar, străbunii lui ar fi venit de acolo. Așa că deveni iarăși evreu.

– Pe străbunii mei nu i-a chemat nici Diamant, nici Diamanttini… Ceea ce vă pot spune e că prenumele bunicului meu dinspre mamă era Ali. Asta ca alint.

După doctorul Diamant nu te puteai lua. Subalternii îi spuneau pe ascuns „Aliuță”.

Iar superiorii îl chemau tot mai insistent la minister. „Aliuță va ajunge mare vizir“, șopteau oamenii cu halate albe, însă bolnavii, care, de obicei, află totul cu o oră chiar înaintea medicilor, nu mai știau cum să i se adreseze: parcă nici „dom’ profesor“ nu li se mai părea de ajuns.

Același lucru era valabil și pentru admiratorii fără limite din Piatra Arsă. Oamenii aceia trăiau și ei sciziunile politice generale. A doua personalitate a locului, vicepreședintele Partidului Național Țărănesc Creștin și Democrat pe județ, era convins că dom’ doctor (Pardon: Dom’ Doctor) nu acceptă postul de… ministru al sănătății, întrucât nu este de acord cu guvernul impus de fesene. Ceea ce feseniștii din Piatra Arsă combăteau cu hotărâre, argumentând că Diamant a fost în Front de la 22 Decembrie. Da, el a fost în Consiliu, însă n-a făcut niciodată parte din partidul lui Iliescu. Disputele erau aprige, dar nimeni nu-1 acuza pe Niky, ci doar interpretările erau diferite în legătură cu apartenența sa politică.

Gloria aceasta universală a lui Diamant nu era valabilă în prezența familiei. A celor două familii. Nepoata lui Colțea era total indiferentă la tot ceea ce se întâmpla în jur, iar Lavinia… Lavinia îl acuza pe față de carierism și de nepăsare față de cei apropiați. Doru era dispărut de peste o lună, părinții săi, oameni bătrâni, făceau audiențe pe la poliție, la procuratura generală, la parlament și la guvern, din suporteri înfocați ai lui Iliescu deveniră dușmanii săi de moarte, fiindcă învățătorul pensionar stătuse zile și nopți la poarta palatului Cotroceni fără să poată pătrunde la președinte. Diamant reușea cu greu să-i convingă să nu facă și el și nevastă-sa greva foamei în Piața Revoluției din centrul orașului. Și îi împiedicase doar prin minciuni și prin făgăduieli exagerate: ba că mâine îi va da un răspuns procurorul șef al municipiului, ba că este cineva de la București care se ocupă de caz și care urma să vină „săptămâna viitoare” cu un rezultat în județul lor. (Mai târziu, lui Niky îi păruse rău că nu-i lăsase să facă vâlvă prin gestul lor. Măcar să fi atras atenția…)

Lavinia îl acuza pe față de ceea ce bătrânii nu-i mai transmiteau decât prin priviri: Niky e un arivist depășind normalul, un om total lipsit de sentimente umane, fără simțul familiei și fără inimă. Altfel cum se explica faptul că a plecat la o șuetă tocmai atunci când soția lui făcuse un infarct, că se încurcase cu o fetișcană mai tânără decât propria-i fiică, că se și mutase fără pic de jenă la acea femeie, că o adusese pe biata nenorocită în starea de nebunie actuală, irecuperabilă pentru vecie, o fată care oferise la momentul întâlnirii ei cu Diamant cele mai mari speranțe posibile, că era profund interesat de noi și noi funcții, el, care în clipa aceea nici măcar nu mai știa câte funcții de conducere și onorifice îndeplinește. Cu asemenea ocazii ieșeau la iveală vechi gânduri ascunse și tăinuite de ani și ani de zile, cum ar fi fost, de pildă, o scenă din copilăria Laureai, necunoscută până atunci de Niky, fiica întrebându-și mama de ce este tatăl ei atât de ocupat și Rori răspunzându-i că în viață nu există altă posibilitate ca să ajungi șef. Când îi venea cu astfel de reproșuri, Niky rămînea cu gura căscată, atât i se păreau de absurde și de meschine. Însă provizia Laurei era fără de sfârșit și ocaziile potrivite se repetau tot mai des. Ba erau bunicii programați la o comisie de anchetă și nu era cine să stea cu copilul, bineînțeles că „doctorul” nevoind nici de data asta să chiulească de la o ședință nenorocită spre a se ocupa de unicu-i nepot, ba apărea un capăt fantezist de fir și Diamant n-ar „fi trebuit decât să dea un simplu telefon la primul ministru al guvernului spre a elucida tot cazul”, desigur Diamant mințind că nu are cum să ajungă atât de sus.

