Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.
Negustorul se aşeză la umbră şi aşteptă. După o vreme îl întrebă din nou pe Al Şaptelea dacă nu doreşte nimic.
— Nu, mă simt bine, veni răspunsul.
Spre amiază flăcăul ceru nişte portocale. Pe care le primi îndată. Spre seară negustorul începu să se plictisească.
— Cât să mai stau aici lângă tine?
— Nu ştiu.
— Sunt dispus să-ţi fac orice hatâr, dar să se termine odată.
— Acum cred că am să mă duc să fac baie.
— Şi când ai de gând să-ţi ţii făgăduiala?
— Tot timpul. Trecutul şi viitorul meu îţi aparţin, dar prezentul meu, niciodată.
— Atunci, peste trei zile, când o să sosească în port marfa pe care o aştept, o să faci bine să mi-o aduci acasă.
— Aşa voi face! conveni Al Şaptelea şi plecă să se scalde.
Iar peste trei zile îl dădu în judecată pe negustor că nu-şi ţinuse promisiunea, că nu-i oferise mereu un prezent plăcut.
— Dar tocmai tu eşti cel ce ar fi trebuit să faci un lucru pe care nu l-ai făcut, se revoltă negustorul. De ce nu descarci marfa?
— O s-o descarc.
— Când?
— Mâine.
Iar a doua zi răspunse:
— Acum? „Acum“ face parte din prezent şi atâta timp cât ţine prezentul, eu sunt stăpânul şi tu trebuie să mă slujeşti pe mine. În rest, desigur că-ţi voi fi sclav supus.
Până la urmă negustorul constată că el este robul şi, ca să se salveze de un proces imprevizibil, plăti o sumă mare pentru a scăpa de pocinog. (Cui i-a dat până la urmă Nihilistul banii, el pentru care averea reprezenta o pedeapsă, nu se mai ştie).
Cum de nu s-a rupt firul seminţiei celui de Al Şaptelea, este tot o minune pe care doar zeii au putut-o pune la cale. Oricum, Al Optulea s-a născut la Atena, pe când tatăl îi hoinărea prin lume. Mama şi fiul trecură în casa medicului şi făcură parte din familia acestuia.
— Fiul meu? s-ar fi mirat Al Şaptelea, atunci când l-a întrebat cineva despre copil. Cum adică, fiul MEU? Nu există nimic al meu. Şi haina ce o port am primit-o împrumut de la cineva. Dacă acela mai ţine la proprietatea sa, poate să mi-o ia înapoi oricând va dori, că doar legile voastre sunt făcute în scopul de a vă apăra proprietăţile. Eu n-am proprietăţi, deci nici legi să mi le apere. Eu n-am nimic.
— Dar fiul tău? Tu eşti cel care i-ai dat sămânţa!
— Da, la asta m-am gândit şi m-am tot mirat. Iată: deşi eu n-am nimic, dar absolut nimic, sunt totuşi capabil să mai dau şi altora. Nu este aceasta o adevărată minune? Nu spune şi poetul că multe minuni sunt pe pământ, dar minune mai mare ca omul nu-i?
Se mai povesteşte că, reîntâlnindu-se peste ani, fiul i s-ar fi adresat tatălui:
— Vreau să te îmbrăţişez, acum când, în sfârşit, te-am regăsit!
— Îmbrăţişează-mă, i-ar fi răspuns Al Şaptelea, îmbrăţişează-mă şi pe urmă îmbrăţişează şi copacul acesta şi după aceea şi stânca de colo!
— Dar tu eşti tatăl meu!
— Sigur că da. Sunt al tău, deci mă poţi îmbrăţişa. Dar, fii liniştit, dacă vei dori foarte mult, nu-ţi va lua decât puţină osteneală şi puţină viclenie şi vei putea obţine şi copacul şi chiar şi stânca. Atunci vor fi şi ele ale tale şi nu va mai exista nici un impediment să le poţi îmbrăţişa cu plăcere şi pe ele oricât vei pofti.
Dar la Kyrene prezenţa celui de Al Şaptelea era tot mai puţin dorită. Antipatii personale, precum şi o opinie generală împotriva tânărului nesuferit, l-au silit să plece în curând mai departe. Se spune că, pe când se îndrepta spre port, însoţit de Aristipp şi de mai mulţi ucenici, sosi vestea că un val uriaş, venit din larg, ar fi lovit corabia cu care ar fi trebuit să plece şi ar fi sfărâmat-o de stânci. Lucrurile celui de Al Şaptelea, aflate deja pe vas, fură astfel pierdute. Aflând de aceasta, Nihilistul s-ar fi dus la proprietarul corăbiei şi i-ar fi mulţumit din inimă că l-a scăpat de jugul obiectelor care-i aparţinuseră.
