Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală.
În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă.
„Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.
CEI O SUTĂ
Anabasis
– r o m a n –
ediţia a doua, revizuită
A R G U M E N T
Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire.
Nu numai antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.
Cel de-al doilea război mondial ni se pare apropiat, pentru că-l cunoaştem prea bine din descrierile părinţilor. Primul război mondial ni se înfăţişează de asemenea ca un eveniment real, deoarece ne-au povestit destule bunicii noştri despre el. Evenimentele anterioare acestora se întunecă brusc. Cine dintre noi ar mai putea să spună cum zâmbea străbunicul, data zilei sale de naştere sau culoarea ochilor lui, mai cu seamă dacă străbunicul acesta n-a făcut fapte cu totul ieşite din comun în viaţă? Cunoştinţele noastre directe se opresc, de regulă, după trei generaţii. Ele se sfârşesc la fel de neaşteptat ca şi cum din clipa aceea ar fi vorba despre un strămoş din evul mediu sau din negura antichităţii. Chiar dacă unele date ar putea fi descoperite ceva mai uşor în legătură cu străbunicii decât cu strămoşii timpurii, sentimentul de apartenenţă este la fel de indefinit faţă de unii ca şi faţă de alţii, comparativ cu firele ce ne leagă de un bunic, care eventual a mai apucat să ne mai şi ţină pe genunchi. Iar antichitatea, antichitatea o mai poate concepe doar raţiunea. Raţiunea eventual încălzită de suflet. Cine mai păstrează azi sentimente de filiaţie faţă de, să zicem, contemporanii lui Nabonaide, ultimul rege al Babylonului?
Un calcul simplu este, însă, în măsură să apropie sufleteşte cele mai vechi timpuri de noi. Dacă un bărbat zămisleşte viaţă în medie de la vârsta de douăzeci şi cinci de ani, înseamnă că într-un secol se succed patru generaţii. Într-un mileniu, doar patruzeci. Aproximativ o sută de generaţii ne despart de cucerirea Babylonului de către Cyrus. Aşadar, scurta noastră viaţă reprezintă un procent din trecerea aceasta, care până acum ne-a îngrozit prin dimensiunile ce ni s-au părut nesfârşite. Viaţa omenirii ni se relevă astfel fără de margini prin bogăţia extraordinară de evenimente istorice cu care este împănată din vremuri mai îndepărtate decât acceptăm prin instinct, dar şi mai restrânsă prin apartenenţa noastră atât de nemijlocită. Viaţa „Celor o Sută“ reprezintă posibile preluări din cărţi, dar şi selecţia unor amintiri transcendentale, a unor nume în diferite ortografieri.
Poate că dacă vorbim despre ultimele noastre o sută de generaţii şi vedem cât de adânc pătrund acestea în timp, „distanţele incomensurabile“ devin mai uşor de cuprins. Şi poate că întreaga măreţie şi toată josnicia cu care a umplut din belşug omul acest interval, poate că atât eroismul cât şi laşitatea, vitalitatea şi oboseala, bunătatea şi cruzimea, inteligenţa şi prostia în acţiune, poate că tot ce a făcut el în acest răgaz ne va fi mai apropiat. În fond, cele amintite nici nu aparţin cărţilor, ci cărţile le aparţin lor. Un şir, în cazul căruia ajungi la conştiinţa că tu însuţi reprezinţi un procent din el, nici nu mai este un şir nesfârşit. Şi tot ce s-a întâmplat cu ceilalţi nouăzeci şi nouă ni se pare foarte aproape. Încetul cu încetul, „trecutul nostru“ şi „negura timpului“ se contopesc şi visul eschatologic devine nădejdea în lumea noastră.
„Cei o Sută“ reprezintă cronica nădejdii oamenilor, dar şi a celui ce a scris toate astea. Scribul a pus pe hârtie viaţa aşa cum s-a priceput, gândurile celor despre care vorbea au devenit şi gândurile lui, faptele lor şi evenimentele lui fundamentale, nemurirea lor şi nemurirea sa. Dacă au evoluat, a evoluat şi el, dacă s-a regăsit el în excepţional, a devenit şi excepţionalul definitoriu. Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare.
Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată.
PRIMUL
(556 î.e.n. – 538 î.e.n.)
VENIND PE APE CA SARGON, REGELE, Şi CA MOISE, THEONOMUL
Vai de sufletul acelui bărbat, vă spun vouă, care nu are copii să-i aducă jertfe şi să-i facă libaţiuni după moarte. Sătul de întuneric, de cenuşă şi de apă stricată, umbra acelui bărbat va ieşi la suprafaţă şi va tulbura liniştea oamenilor şi a animalelor. Nenumărate sunt relele ce le va face sufletul de care nu are cine se îngriji după dispariţia acelui bărbat, fie că a fost rege, negustor sau sclav!