– Probabil că-ți imaginezi că dacă-i ceri lui Roman un fleac de care nu depinde decât viața lui Doru, ți-e frică să nu se supere și să nu te mai facă ministru…, îi striga Lavinia la telefon.

– Mai terminați cu prostia aceea cu ministeriatul meu! Nimeni, dar absolut nimeni nu e dispus să mă facă ministru și nici măcar nu s-a pus vreodată problema despre așa ceva.

– Dacă nu ministru, atunci ministru adjunct! Tot orașul știe! Pe mine vrei să mă prostești?!

După care urma acuza cea mai totală, acuza provenind de la mama lui Doru și fiind preluată apoi de întreaga familie: Doru fusese omorât drept răzbunare a securității pe Diamant! Chestia asta i se părea atât de absurdă, încât Niky se simțea în imposibilitate de a mai răspunde ceva. Dar ceilalți adoptaseră ideea și consecința ei cea mai firească era că socrul nu numai că devenise vinovat de dispariția ginerelui, însă nici nu era dispus să facă un efort cât de mic într-o direcție „unde era atât de implicat moral”.

– Doru a fost omorât, decretase mama și pleca zilnic cu soțul ei la adunările cultului neoprotestant la care aderaseră, la început fiindcă auziseră că acolo oamenii se ajută între ei și poate că îi vor sprijini și pe dînșii în nenorocirea cu Doru. Mai nou duceau și copilul cu ei la lungile slujbe și asta i se părea lui Niky prea de tot.

– Dacă dumneavoastră nu credeți, de ce i-1 luați pe Dumnezeu și bietului orfan? se revoltau cuscrii și, până la urmă, se ajungea la eterna poveste că tot n-are cine să stea cu copilul acasă, atâta vreme cât mama și bunicii paterni au de lucru. Aluziile erau prea transparente și Niky sfârșea prin a jigni, mai ales că le ataca în primul rând credința – nu secta lor, ci credința în general.

Într-altă zi, Diamant află că îl turnase cu ani în urmă pe Pavlovici la securitate, numai spre a și-l înlătura din drum. Fu informat și de unde provine știrea: de la o ființă foarte apropiată, ei, da, de la cuscră-sa. Era gata-gata să apară și un articol „bombă“ în ziarul local pe această temă și nu s-a aflat niciodată de ce nu i s-a dat drumul.

Într-un astfel de moment, când un medic fusese impertinent cu el, nemulțumit că nu i se oferă un drept pe care nu-1 avea, după ce Laura îi servise o nouă obrăznicie, fiindcă Diamant nu se oferise să alerge până în satul socrilor unde trăia odată ca niciodată un moș fără babă și fără moștenitori, moș ce era unchi de-al tatălui lui Doru și care era atât de singur și de bolnav încât nu era ființă pe tărâmul ăsta de a avea grijă de el, după ce au sunat și cuscrii – așa, în treacăt – spre a afla dacă nici în ziua aceea n-are domnul timp să stea măcar o oră cu bietul orfan și dacă nu cumva a găsit răgazul de a vorbi cu cineva de la televiziune pentru a se relua anunțul cu dispariția lui Doru la o oră de mai mare audiție, nu ca data trecută, când ei au trebuit să plătească o groază de bani, o pensie întreagă, spre a nu ajunge anunțul la nimeni, dacă n-ar putea insista măcar la președintele televiziunii, pe care Niky s-a scăpat odată, de mult, și a recunoscut că-1 cunoștea vag (adică erau prieteni la cataramă, după exagerările de rigoare), după ce tocmai vorbise cu șeful investițiilor pe județ și aflase că degeaba s-a zbătut timp de șase luni domnul director al Direcției sanitare pentru un spațiu necesar ca aerul secției de oftamologie, întrucât prefectura nu dispune în clipa aceea de nici un ban disponibil pentru investiții, iar clădirea, neavând nici o șansă de a fi renovată într-un viitor apropiat, va fi oferită unui întreprinzător particular¹, om cu bani, capabil de a repune în circuit un spațiu, acum, când este o asemenea criză pentru fiecare metru pătrat, iar secția de oftamologie va fi asigurată doar în clipa când vor exista fonduri și nu se va bloca o clădire de pomană…, într-o asemenea dispoziție, când Diamant simțea că-i plesnește capul², era gata să bată pe cineva. Sună la prefectură, dar șeful era plecat la o mare întreprindere aflată în grevă, iar cei doi subprefecți erau de negăsit. Și primarul era într-o ședință.

