Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.
AL ŞASELEA
— Philadelphul —
(434 î.e.n. — 347 î.e.n.)
DESPRE FAŢA ÎNGROZITOARE A GENIULUI
(Un dialog pierdut al lui Platon)
Încă o dată: copiii chiar dacă seamănă cu părinţii lor, cele mai pregnante însuşiri se spune că se transmit de la bunici la nepoţi. E la fel de parcă zeii, ca să-i recunoască pe oameni, i-ar înşirui într-un lanţ alternativ: o verigă albă, una neagră, apoi din nou alb şi din nou negru. O continuitate omogenă e greu de urmărit: poate de aceea şi pe ceramică motivele negre se oglindesc pe un fond alb sau cele roşii pe un fond negru. Şi, pentru că nu se poate picta cu aceeaşi culoare pe acelaşi fond, zeii au alternat şi verigile generaţiilor. Dar, desigur, dacă voinţa lor ar fi fost alta, părinţii şi copiii, bătrânii şi străbunii ar semăna ca două picături de apă între ei. Probabil, însă, acest lucru ar fi fost prea plictisitor pentru zei. Or nemuritorilor le place să se distreze. Doar scribul trebuie să păstreze o mină serioasă.
Străbunicul celui de Al Şaselea a fost o figură legendară. Despre el nu mai ştia nimeni cine i-a fost tatăl, care-i erau gusturile şi cum îi suna vocea. Poveştile, învăluindu-l, îl plasau într-un teritoriu unde eroii se întâlneau cu tradiţia. Călăreţul de argint nu mai era străbunicul celui de Al Şaselea, el devenise un strămoş al tuturor celor ce au luptat cu spada pentru gloria lui Ahura Mazda şi a ahemenizilor. Fiul său, Philopater, fusese un om liniştit, fără ambiţii de mărire, găsindu-şi unica fericire în viaţă, în familie. Dacă zeii ne-ar fi dăruit o memorie mai bogată, Al Şaselea ar fi putut să-l compare pe Philopater cu un foarte bogat negustor din Babylon, bunicul bunicului, care de asemenea şi-a închinat întreaga viaţă familiei. Dar Al Şaselea n-avea de unde să mai ştie că bunicul bunicului său îşi manifestase aspiraţiile spre fericire în chipul plin de energie a calităţilor deosebite ce i-au fost dăruite, forţă care nepotului îi lipsea. Doar dragostea pentru ai săi a rămas aceeaşi.
Mai puternici sau mai slabi, apartenenţa la acelaşi şir le-a dat tuturor, şi fiecăruia în parte, imboldul de a continua precum şi un sens eforturilor acestui drum.
Pe Philopater, Al Şaselea abia l-a cunoscut, iar amintirile i se învălmăşeau. Bunicul şi-a scos familia din Babylon pe vremea când nepotul se obişnuia să privească lumea. Lungul drum pe uscat şi pe ape se confunda mai târziu cu unul dintre numeroasele vise avute de copil în acea perioadă când, obosit de călătorie şi nesfârşitele noutăţi, totul devenise posibil. După atâţia ani, nu era uşor de despărţit ceea ce s-a întâmplat de ceea ce ar fi putut să se întâmple.
Şi cine şi în ce fel ne mai poate asigura astăzi că măcar o parte din ceea ce ar fi putut avea loc nu s-a întâmplat aievea undeva şi cândva? Şi dacă s-a putut petrece o parte, cine ne mai poate lămuri despre ce parte anume este vorba?
