Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.
Doar că Al Treilea nu-l asculta: pe faţă îi accepta propunerile şi răbda dojenile, dar peste câteva minute o lua de la capăt. Există o disciplină militară şi acesteia trebuie fiecare să i se supună, repeta Al Treilea oricui voia să-l asculte, de aceea îl şi respectă el pe Mardonios, ginerele lui Dareios, dar este la fel de evident că acela este un comandant depăşit de situaţie, adăugă apoi în şoaptă, ca pentru sine. Şi pornea din nou la atac.
(Scribul are explicaţia lui, pe care, poate, ar trebui s-o păstreze doar pentru el: în decursul timpului, prea mulţi oameni au crezut că viaţa lor se va îmbogăţi din viaţa luată altor oameni, chiar dacă majoritatea n-au fost conştienţi de acest crez atât de dăunător. Speranţa însă nu se lasă înşelată, astfel încât repetatele suferinţe rezultând de aici au fost zadarnice.)
Al Treilea era atât de pornit, încât le transmise şi oamenilor lui furia ce-l cuprinsese. Şi fiind atât de puternică această stare, oamenii săi luptau fără teama de a putea păţi ceva: raidurile le erau mereu încununate de succes, pierderile — rare, panica pe care o produceau de fiecare dată îi îmbăta şi mai mult. Încetul cu încetul, comandantul lor nu mai era adolescentul cu faţă de copil îmbufnat, despre care se colportau atâtea, devenise inima armatei, iar oştenii îi urmau fără crâcnire, contaminaţi de beţia lui. Da, contaminați, este cuvântul.
Şi grecii îl cunoşteau de acum: faima dobândită în înăbuşirea diferitelor răscoale, cruzimea dovedită, încăpăţânarea cu care apărea de fiecare dată cu oamenii săi în cele mai neaşteptate locuri, ucigând, dând foc şi retrăgându-se înainte de a apuca oricine să-i opună o rezistenţă reală, toate creaseră un tablou ce se amplifica pe zi ce trecea, completându-se cu fapte colosale şi cu multe monstruozităţi ce n-au avut (totuşi) loc niciodată. Îi devenise atât de îngrozitoare faima, încât comandanţii grecilor ordonară ca nici numele să nu-i mai fie pomenit: Al Treilea ajunsese să fie un factor de descurajare al unei întregi armate.
Şi, într-adevăr, o linişte grea, ca un blestem, acoperi din zilele premergătoare bătăliei de la Plateea numele celui de Al Treilea. Raidurile lui continuară, însă grecii începură să înveţe să li se opună. Nimic nu există fără nume, spune vechea înţelepciune şi, de fapt, eficacitatea acţiunilor Celui-fără-Nume începu să scadă. Apoi deveni cu totul neînsemnată.
După aceea, Al Treilea nu şi-a mai găsit liniştea nici în lupta cu grecii: era ca şi cum după ce ţi-ai fript mâinile cu ulei fierbinte, ţi le-ai fi băgat în apă rece ca să-ţi potoleşti arsurile. Durerile se linişteau doar preţ de câteva secunde, pentru a apărea apoi mai cumplite. Aşa că veni vremea să dorească mai mult, marea spaimă nu se mai lăsa potolită doar cu câţiva morţi luaţi în tăişul săbiei din goana calului. Al Treilea reîncepu intrigile printre comandanţi, asmuţindu-l pe unul împotriva celuilalt şi pe toţi împotriva lui Mardonios. Bătălia decisivă se amâna mereu, prezicătorii se încăpăţânau să găsească semnele neprielnice, însă era la fel de adevărat că şi grecii aşteptau răbdători ca auspiciile lor să devină favorabile.
— Şi dacă zeii nu ne vor fi binevoitori încă o lună sau două? întreba ameninţător Al Treilea şi glasul său subţire trecea pe deasupra întregii oştiri. Şi dacă semnele noastre vor rămâne şi pe mai departe astfel, iar grecii vor ataca totuşi? Nu este mai bine ca într-o situaţie lipsită de noroc să-ţi alegi totuşi tu singur posibilităţile, nelăsând duşmanul să profite după bunu-i plac de o realitate vremelnică? Niciodată două armate n-au stat atâta vreme faţă în faţă fără a lupta! În felul acesta nu realizezi altceva decât că faci oamenii să-şi piardă elanul de luptă!
— Întotdeauna, de când există armate, comandanţii au ascultat de semnele date de Ahura Mazda, îi replicau cei mai bătrâni şi cei mai căliţi în bătălii. Un război nu se poate purta cu şanse de izbândă fără asentimentul zeilor.
— Rândurile grecilor se îngroaşă pe zi ce trece, insista Al Treilea şi avea dreptate. Iar altă dată încerca altfel: Dar dacă ticăloşii or să atace peste o oră? Atunci voi nici nu vă veţi apăra? Veţi aştepta să vă taie nelegiuiţii, până veţi obţine aprobarea de la zei pentru a lupta?
