Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.
Nu putea să vorbească nimănui despre asemenea lucruri. Fiecare îl înţelegea în mod diferit. Cum? Ceilalţi nu se ocupă şi cu alte îndeletniciri? N-au fost atâţia filosofi negustori destoinici în viaţa de toate zilele? Nu se pot da suficiente exemple de minţi cu totul remarcabile puse şi în slujba binelui statului? N-a fost însuşi Socrate pe câmpul de luptă cu arma în mână pentru gloria Atenei? Nu sunt suficiente exemplele de comercianţi stimaţi, oameni de stat iluştri, proprietari de ateliere bogaţi care au fost şi învăţaţi remarcabili? Sau poate se referă Philadelphul doar la sofiştii ce umblau din loc în loc, pentru a-şi expune învăţătura? Aceştia da, aceştia trăiesc într-adevăr doar din învăţătura lor. Se referă Philadelphul la aspectul moral al vânzării învăţăturii de către un om liber? Problema nu-i nouă, s-a dezbătut îndelung şi avem şi părerea lui Socrate în această privinţă. Sau, l-ar fi iscodit, e cumva nemulţumit Philadelphul că înţelepciunea unora nu s-a tradus în fapte pe măsură? Şi întrebarea aceasta ar fi fost legitimă, şi subiectul acesta ar fi fost discutat de atâtea ori.
Philadelphul nu excludea nici una dintre aceste întrebări, dar problema lui era alta. Şi n-o punea în discuţie nu fiindcă n-ar fi fost capabil s-o expună suficient de clar şi de convingător în cuvinte, ci fiindcă îl reţinea un fel de pudoare: pe de o parte, simţea că sunt unele lucruri pe care nu le poţi declama în gura mare, pe de altă parte, nu voia să-i jignească pe alţii ce, eventual, nu gândeau ca el. Şi nu în ultimul rând, Philadelphul făcea parte dintre oamenii inteligenţi şi de treabă care sufereau din cauza că sofiştii au început să despartă posesia cunoştinţelor şi a înţelepciunii de celelalte îndeletniciri: încântătoarele dispute între amatori erau tot mai net înlăturate de logica exersată şi rigoarea studiată a argumentelor profesioniştilor. Cei mulţi îşi pierdeau un tabiet, cei puţini câştigau întreaga admiraţie în materie. Desigur, nu chiar oricine poate ajunge la cultura şi la elocinţa unui sofist autentic, dar — revenea Philadelphul la ferma lui convingere — şi mai puţini sunt dispuşi să trăiască filosofia. Iar cei ce erau capabili – s-o facă, însă el, care avusese o familie şi se bucurase de toate plăcerile unui cămin tihnit, el, care spera să mai ajungă odată la toate astea – el nu-i putea decât compătimi. Mulţi dintre înţelepţi se vor bucura de admiraţia sinceră a contemporanilor şi de onorurile generaţiilor viitoare. Vorbele lor vor dăinui şi peste timpuri şi de multe ori doar amintirea alături de numele lor a cetăţii natale va face posibil ca această cetate să mai fie cunoscută de oamenii ce vor trăi peste sute de ani. Dar ei, îşi spunea Philadelphul, devin deja din viaţă un fel de statui nu mult diferite de cele expuse în pieţele publice. Nu posedă nici un fel de trai în plus, nu posedă nici un fel de bucurii omeneşti, nu se bucură de tot ce poate bucura omul de rând. Că mai folosesc şi ei tertipuri pământene pentru a-şi atinge scopurile e adevărat. Dar zeii înşişi nu uzează, de atâtea ori, de asemenea şiretlicuri? Şi, pe urmă, care le sunt scopurile? Euclid din Megara vine în straie muiereşti, pentru că megarienii nu au voie, sub pedeapsa cu moartea să pătrundă în Atena. Dar de ce o face? Pentru a-şi salva familia? Pentru a aduce mântuire cetăţii sale? Pentru a se întâlni cu femeia care l-a vrăjit? Nu! Doar pentru a-l auzi pe Socrate. Că au mai rămas sentimente umane în el? Că Socrate însuşi a intervenit pentru eliberarea lui Phaidon din Elis, atunci când acesta a căzut prizonier în războiul împotriva Atenei? Dar pentru câţi prizonieri de război vânduţi ca sclavi a mai intervenit Socrate? Scopurile, tocmai alegerea scopurilor sunt cele mai grele momente din viaţa unui muritor. Despre acestea vorbesc înţelepţii prea puţin, deşi ele reprezintă motivația, fiind cele ce determină întreaga activitate a oamenilor.