Toate aceste amintiri nesigure ale memoriei se amestecau şi cu cele ale dorinţelor. Philopater, cel ce s-a dedicat în întregime salvării sufletului tatălui său, şi-a câştigat şi o dulce legendă de om mărinimos, blând iubitor de copii. Cât fusese mărunt slujbaş în casa de comerţ, pe care un altul, mai ambiţios, ar fi putut să şi-o revendice, Al Patrulea fusese cunoscut de toţi copiii oraşului pentru obiceiul de a purta tot timpul dulciuri la el — prăjituri şi fructe în glazură de zahăr — dulciuri dăruite pruncilor întâlniţi în cale. Iar de cele mai multe ori aceste întâlniri erau provocate chiar de el. Mulţi adulţi îl considerau uşor ţicnit, alţii zâmbeau, dar nimeni nu-şi bătea joc. Despre acest obicei al bunicului, ca şi despre alte ciudăţenii ale aceluiaşi, Al Şaselea ştia prin intermediul celor auzite mai târziu, amintirile proprii nu-l puteau sluji în legătură cu Philopater. Amintirile şi aşa ne înşeală de prea multe ori. Ele sunt capricioase ca şi simţirile noastre, ale oamenilor. Chipul şi personalitatea lui Philopater au devenit tor mai greu controlabile, însă şi tot mai fabuloase. Dar cel puţin un lucru e sigur: bunicul a trebuit să aştepte împlinirea a cincizeci de ani de viaţă pentru a se decide să pornească în prima aventură însemnată a existenţei sale — drumul spre apus. Da, n-a mai fost tânăr, au trebuit să treacă ani mulţi până să se deştepte în el calităţile (moştenite) de conducător, necesare nu numai pentru a organiza plecarea, ci şi pentru a readuce la viaţă sucursalele uitate din Grecia Mare, pentru a le asigura un viitor urmaşilor şi pentru a putea pleca, în sfârşit eliberat, în căutarea vestigiilor Călăreţului de argint. Şi n-a mai fost tânăr nici fiul lui Philopater, atunci când a părăsit, la rându-i, firma din Heracleea şi când a venit şi el în Grecia Continentală. Persanul şi-a făurit propria legendă, de asemenea, la vârsta când cei mai mulţi oameni se resemnează să trăiască în virtutea unor obiceiuri îndelung stabilite: revenirea din apus la Atena s-a produs după împlinirea vârstei de cincizeci de ani. Acestea sunt semne bune, îşi spunea Al Şaselea: dacă şi Philopater şi Persanul au trăit atât de mult, încât au fost în stare să-şi înceapă viaţa la o vârstă când alţii au părăsit deja această existenţă, înseamnă că zeii doresc ca spiţa neamului lor să fie viguroasă şi le îngăduie bărbaţilor ce o compun să trăiască îndelung şi să aibă puterea de a trece la întâmplări decisive chiar şi mai târziu. Această convingere, precum şi calmul şi accesibilitatea aspiraţiilor moştenite de la bunic, l-au făcut pe Al Şaselea să trăiască în linişte şi mulţumire la Heracleea, după ce dobândise brusc sucursala tatălui. Se căsătorise şi avu un fiu. Fratele şi sora îşi făuriseră, la rândul lor, familii şi Al Şaselea încerca să păstreze relaţii strânse cu toate rudele. De altfel, tocmai datorită firii sale blânde, raporturile cu verişorii fiind la fel de lipsite de asperităţi ca şi cele cu fraţii, între casele de comerţ din Heracleea, Poseidonia şi Metapont existau cele mai folositoare legături, astfel încât succesele unei firme sprijineau şi trăinicia celorlalte două, iar pierderile erau suportate mai uşor de fiecare. Dacă după moarte, Al Patrulea era amintit sub numele Philopater, dacă Al Cincilea fusese cunoscut drept Persanul încă în timpul şederii la Atena, Al Şaselea fusese numit — datorită puternicului său simţ al familiei şi în special al relaţiilor calde faţa de fratele şi sora lui — drept Philadelphul. Dar acest supranume i-a devenit cu adevărat nume abia în Atica. Poate şi pentru că şi originea celui de Al Şaselea era atât de neclară: era fiul Persanului, dar vorbea cea mai curată limbă grecească, exprimându-se asemenea unui orator sau a unui poet; era, se spunea, născut undeva în răsărit, dar venise la Atena din apus, unde i-a rămas familia şi unde ar fi trăit mulţi ani. Cineva a presupus că Philadelphul s-ar trage din Philadelphia, străvechiul oraş din Lidia, despre a cărui glorie nu se mai ştie aproape nimic. Misterul se potriveşte cu misterul. Legenda celui de Al Şaselea a fost legată de un oraş pe care nu l-a călcat niciodată şi de dragostea de fraţi care…
Poate de aceea prea puţini mai făceau legătura dintre Persan şi Al Şaselea, poate de acea prea puţini mai ştiau că Philadelphul a fost fiul celui de Al Cincilea.
