Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.
*Scribul stă şi notează; el nu poate crede în buretele cu care nişte zei atotputernici ar fi în stare să corecteze faptele şi istoria oamenilor. Însă de multe ori regretă că un asemenea burete n-a existat cu adevărat.
— Dacă s-ar da o lege cum că toţi cetăţenii ar fi obligaţi să suporte în mod solidar necazurile fiecăruia dintre ei, probabil că nenorocirile n-ar mai fi atât de cumplite, se pomeni Al Optulea spunând cu voce tare.
Între timp discuţia părăsise de mult acel făgaş, în care a curs atunci când fiul Nihilistului mai participase la ea.
Ceilalţi l-au privit uimiţi, apoi unul a spus că ideea nu este câtuşi de puţin nouă, doar că şansele ei de aplicare sunt nule, ceea ce vine în favoarea celor mulţi, fiindcă, dacă toată lumea ar trebui să ia parte la nenorocirile unuia, toate relele s-ar împărţi, lovind un număr infinit mai mare de cetăţeni, iar binele ar rămâne tot apanajul unuia. Unde mai pui că printre muritori se găsesc destui netrebnici şi destui leneşi: aceştia ar provoca ei cu bună ştiinţă o nenorocire, de pe urma căreia ar putea trăi apoi fără nici un efort.
— Nu se pot împărţi numai nenorocirile în mod egal, fără să se împartă şi bucuriile şi câştigurile.
— Şi nici asta nu este câtuşi de puţin nou.
Aşa că discuţia a alunecat în mod firesc spre o formă de stat, unde toţi să fie egali. Lucru cu care prea puţini dintre aceşti fii de aristocraţi puteau să fie de acord, iar argumentele personale, dar mai ales preluate de la marii gânditori, curgeau gârlă. Zeii înşişi au împărţit fiinţele în oameni şi animale, în bogaţi şi săraci, în harnici şi leneşi, în viteji şi în laşi. Dar Al Optulea părăsise iarăşi discuţia, gândurile împotmolindu-i-se iar în fraza tot de el rostită. Despre diferitele cetăţi utopice auzise destul, iar cei ce le-au descris, s-au încurcat care mai de care la contactul direct cu statele unde le-a fost dat să trăiască. Nu la cărţi, nu la teorii şi idei îi era acum mintea, ci la o posibilitate practică de a ajuta indivizii aflaţi în nenorocire. Sigur, zeii trebuiau să fie de acord cu acel ajutor, dar Al Optulea dorea o intervenţie eficientă a oamenilor în sprijinul oamenilor.
— Bine, să admitem că este mai greu să-i faci pe toţi să-şi împărtăşească unul altuia bucuriile. Şi, în afară de invidie şi de alte câte şi mai câte, poate că nici n-ar fi bine ca toţi să se bucure de aceleaşi roade, mai spuse şi-i lăsă pe ceilalţi să laude împărţirea oamenilor în avuţi şi sărmani, în aristocraţi şi sclavi. Dar tocmai necazurile, mai adăugă el, ar putea să şteargă dintr-o dată aceste diferenţe adânc statornicite.
— Nenorocirile sunt voia zeilor, repetară ceilalţi şi Al Optulea se retrase iar în gândurile lui.
Însă, în dimineaţa ce a urmat, hotărârea i-a fost deja luată. În loc să se îmbarce împreună cu tovarăşii săi, aşteptă o corabie să-l ducă înapoi în Asia Mică. Nu la Ephes se va întoarce, ci la Halicarnas. Adică destul de departe ca să fie uitat faptul că era fiul celui implicat în incendierea Artemisionului, dar şi suficient de aproape pentru ca oamenii să fie încă zguduiţi de fapta întâmplată. Şi, îşi spuse, Caria e acum locul unde se strângeau atâtea minţi luminate, oameni ai ideilor, dar şi oameni ai faptelor. Mai ales aceştia din urmă au întotdeauna ce pierde. Un loc şi un prilej mai nimerit nici n-ar fi putut găsi. Era de parcă zeii însăşi l-ar fi trimis într-acolo.