Dar nici Aristipp şi nici ucenicii nu-l crezură. (Răuvoitorii pretind că le-ar fi fost frică să nu fi găsit Al Şaptelea un nou pretext de a-şi amâna plecarea). Oricum, kyrenienni ar fi făcut o colectă şi i-ar fi cumpărat fiului medicului alte obiecte, alte lucruri în locul celor prăpădite odată cu corabia. Văzându-le, Al Şaptelea ar fi început să plângă, să-şi smulgă părul din cap şi ar fi ieşit în stradă pentru a căuta pe cineva cu cine să se certe. Sigur este că lui nu-i era prea greu să întâlnească un prezumtiv duşman. Provocând încă odată un cetăţean, acesta nu se mai putu stăpâni şi-l lovi pe tânărul obraznic. Ceea ce Al Şaptelea abia aşteptă. Plecă de îndată de la locul incidentului, dar reveni câteva minute mai târziu cu toate lucrurile primite de la kyrenieni.
— Tu, îi spuse celui ce l-a lovit, eşti cel mai mare duşman al meu! Tu eşti primul om ce a ridicat mâna asupra mea. Nu am altă armă cu care să-ţi răspund decât groaznicul cadou ce ţi-l voi face: ale tale să fie aceste obiecte şi să te stăpânească până la moarte!
Se pare că la plecarea din Kyrene ar fi renunţat pentru prima oară Al Şaptelea la orice proprietate. Alţii însă pretind că ar fi venit deja la Aristipp lipsit de avere şi că obiectele pierdute pe vas ar fi fost tot un cadou al kyrenienilor.
Dar, aşa cum a mai spus, scribului îi este imposibil să realizeze o cronologie exactă a vieţii şi a isprăvilor acestui personaj. Bietul şi neîndemânaticul scrib…
Totuşi, şederea în preajma lui Aristipp a lăsat urme adânci în viaţa celui de Al Şaptelea. Însă, mai mult ca sigur, şi el a influenţat tradiţia Şcolii de la Kyrene. Azi în literatura antică abia dacă se mai găsesc referiri la cel ce a fost Al Şaptelea, iar odată cu pierderea puţinelor texte, numele Nihilistului a intrat în umbră. Pe de o parte, multe dintre anecdotele care i-au perpetuat pentru câteva secole viaţa, i-au fost atribuite lui Diogene din Sinope şi altor figuri — unele nici măcar contemporane cu Al Şaptelea! — apoi, personajul nici n-a scris nimic, nici n-a avut o şcoală să se ocupe, prin discipoli, de popularizarea gândirii maestrului – gândirii sale – şi nici măcar n-a ţinut la faimă. Cu peste două mii de ani mai târziu, când termenul de „nihilist“ va fi reinventat de către Turgheniev, primul purtător cunoscut al acestui nume va fi dispărut definitiv, la fel cum o cetate distrusă are şanse şi mai mici să revină vreodată la lumină, dacă pe suprafaţa ei trecută se construieşte un nou edificiu. Chiar şi porecla purtată de Al Şaptelea în timpul vieţii ne-a rămas necunoscută, cognomenul „Nihilistul“, sub care s-a făcut cunoscut la romani, înainte de a dispărea cu totul, fiind o invenţie târzie. Oricum, pentru că „Nihilistul“ este singura vocabulă atestată ce ne-a rămas în legătură cu Al Şaptelea, scribul — făcând abstracţie de accepţiunea dată de scriitorul rus termenului — îl va numi şi el astfel pe fiul Philadelphului, pentru că „Acel ce ura obiectele“ sau „Cel ce n-a acceptat decât prezentul“ sunt nume bănuite, dar ele n-ar acoperi decât o parte din personalitatea personajului.
Și. în sfârșit, espre importanţa trecerii celui de Al Şaptelea prin Kyrene nu se poate vorbi decât acordându-i acestei influenţe şansa timpului. Probabil că Aristipp a fost o personalitate prea puternică pentru a permite în timpul vieţii devierile care au urmat mai târziu, în special după ce şcoala a fost preluată de Theodos Ateul sau de nepoata magistrului, Arete. Dar înrâurirea devine evidentă pe vremea unui discipol de mai târziu, Hegesias, cel ce avea să fie numit şi Peisithanatos, adică cel care te sfătuia să optezi pentru moarte, drept singura ipostază ce nu te frustrează de plăceri. Pe vremea când Ptolemeu Lazi îi interzise învăţătura lui Hegesias şi-l alungă din Alexandria (fapt ce nu pare să fie decât o exagerare), numele Nihilistului se afla în plină vogă. Şi nu întâmplător a plecat Peisithanatos din Kirene. La fel cum, nu întâmplător, ne-a rămas dictonul latin Nihil habenti nihil deest*,
*Celui care nu are nimic, nu-i lipseşte nimic.