După plecarea lui Alcibiade şi după plecarea Persanului, după o scurtă perioadă când Philadelphul se îmbătă cu participarea nemijlocită în dispute, înţelepciunea şi simposioanele începură să i se pară un lucru tot mai străin. Iar dorul de ai săi devenea tot mai mistuitor. Pe vremuri visase ca fiul să-i ajungă unul dintre marii învăţaţi ai timpului, manuscrisele adunate în casa lor din Heracleea, precum şi educaţia îngrijită trebuiau să conlucreze în acel scop. Acum, însă, îl îngrozea tot mai mult ca şi Al Şaptelea să fie mai interesat de idei decât de fiinţe şi, apreciind aproape de justa valoare însemnătatea înţelepţilor, Philadelphul intuia şi suficienţele şi privaţiunile visate pentru fiul său. Şi, în special, îndepărtarea de satisfacţiile cele mai simple, cele mai mărunte, cele mai directe, cele mai umane. O vreme, Philadelphul îşi propusese să facă din fiul său un mare campion, un învingător la jocurile din Olympia. Sportul dă şi sănătate, şi frumuseţe, şi disciplină, şi cumpătare. Un sportiv dus în triumf de o cetate întreagă, dispusă să-l facă nemuritor pe învingătorul care a făcut-o şi el pe ea nemuritoare, un sportiv eternizat într-o statuie îşi termină şi el viaţa pământeană extrem de repede. Mai repede chiar decât un înţelept. Căci ce altceva decât un vis frumos rămâne la nici treizeci de ani un bărbat care cu câtăva vreme în urmă a ieşit învingător la marile jocuri? Gloria lui nu se va stinge niciodată. Viaţa însă i se sfârşeşte prea devreme, într-o singură amintire. Şi cât timp poate trăi un om dintr-o singură amintire?
Nici acest subiect nu-l putea discuta Al Şaselea de faţă cu oricine. Nimeni nu gândea astfel, nimeni nu se îndoia de gloria veşnică a atleţilor, nimeni n-ar fi fost încântat să audă cum viaţa unui erou poate fi terfelită în zădărnicie. Există îndoieli pentru un străin, pentru un metec, îndoieli pe care acesta nu şi le poate exprima cu voce tare fără a se pomeni acuzat de impietate şi de lipsă de recunoştinţă faţă de polisul ce l-a adoptat.
Mai lipsea ca Philadelphul să se îndoiască şi de zeii Atenei şi de conducătorii ei vremelnici, mulţi demni de a fi eternizaţi printre eroi, şi cetăţenii s-ar fi putut întreba, pe bună dreptate, ce îi mai rămâne respectabil acestui străin? Philadelphul vorbea atrăgător limba cetăţii, era admis la simpozioanele cele mai selecte, ce rost avea să-şi strice poziţia, ce rost ar fi avut să apară întrebări despre originea lui, întrebări care până atunci nu s-au pus de nimeni niciodată? Doar în gând şi în prezenţa zeilor săi, Philadelphul avea voie să-şi pună orice problemă, avea voie să aibă orice fel de îndoieli. Numai că el nu dispunea de un daimon asemenea lui Socrate, un daimon care, chiar dacă nu te învaţă ce să faci, măcar îţi interzice să comiţi fapte regretabile mai târziu. Al Şaselea nu avea un asemenea daimon şi pentru orice greşeală trebuia mai întâi să sufere şi să plătească şi abia apoi să afle că opţiunea nu i-a fost cea mai nimerită şi să caute s-o înlocuiască apoi cu alta. Dacă se mai putea… Philadelphul bâjbâia în întuneric şi — pe undeva — era jignit la gândul că alţi muritori sunt scutiţi de asemenea corvoadă. Dar se consola uşor: de la distanţe uriaşe, Speranţa îi lumina drumul. Din cauza depărtării, lumina cădea blândă, iar rănile i se închideau sub balsamul ei.
Tot gândindu-se la calea sa, Philadelphul îşi spuse că a devenit asemenea cucului ce-şi pune ouăle într-un cuib care nu-i aparţine şi aşteaptă apoi indiferent ca puii să-i crească printre străini. El le-a oferit ailor lui un cuib, însă a plecat de acolo, lăsându-i la voia întâmplării. Pentru el întoarcerea în Italia era imposibilă, iar să-şi aducă toată familia la Atena n-avea cum. Şi nici n-avea vreo posibilitate rezonabilă să-şi mute întreaga avere împreună cu firma, ce născuse şi mai năştea venituri. Înainte de toate, va trebui să-şi croiască o situaţie în Atica sau altundeva. Dar în nici un caz la „beoţienii greoi la minte“ sau la „tebanii refractari la cultură“. Philadelphul visa o situaţie sigură, asemenea celei din Heracleea — în peşterile din preajma căreia se spune că trăiau viaţa fericită veşnică o mulţime de eroi —însă nu dorea să renunţe nici la tabieturile, din care nu puteau lipsi câteva discuţii elevate cu nişte oameni plăcuţi.