Şi zeii l-au ajutat într-adevăr: pe drumul de întoarcere, întâlni printre călători exact pe cine trebuia, iar la Halicarnas fu primit după cum nici nu sperase. Pe corabie mai călătorea şi un tânăr aristocrat din Atena, pe care Al Optulea îl cunoscuse pe vremuri în casa bunicului. Se numea Leucip şi făcea parte din familia sacerdoţială a Praxiergizilor. Însă era al treilea şi cel mai mic dintre fraţi şi dorea să-şi facă iniţierea în lume, pentru a se putea întoarce cu cunoştinţe printre ai lui. Fusese în Grecia Mare, însă Italia şi, în special Sycilia, îl dezamăgiră, trecuse în Libia şi-l măcinase dorul de casă. În Africa se îmbolnăvise, revenise în Atena şi acum gândea să-şi încerce norocul în Asia. Era dezamăgit şi dezorientat. Cu câţiva ani mai mare ca el, Al Optulea i se păru tocmai tovarăşul de care ducea lipsă. Renunţă uşor să meargă la Ephes, după cum plănuise iniţial şi acceptă imediat să-şi însoţească prietenul la Halicarnas. Planurile acestuia i se păreau uşor utopice, însă se găsea într-un moment când orice iluzie se dovedea bună. Lui Leucip i se arătase un ţel. Viaţa dobândea un rost imediat.
Pe de altă parte, în Halicarnas, Al Optulea fu primit drept nepotul venerabilului medic din Atena. Nimeni nu-şi amintea de Nihilist; mai mult decât peste incendiatorul propriu-zis, blestemul numelui părea să-l fi ajuns pe iniţiator. Singura dată când venise vorba despre el în prezenţa celui de Al Optulea, cineva a afirmat că Erostrat a fost condamnat la moarte fizică de către ephesieni, fără a i se putea lua viaţa (de tristă amintire) postumă, în timp ce de persoana Nihilistului nu s-a atins nimeni, luându-i-se însă posteritatea. Cel ce a spus toate astea a avut gură de aur.
Într-o cetate unde era binevenit oricine avea ceva de spus sau de făcut, sosirea celui de Al Optulea păru de la început firească. Şi planul adus cu sine fu primit fără mirări.
Ajuns la Halicarnas, cetatea stăpânită de Mausol şi de Artemisa, Al Optulea ştia cu precizie modul cum pot fi reparate unele dintre nenorocirile ce-i lovesc pe oameni pe nepregătite. Desigur, voia zeilor e necesară, dar nu sunt puţine cazurile când nemuritorii nu au vreme să se ocupe direct de fiecare om în parte. În Caria, nici greacă, nici persană (şi amândouă la un loc — şi nu numai atât), incendierea Artemisionului de la Ephes a produs aceeaşi consternare ca pretutindeni, dar într-un mod nici elen şi nici oriental, ci doar contopindu-se ambele influenţe şi încă unele pe deasupra; lumea a ajuns să afirme că în Ionia, chipul Artemisei a fost pentru o vreme acoperit cu un văl, pentru ca să apară la Halicarnas sub înfăţişarea celeilalte Artemise, a surorii şi soţiei regelui celui mai puternic pe care l-a avut vreodată această ţară. Pe lângă mulţimea de filosofi, artişti şi pierde-vară veniţi la curtea lui Mausol, ceata de curteni de profesie erau greu de separat. Iar blasfemia nici nu se mai sesiza. O minune s-a pierdut la Ephes, spuneau ei, chiar dacă se pare că va fi restaurată şi mai bogat, o altă minune trebuie să apară la Halicarnas. Doar că, dacă un descreierat a putut să distrugă într-o singură noapte ceea ce a fost ridicat într-o sută douăzeci de ani, cine să se mai încumete la asemenea munci?