– Te zbați, nu dormi nopțile, înjuri, ameninți și, în sfârșit, crezi că ai ajuns la un rezultat. Și atunci vine cineva sau ceva și-ți demonstrează că lupta ta este atât de inutilă încât și atunci când aproape că ai obținut ceea ce ai dorit, până la urmă lucrul se va dovedi irealizabil! se plângea Diamant adjunctul său, aprinzându-și țigară din țigară. Și atunci sună telefonul.

(Autorul își cere scuze: cu multe rânduri înainte, a început o frază total șchioapă, vrând să descrie momentul acesta al țârâitului telefonului, moment pregătit de atâtea incidente neplăcute venite claie peste grămadă. Fiindcă fraza ar fi devenit cu adevărat nesfârșită, autorul notificând acum ,,ce a vrut să spună“, speră că va fi înțeles, așa că, pentru fluiditatea acțiunii, nu va mai reveni la gafa odată făcută.)

– Acum probabil că mă sună de la finanțe că… ca să mă întrebe de porcăria de la oncologie. Tot promit să nu-i mai acopăr pe toți funcționarii corupți și uite că…

Dar nu era nimeni de la finanțe. Era din nou Burleanu. Povestea se prezenta în felul următor, îi explică directorul general din minister, există un termen în toate: ministrul personal l-a autorizat pe domnul Burleanu să-i comunice domnului profesor Diamant că a fost propus pentru un post de subsecretar de stat. În acest scop, Burleanu va veni în județ cu avionul de după masa și vor trebui să „termine tărășenia”. „Ăsta-i un ultimatum?“ „Un ce? Nu se aude bine…” „Sună ca un ultimatum”, repetă domnul profesor Diamant. ,,N-o luați nici dumneavoastră așa, dar, cum v-am spus, există un termen limită. Și trebuie să-i comunic domnului ministru ceea ce hotărâm în seara asta, fiindcă și dânsul trebuie să decidă numele noului director al Direcției sanitare a județului. Dânsul ar mai lua chiar acum legătura cu prefectul și aș putea veni cu numirea gata semnată.” „Există un candidat atât de important?“ „Da”. „Pot să știu și eu cine?“ „Vă voi spune seara!“ „Nu de alta, dar aș putea fi și eu întrebat de domnul prefect și… în fond, uitați ce e: domnule director general, transmiteți-i ministrului că, din partea mea, poate emite decizia, chiar dacă nu știu dacă voi accepta…” „Nu, domnule profesor, mai mult de secretar de stat, adică de subsecretar de stat, chiar că nu se poate! Nici nu sunteți membru al partidului care… Știți că, inițial, nu era vorba decât despre postul meu…” „Doar nu mă gândeam la…” „Nu vă supărați, vă aud foarte rău, însă mulțumesc mult că mi-ați dat verde să mă pot duce la domnul ministru! Aștept cu nerăbdare să ne vedem deseară! Poate rugați pe cineva să-mi oprească o cameră la hotel…” „O să fiți așteptat la aeroport.” „A, nu! Nu-i nevoie… Bine, mulțumesc foarte mult! Am onoarea!“.