Întâmplarea a vrut, şi zeii au consfinţit, ca Philadelphul să cunoască la Atena un medic, un om cu o cultură la nivelul învăţaţilor pe care Al Şaselea nu numai că-i admira, dar cu care putea să stea de vorbă fără frica resimţită în faţa celor mari. Aceia prea îl făceau să-i fie, de fiecare dată, teamă că s-ar putea să nu mai fie sigur nici măcar pe propriu-i nume. Philadelphul nu avea încă nici treizeci şi cinci de ani, toate drumurile îi erau deschise, medicina era o meserie onorabilă ce nu cerea investiţii de capital. Şi totuşi „Un medic a spus Homer, valorează singur cât mai mulţi oameni“. Al Şaselea învăţă mai întâi la Atena, apoi plecă să deprindă meşteşugul la Cnidos, dar după şcoala medicilor sofişti cu care se obişnuise în Atica, cei din Cnidos i se păreau prea seci. Cunoscători şi seci. Atunci se hotărî să înveţe medicina în insula Cos, unde, pe lângă sanctuarul lui Asclepios, exista o tradiţie renumită în acel meşteşug. În afară de aceasta, la Astypalä se găseau vinuri admirate în toată Elada, amfore pe măsura conţinutului şi manufacturi celebre. Într-o asemenea ambianţă puteai nu numai învăţa, ci şi sta de vorbă cu oameni plăcuţi. Vechi lentori orientale renăscură în Philadelph şi, dacă nu i-ar fi lipsit atât de mult familia, s-ar fi simţit poate mai bine chiar decât în Heracleea.
Ca să devină un medic priceput şi pentru a fi admis să fie iniţiat de către dascălii din Cos, Philadelphul trebui să dovedească aptitudinile pe care Hipocrate le-a formulat în capitolul al doilea din „Legea“ sa: „Să aibă predispoziţie, învăţătură, loc favorabil, instruirea din copilărie, dragoste pentru efort“… Ceea ce i-a lipsit din toate astea a fost instrucţia din copilărie, însă bunăvoinţa, ba chiar zelul dovedit l-au făcut să fie acceptat şi îndrăgit.
În timp ce învăţa arta medicinii, la Atena puterea fusese luată de Cei treizeci; apoi fuseseră înlăturaţi şi aceştia. Oraşul trecuse de sub o conducere sub alta şi, cu toate astea, Philadelphului îi era prea dor de Acropole şi de străzile înguste din Cerameicos, de grădini şi de stadioane. El nu avea vocaţia medicului vagabond; din Heracleea se pedepsise să plece, din Atena nu-l va mai putea scoate nimeni. Şi familia şi-o va aduce aici, unde umbrele atâtor mari oameni erau prezente. Şi amintirile discuţiilor se dovedeau decisive.
Când reveni, după ce depuse jurământul de medic, Al Şaselea mai apucă să asiste la procesul lui Socrate şi să-l viziteze pe marele filosof în închisoare — asemenea atâtor altora. (Neluat în seamă printre cei mulţi, scribul apucă să noteze şi acest moment.) Philadelphul îşi dorise cu ardoare să mai ajungă să stea de vorbă cu bătrânul învăţat, îi fusese dor de el, spaima ce i-o inspira de aproape se dizolva în aburii depărtării. Acum Socrate se afla mai tot timpul înconjurat de ucenici şi de curioşi, de prieteni şi de foşti adversari. Printre ei, şi acel Anytos, cel ce l-a acuzat sub impulsul vechii gelozii în legătură cu Alcibiade, dar pe care, de data asta, nu dorea să-l mai vadă nimeni. Discuţiile purtate în preajma înţeleptului se dovediră la fel de elevate şi în închisoare, pe cum fuseseră şi afară. Şansele ca unul care nu se număra printre cei mari să apuce să dialogheze cu maestrul se întâlneau tot mai rar: timpul alerga nemilos.
Prezenţa lui Socrate îl înspăimânta din nou. O forţă teribilă se degaja din bătrân, o forţă pe care Al Şaselea simţea iar că nu e în stare s-o suporte multă vreme. Prezenţa lui Socrate îl ardea. Şi totuşi, într-o seară, venind vorba despre medicină, iar Philadelphul fiind singurul om de meserie prezent acolo, i se ivi şi lui prilejul de a vorbi. Fuseseră atunci mai mulţi bărbaţi în preajmă şi Platon a notat mai târziu ceea ce s-a discutat cu acel prilej, dar n-a păstrat cu fidelitate fiecare cuvânt şi, după un alt răgaz, în Academie a mai circulat un dialog despre medicină. Se pare însă că Platon însuşi nu s-a arătat prea mulţumit de acel dialog, fiindcă o nouă variantă avea să le concureze pe primele două. Apoi alta. Oricum, primele trei urmau să treacă în uitare. Şi, o dată cu ele, şi Philadelphul.
Discuţia porni de la Empedocle, de la puterea aceluia de a săvârşi minuni în contactele cu bolnavii. Sufletul lui, asemenea sufletului lui Hermotimos din Klazomenae, cel despre care se spune că ar fi fost profesorul lui Anaxagoras, putea să sălăşluiască liber de închisoarea trupului la mii de stânjeni depărtare pentru ca, întorcându-se şi readucând corpul la viaţă, să poată povesti cele mai neauzite lucruri despre locurile unde fusese.