Al Optulea a înţeles din prima clipă că lucrarea sa va trebui să pornească de la puţin, pentru a ajunge la mult. Prietenia cu Leucip îi oferea o oarecare putere financiară, însă Al Optulea ştia că este mult mai uşor să investeşti bani decât să-i înmulţeşti. În afară de asta, împrumutarea unor bani cu camătă era un lucru mult mai lesnicios şi părea o afacere mult mai sigură. Numai prin intenţii filantropice nu pot fi interesaţi cei dispuşi să investească. Şi totuşi de aici simţea Al Optulea că trebuie pornit.*
*Încurcat de slabele-i cunoştinţe de economie politică, scribul este tentat să vorbească despre investiţii de capital şi rulare de fonduri. Oricum, Al Optulea, prin îndrăzneală şi inventivitate, îl anticipează pe un mult mai rapace descendent al aceleiaşi familii. Scribului nici nu-i vine să creadă că între cei doi se află două milenii de istorie!
Pentru început, avea nevoie de un pretext şi de o opinie largă. Nu trebui să aştepte prea mult. Nepotul cunoscutului medic din Atena îşi însuşise unele deprinderi ale meşteşugului bunicului, însă nu suficiente pentru a practica pe cont propriu meseria. Dar începu să însoţească un medic din Halicarnas în drumurile acestuia pe lângă bolnavi. În cursul unei asemenea vizite, nimeri la un fabricant de mărunţişuri care, pe lângă faptul că a fost pedepsit de zei cu o boală ce-l împiedica să-şi mai mişte picioarele, fiind obligat să stea toată ziua aşezat sau culcat, fu lovit şi de un incendiu ce-i mistuise casa şi în care aproape să-şi pierduse chiar și viaţa.
Cu tact, dar şi cu multă perseverenţă, Al Optulea începu să povestească acest caz la întrunirile cu prietenii. Şi, datorită renumelui său bun, nu era invitat la puţine petreceri, iar la ele se potriveau să participe, de obicei, oameni de cea mai bună condiţie. De pe urma unor asemenea discuţii, celui de Al Optulea a început să i se spună „Philantropul“. Cu el se putea sta de vorbă despre orice, nu degeaba era fiu de filosof şi nepot de medic, însă principala-i calitate rămânea bunătatea. A devenit notorie ştiinţa lui de a asculta cu interes ore în şir vorbele altora, aruncând doar din când în când în conversaţie observaţii şi întrebări, dovedind nu numai că a fost tot timpul atent, dar şi că subiectul nu-i este câtuşi de puţin străin şi că discuţia îl pasionează la culme. Un auditoriu mai plăcut şi mai competent în toate nu puteai găsi şi, pe lângă firea-i cuceritoare, această calitate-i deschidea orice uşă. Încetul cu încetul, din nenorocirea negustorului de mărunţişuri, Al Optulea reuşi să creeze un caz menit să intereseze toată cetatea. Necazul aceluia putea să lovească pe oricine, destinul e orb, insinua mereu Philantropul, iar ascultătorii se lăsau treptat convinşi că, năpustindu-se nenorocirea de data asta asupra altuia, au mai scăpat ei încă o dată. Dacă până atunci oamenii treceau pe lângă necazuri indiferenţi sau compătimindu-i doar din mers pe cei loviţi, pe ceilalţi, acum trăiau şi sentimentul de uşurare că ei înşişi erau cei ce mai obţinuseră o amânare. Sentimentul acesta s-a insinuat surprinzător de repede şi i-a făcut pe oameni să se privească între ei cu alţi ochi. Dacă toţi suntem în situaţia de a fi victimele unor mari necazuri, fiind doar o chestiune de hazard momentul când va lovi trăsnetul, înseamnă că această amânare ne scuteşte aproape pe toţi, doar pentru a ne lovi după bunu-i plac mai târziu. Da, nimeni nu este scutit de suferinţă şi fiecare victimă nu este decât un avertisment pentru ceilalţi. Fiindcă potenţiale victime suntem cu toţii.
După o cină plăcută şi după ce minţile au început să se înfierbânte ajutate de vin, într-o seară Al Optulea le-a făcut celor de faţă o propunere, ce semăna mai mult cu un joc de societate.
— Dacă, le-a spus el comesenilor bine dispuşi, dacă să presupunem că fiecare dintre voi îmi dă cinci drahme, eu m-aş obliga să-i restitui aceluia — sau acelora — a căror locuinţă ar suferi până într-un an un incendiu, o mină.*
*Adică o sută de drahme.