— Zeii nu ne transmit să nu luptăm, în cazul că am fi atacaţi! Zeii ne interzic doar să atacăm noi. Deocamdată!
Şi alţii completau:
— Şi cum o să ne atace grecii? Sunt şi mult mai puţini decât noi şi nici nu vor face imprudenţa de a intra direct în vârfurile săgeţilor arcaşilor noştri! Vor să atace? N-au decât! N-au decât! Dar n-o vor face!
Cei mai mulţi nici nu discutau subiectul: cine a mai auzit să ignori semnele zeilor?
Însă insistenţele tânărului nerăbdător erau tot mai insinuante. Al Treilea colinda tabăra pe tot frontul şi îl acuza în faţa unui comandant pe Mardonios de indecizie, apoi îi explica altuia că grecilor le sosesc mereu întăriri şi că pe zi ce trece armata lor devenea tot mai puternică. Dar Mardonios nu putea fi acuzat în nici un caz de laşitate. El, autorul atâtor victorii, ar fi fost gata să atace şi în clipa aceea. Alţi comandanţi importanţi, şi în primul rând Artabazos, fiul lui Pharnakes, tărăgănau lucrurile, sperând într-o victorie sigură prin cumpărarea duşmanilor. Aur aveau destul pentru aceasta… Poate cineva afirma că viaţa unui pers e mai puţin importantă ca aurul? Totuşi, un soldat adevărat nu gândea astfel. Un soldat trebuie să lupte!
Al Treilea folosi toate mijloacele de a-i ponegri pe cei ce erau în măsură să dea semnalul bătăliei. Astfel, le spuse comandanţilor perşi că imperiul lor se află în faţa unui zid care trebuia străpuns şi făcut una cu pământul. Acel lucru realizat, nu vor mai exista piedici în faţa aservirii întregului pământ celor mai puternici oameni ai lumii, singurilor slujitori ai lui Ahura Mazda, bărbaţilor născuţi să fie stăpâni. Şi sciţii? Mai înainte grecii, pe urmă vor urma sciţii! O socoteală veche a rămas scadentă! Apoi le vorbi altfel comandanţilor mezilor, comandanţilor bactrienilor şi celor ai boeţienilor, ai locrienilor, ai melienilor, ai thessalienilor, ai focidienilor şi ai macedonienilor. Fiecăruia îi promise supremaţia asupra întregii Grecii. Fiecăruia în parte îi oferea această supremaţie şi tuturor la un loc. Iar indienilor şi comandanţilor sakilor le făgădui tot ceea ce se mai află pe pământ dincolo de orizontul de răsărit. Nu exista aliat căruia să nu se fi priceput Al Treilea să-i promită un lucru important, iar atunci când era întrebat de către cineva mai bănuitor în numele cui făcea acele propuneri, tânărul începea să vorbească învăluitor, aşa cum indirect vorbise mai tot timpul. Aluziile la legăturile bunicului său cu ultimul rege al Babylonului, precum şi relaţia binecunoscută dintre Al Doilea şi Dareios le formula şi le amintea în aşa fel, încât să fie limpede pentru toată lumea că în familia lui aceste raporturi faţă de marii suverani se perpetuau şi că, deci, trecerea de care se bucura el însuşi pe lângă Xerxes ar fi fost pe măsura influenţei strămoşilor proprii pe lângă stăpânii acelor vremuri… Pentru cine îi cunoştea străbunii, lucrurile acestea nici măcar nu erau lipsite de credibilitate. Şi cine nu-i cunoştea străbunii? Şi nici n-ar fi fost uşor să-l contrazici pe tânărul general: în faţă în nici un caz, pentru că omul era profund periculos, vestit prin cruzime, notoriu prin plăcerea intrigilor şi bănuit de delaţiune. Dar nici în lipsa lui nu era uşor să fii de altă părere: Al Treilea nu spunea niciodată ceva sigur, totul era doar supoziţie ori insinuare, fiecare cuvânt era doar sugerat, chiar dacă această sugestie venea dintr-o superioritate enervantă, dar care părea să pornească de pe nişte suporturi certe. Tot timpul Al Treilea dădea de înţeles că nu spune, din raţiuni bine stabilite, decât o mică parte din ceea ce ştie şi că vorbele lui nu voiau decât să fie sfatul unui prieten care doreşte în ceasul al doisprezecelea să te salveze. A fost delator individul? Cu ce l-ai putea acuza? Nimic concret din vorbăria tânărului nu supravieţuia întâlnirilor pe care le provoca. Cel mult doar îndemnul la luptă neîntârziată. Iar lucrul acesta părea gândit spre fala lui Ahura Mazda şi a Marelui Rege. Asta nu e în nici un caz o crimă. Chiar din contra. Instigare la luptă? Păi, Mardonios însuşi dorea să pornească atacul. Dacă n-o făcuse încă, era doar fiindcă nu putea trece făţiş peste sfaturile celorlalţi mari. Oricât de sigur ai fi de o victorie, nu se ştie niciodată ce gânduri au zeii. Şi, dacă deznodământul ar fi nefericit, ai putea fii apoi acuzat că n-ai ascultat de sfaturile înţelepte ale celorlalte căpetenii. Mai ales că unele dintre acestea (de pildă Artabazos) comandau ele însele mii şi zeci de mii de oameni. Era important ca toţi generalii să fie încredinţaţi că momentul atacului a fost bine ales. Dacă o cred comandanţii, o cred şi ostaşii. Şi nu există armă mai eficace decât dorinţa de victorie! Dar, dacă ar fi fost după el, şi Mardonios ardea de nerăbdare să dea semnalul de luptă!