Viaţa fericită din Heracleea n-a fost decât un vis. O nălucă a văzut Al Şaselea, o altă nălucă au văzut şi cei ce l-au întâlnit pe fiul Persanului. Al Şaselea a ajuns un om învăţat, el a cunoscut mulţi fisiologi şi mulţi filosofi, nu era puţină lume care îl considera şi pe el unul dintre înţelepţi. Iar faptul că venise de undeva din Asia îi consolidase faima: din răsărit sosiseră şi învăţaţii ionieni, din Samos, din Chios sau din Milet s-au ivit cei mai mulţi dintre cei care au făcut posibilă viaţa elevată din Grecia Mare. Din răsărit au venit şi către răsărit s-au întors prea mulţi. Şi n-au mai rămas în Asia, ci s-au oprit în Grecia Continentală. Asemenea Philadelphului. Viaţa acestuia se potrivea atât de bine imaginii încetăţenite, încât, prin asimilare, numeroase amănunte au fost aşezate la locul prestabilit. Aşa trebuia să arate năluca pe care au văzut-o oamenii, aşa trebuia să arate Philadelphul.
Şi, totuşi, viaţa fericită din Heracleea existase aproape şi în realitate. Nenumăratele războaie şi agresiuni ce pustiiau împrejurimile soseau aici doar sub formă de ecou. Era ca un vânt scuturând când mai tare, când mai domol coroanele copacilor. Câteodată se vedeau chiar şi norii. Dar furtunile propriu-zise rămâneau departe de acest loc. Aşezată în marele golf, Heracleea primea toate veştile, însă avea timp să se ferească de cele mai rele dintre ele. Cu toate astea, fiindcă zvonurile totuşi existau, fiindcă reuşeau să tulbure liniştea oamenilor, unii dintre ei au găsit şi un alt miraj în tainele învăţaţilor — drumul cunoaşterii putea duce la realităţi şi la iluzii mult mai atrăgătoare decât spaimele cotidianului. Philadelphul era parcă făcut pentru acel drum: vorbirea-i limpede şi simţul înnăscut pentru elocinţă, stăpânirea perfectă a mai multor limbi — în care se exprima în fiecare aproape la fel de uşor ca în celelalte —, inteligenţa-i speculativă, năzuinţa spre contemplare, de unde şi o oarecare teamă în faţa necesităţii de a acţiona, situaţia materială bună care nu numai că i-ar fi permis, dar îi şi cerea (în zadar) să călătorească, răbdarea şi perseverenţa, toate îl conduceau spre înţelepţi. Şi omul aparent atât de calm care fusese Al Şaselea trăia mereu în taină spaima unor nenorociri ce puteau să-l lovească nu atât pe el, cât pe cei dragi lui, așa că temele înţelepţilor se alcătuiau — pe lângă toate celelalte — şi într-un bun instrument de diversiune în faţa lui însuşi. Viaţa fericită din Heracleea existase aproape şi în realitate: Philadelphul era cunoscut nu numai ca un important negustor local şi cu trainice legături în alte centre, dar el îşi câştigase şi o bună faimă din înţelepciunea ce o poseda.