De aceea, nu de puţine ori s-au văzut oameni trecând pe lângă câmpurile de gunoi, căutând copii nedoriţi, aruncaţi acolo de părinţi. Însă zeii îşi au vrerea lor. S-a întâmplat ca unii copii să-şi facă apariţia pe lume într-un anume chip şi minunile nu sunt puţine. Sargon, Marele Rege, singurul rege, regele legitim, a coborât, copil fiind, într-un coş de trestie pe Eufrat. Aşa şi-a făcut el apariţia în lume, iar puternicii zei Nergal şi Labartu nu l-au ucis şi nici nu i-au făcut vreun rău. Însă oricât de mare ar fi o minune, ea nu este decât repetarea unei alte minuni. Numai zeii sunt unici. Evreul Moise a venit, de asemenea, într-un coşuleţ pe apă, atunci când n-avea decât trei luni şi nici animalele şi nici soarele puternic nu i-au căşunat cu nimic. Şi nici oamenii lui Faraon. Dar aceştia, amândoi, şi Sargon, regele legitim, şi Moise, theonomul, amândoi au fost oameni însemnaţi şi renumele lor a învins hotarele vremurilor. Cu atât mai ciudat pare faptul că pe Canalul Imperial, pe Nahar-Malka, a plutit într-o dimineaţă un alt coş de paie, iar în el se afla un alt copil. Cei ce l-au găsit erau oameni simpli şi nu şi-au amintit de modul cum şi-au făcut intrare în faimă Sargon, Regele, sau Moise, conducătorul. Ei doar au stat şi s-au mirat cum de copilul n-a fost vătămat nici de soare, nici de fiare, nici de sete. Şi în coş se mai aflau nenumărate margarete, florile dragi ale Babylonului. S-au strâns oameni mulţi în jurul copilului ce dădea din mânuţe şi nu plângea deloc, aşa cum fac pruncii cărora le este foame sau sunt bolnavi. Şi oamenii s-au mirat şi mai mult. Şi atunci a venit un preot şi l-a luat.
Ce să fie miracolul acesta, s-au întrebat oamenii, iar preotul şi-a adus imediat aminte de Sargon, regele legitim şi de Moise, aducătorul legilor, şi s-a temut că regele de atunci, regele regilor, Nabo-na’Id, ar putea să se sperie de o asemenea apariţie şi să dorească uciderea copilului. Totuşi, nici o clipă nu s-a gândit preotul să ascundă în taină minunea, pentru că ceea ce au văzut atâţia oameni au văzut şi ochii regelui. Faţă de rege nu poate exista secret. Şi preotul încredinţă copilul unui grădinar, deoarece tot unui grădinar i-a fost încredinţat şi copilul devenit apoi Sargon, Leul, regele legitim. În rest, Marduk, puternicul zeu al Babylonului, stăpânul regelui regilor avea să hotărască.
Numele copilului s-a pronunţat într-un fel şi în altul, diferit, în istorie. Şi câteodată s-a pierdut de tot. Dar nu există om fără nume: nomen et omen. Şi nici scribului ce se străduieşte cu peste două mii cinci sute de ani mai târziu să rescrie aceste evenimente nu-i putem cere să pronunţe primul nume, numele exact. Aşa că în aceste rânduri el îl va numi doar „Primul“, la fel cum cei următori vor purta numele numărului spiţei pe care o reprezintă.*
* Scribul notează legenda în ton şi în concepţie. El nu crede în zeii dintre Tigru şi Eufrat, dar dacă ar sădi îndoiala în inima caldeenilor, povestea şi-ar pierde sensul. Scribul notează şi — om fiind şi el — încearcă să înţeleagă, păstrând însă îndoielile pentru sine.
Primul a intrat în Babylon în timp ce regele Nabo-na’Id abia urcase pe tronul marelui Nabucodonosor, regele. Iar copilăria Primului a continuat sub semnele altor noi şi noi auspicii strălucite. Preotul, care s-a îngrijit la început de el, se ocupa de hepatoscopie. Profeţiile în legătură cu copilul erau înfricoşătoare: îi era hărăzită o soartă atât de mare, încât regele însuşi avea de ce să se teamă de el. Spre deosebire de suveran, ultimul rege al Babylonului, Primului îi va fi dat să aibă urmaşi până la a o suta spiţă. Mai departe nici un oracol nu poate vedea şi orice mantică devine opacă. Tot ceea ce atingea Primul părea să fie predestinat: Eufratul l-a adus în „Poarta lui Dumnezeu“, cum pe drept cuvânt se numea oraşul, întâii ani şi i-a petrecut în grădinile suspendate, astfel încât după „Poarta lui Dumnezeu“ urmase însuşi raiul. (Nu orice grădină este egală cu un rai? Şi nu sunt însăşi fragmente ale raiului cele mai superbe grădini ce s-au construit vreodată pe pământ?) În al treilea rând, Nabu-na’Id, marele rege, care nu mai era tânăr în ziua când a luat sceptrul şi cârja în mână, avea deja numit urmaşul la tron. Şi cu toate că ştia despre auspiciile sub care sosise Primul, i-a cruţat viaţa şi i-a dăruit protecţia sa. Căci noul rege iubea mai mult luna decât soarele şi, atât la Babylon cât şi la Barsippa, slujitorii lui Marduk începeau să-şi piardă importanţa în favoarea celor ai lui Sin. Iar copilul, a afirmat regele, copilul fusese protejat de Marele Zeu al Lunii, altfel cum să explici lipsa oricăror arsuri? O îmbrăţişare a soarelui i-ar fi fost fatală, în timp ce Sin Singurul a ştiut să-l aducă în „Poarta lui Dumnezeu“ nevătămat.
Cuvântul regelui este mai presus de orice lege, pentru că zeii sunt cei ce vorbesc prin gura suveranului. Eliberat de teama pentru viitorul prea strălucit al copilului, preotul continuă să caute în ficaţii animalelor adevărul despre cetate şi despre Primul. Dar, fiindcă ştia că regii, asemenea zeilor, sunt schimbători, povestea puţine despre auspiciile copilului, atât cât să nu pară că ascunde ceva. În schimb, copilul însuşi deveni pentru o vreme un oracol şi fiecare mişcare de a sa era interpretată.