Nu, Al Treilea nu trăda pe nimeni în demersurile-i neîncetate pe lângă ceilalţi comandanţi. El nu voia decât să lupte. Insinuările şi lăudăroşenia puteau fi puse pe seama tinereţii. Iar delaţiunea? Care delaţiune? Al Treilea nu făcea decât afirmaţii pozitive. Dar lucrurile pe care le spunea erau atât de evidente, încât tocmai accentuându-le deveneau persuasive. Insinuări în locuri niciodată bănuite. (Dacă se accentuează ostentativ că un lucru firesc este aşa cum este, nu de puţine ori apare tentaţia de a se cerceta şi contrariul.)
În noaptea de dinaintea dezastrului persan de la Plateea, Al Treilea a avut două vise. Concrete şi legate de situaţii fireşti, chiar dacă visele acestea erau aproape total diferite obişnuitelor semne bune, (total nefavorabile la o primă interpretare de profan — pentru că Al Treilea n-avea de unde să cunoască legile de aur ale oniromanţilor), ele, visele acestea, îi măriră dorinţa de luptă. Duşmanii aveau chip.
În primul vis se făcea că se află iarăşi în apadana neterminată a palatului Marelui Rege. Tocmai venise zvonul despre marea înfrângere de lângă templul Demetrei Eleusine. Dar nu era vorba despre templul de la Plateea, ci despre cel de la Mycale. Oamenii vorbeau în şoaptă şi îi mulţumeau lui Ahura Mazda că Xerxes nu s-a aflat în fruntea armatei: Cyrus cel Mare a murit în bătălie, Dareios a scăpat ca prin minune de urmărirea alianţei scite condusă de Idanthyrsos, atunci când ionienii au refăcut podul peste Istru. Probabil, spuse cineva, buzele încinse ale craterului nu sunt în măsură să-i căşuneze unui Mare Rege ahemenid şi că doar popoarele de la miazănoapte au puterea aceasta. Dar taurii, agatârşii, neurii, androfagii (cei care-şi amestecă în carnea ospeţelor carnea strămoşilor), melanhleeni, gelonii, budinii şi sauromaţii, toţi tracosciţii erau departe. Al Treilea îşi aminti că-l văzuse pe Mardonios adus în acea apadana de către hopliţi, însă cineva îl asigură că ginerele lui Dareios se afla în fruntea Marii Armate şi se pregătea să cucerească definitiv Grecia. Tânărul posac era derutat: el îşi amintea perfect celălalt vis, acela în care un luptător în armură de argint spusese că Mardonios era un general suficient de viteaz pentru a putea muri în locul Marelui Rege, primind în schimb nemurirea. În loc de aceasta, acum se zvonea în apadana că perşii ar fi suferit o înfrângere îngrozitoare la Mycale; lui Mardonios nu i se oferea de către nimeni nemurirea, aşteptându-se de la el doar o victorie şi atât. Femeia violetă din colţul întregului tablou stătea cuminte la locul ei. Dregătorii şi negustorii, printre care Al Treilea îi recunoscu undeva în rândul al doilea şi pe cumnaţii săi, discutau despre un nou drum comercial. Toată lumea vorbea în şoaptă şi, neînţelegându-i prea bine, Al Treilea vru să se apropie de ei, dar constată că nu se poate ridica de pe patul unde era întins şi legat cu lanţuri grele. El strigă, ceru explicaţii, însă nimeni nu-i dădea nici o atenţie. Până la urmă, un sclav plictisit, aranjându-i lanţurile cu care era prins de pat, îi explică indiferent că soarta îi era legată de bătălia ce urma să se dea undeva departe, în apus. Atunci începu să se agite şi femeia violetă. Un eunuc regal se apropie de ea şi, cu o mişcare bruscă şi neaşteptată, îi smulse voalul de pe faţă. Al Treilea o privi, scoase un urlet şi se trezi. Oniromantul armatei sale, probabil un şarlatan ca şi acel Deiphonos, fiul lui Euenios, chemat în grabă, nu fu în stare să dea o dezlegare satisfăcătoare tâlcului visului. Nici măcar nu s-a dovedit capabil să stabilească dacă smulgerea vălului violet de pe chipul femeii reprezenta un semn favorabil sau dacă, dimpotrivă, prevestea fapte cu totul neprielnice.