Despre bunic ştia că a fost la Elea. Că i-a cunoscut personal pe Parmenide, pe Xenophon sau pe Zenon era după atâta timp mai greu de precizat. Zvonuri circulau şi în această privinţă destule. Dar înţelepţii eleaţi au părăsit de mult cetatea şi sfârşitul groaznic al lui Zenon era cunoscut. Elea s-a făcut vinovată de pierderea celebrităţilor ei, acela nu era un loc să-l caute Philadelphul. Iar motive pentru a nu călători deloc se găseau pentru fiecare caz în parte. Heracleea rămăsese o insulă despărţită de uscat şi de mare, de răscoale şi de războaie, unde liniştea şi cultivarea gândirii mergeau mână în mână.
Mulţi susţineau că Philadelphul, un om atât de dăruit de zei, atât de înzestrat de fericire, nu va mai pleca niciodată nici măcar până la Metapont. Îndeletnicirile-i înalte, conducerea casei de comerţ, o nu lipsită de importanţă influenţă exercitată şi între mai marii cetăţii (printre care se şi număra), precum şi grija faţă de ai lui păreau să-i răpească tot timpul. În locul său, călătoreau funcţionarii, administratorii, oamenii de încredere. Şi, câteodată, fratele lui. Din Metapont şi din Poseidonia veneau destul de des rudele. Şi, mai nou, şi din Siracuza. O competiţie complicată depuneau întreprinderile prietene pentru extindere în Sicilia. Philadelphul nu era încântat de acest lucru. Siracuza şi Naxos, spre care îl îndemna şi fratele, ofereau avanposturi importante, unde posibili rivali puteau deveni posibili asociaţi sau – de ce nu? – filiale ale casei din Heracleea. Dar Philadelphul ştia că fiecare rai îşi are limitele lui: zvonurile venite din sud şi din vest, ameninţările cartaginezilor, însă şi ale altor tirani locali, făceau riscurile mai mari decât perspectivele.
— Niciodată nu s-a putut reuşi fără să îndrăzneşti! îl îndemna, de fiecare dată fratele.
Nici zvonurile venite din nord şi din est nu erau mai bune.
— Aici am totul, răspundea Al Şaselea. Am avere, destulă linişte… şi vă am şi pe voi. Ce aş putea obţine mai mult?
— O casă de comerţ pe măsura strămoşilor.
— Pentru ce?
— Am putea avea sute de corăbii.
— Într-adevăr. Dar pentru ce?
— Dacă am avea atâtea corăbii, am putea înzestra şi nişte trireme să le apere de piraţi.
— Asta neapărat! Fără pază totul n-ar fi decât o aventură, admitea Philadelphul. Dar de ce să ne complicăm şi cu o armată de întreţinut?
— Dacă am avea o oaste a noastră şi bani atât de mulţi, ce ne-ar mai putea împiedica să devenim conducători de fapt şi de drept ai acestor locuri?
— Cred că nimic. Însă ce nevoie avem noi de acea conducere?
— Dar tu n-ai nici un fel de ambiţii? se mira fratele.
— Ba da. Sigur că am şi eu ambiţii. Totuşi, tot ceea ce spui tu n-ar face decât să avem cu trudă mai multă, cu riscuri infinite şi trecând peste cine ştie câte cadavre, exact acelaşi lucru pe care-l avem acum în siguranţă.
— Cum aşa?
— În conducerea cetăţii, sfatul meu este ascultat, în satisfacerea bucuriilor voastre şi ailor mele, banii nu ne stau stavilă în cale, iar timpul, măcar o parte din el, îl pot petrece cu fisiologii şi cu înţelepţii. Să cer mai mult? N-aş face decât să-i supăr pe zei. Dacă m-aş grăbi să te ascult, aş putea obţine — poate — cantitativ mai mult. Însă nu şi calitativ. În schimb, am putea pierde totul. Şi, nu uita, un om nu poate mânca decât o bucată de carne şi nu o cireadă întreagă de vite. De la un punct încolo, este indiferent dacă ai în faţă un crater cu vin sau zece butoaie pline.
