Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.
Philantropul, în schimb, nu s-a mai despărţit de Caria şi îşi supraveghe funcţionarii până în ultima clipă. Nu împlinise decât patruzeci şi trei de ani, dar parcă nu avea nici o vârstă. Nu simţea nici o durere şi oasele şi mintea îi erau la fel de agere ca oricând. Şi felul plăcut de a fi şi-l păstrase. Dar venea tot mai des la mormântul funerar al lui Mausol şi al Artemisei, care priveau din cvadriga de pe acoperiş nesfârşitul spectacol al mării, cel ce prin nemărginirea sa le răpise forţele încă din timpul vieţii. Acum, Philantropul admira indiferenţa apelor şi valurile îi aminteau tot mai mult de străbunii pe care nu i-a cunoscut şi despre care nu i s-a povestit; şi îl făceau să înţeleagă tot mai puţin rostul asigurărilor.
Poate că ar fi trebuit să plece de lângă Mausoleu, poate că ar fi trebuit să fugă cât mai departe de Caria. „Se cuvine, a spus Hippocrate, maestrul bunicului, se cuvine să nu agravăm suferinţele, ci să le anihilăm, administrând fiecărei boli ceea ce îi este cel mai neprielnic, iar nu ceea ce i se potriveşte, căci boala se dezvoltă şi creşte prin ceea ce i se potriveşte, dar piere şi se stinge prin ceea ce îi este potrivnic“. Şi nu tânjea toată simţirea Philantropului spre starea de melancolie dulce, pe care i-o inspira priveliştea mării văzută de la Mausoleu? Hippocrate poate să fi avut dreptate, dar Al Optulea nu mai era în stare să plece şi nu se afla nici un medic suficient de priceput în preajmă, nimeni să-i sesizeze boala, să depisteze ce îi este „prielnic“ şi ce îi este „potrivnic“ pentru a aplica anantioza în vindecarea sa. Aşa că, tot mai aservit stării în care se găsea, Philantropul continua tot mai mult să privească talazurile şi încerca să vadă chipul celor din care se trăgea şi al celor care îl vor urma. De sus, de la Mausoleu, moartea era constrânsă să-şi arate limitele, efigia schimbătoare a mării oferea orice privelişte. Cu timpul, începu să desluşească — vag — imaginile căutate. Apoi, pe măsură ce se stingea, contururile deveniră tot mai clare. Muri cu ochii deschişi, sprijinit de monument, privind marea şi recunoscând în agitaţia nesfârşită a apelor, chipul material al generaţiilor numeroase ce au fost şi al celor şi mai numeroase ce vor veni. Şi avu impresia că recunoaşte concret, mai multe decât poate un om suporta.
AL NOUĂLEA
— Nausiphoros —
(342 î.e.n. – 262 î.e.n.)
ULTIMA LIMITĂ A CUCERITORULUI
Cât de puţin cunosc oamenii cei mulţi munca bietului scrib! Începând această lungă relatare despre Cei o Sută, unii au afirmat despre el că nu va avea multe de povestit: câţi dintre cei din lungul şir au făcut fapte însemnate, demne de a intra în poveste? Şi iată că, uitat fiecare în parte, vlăstar după vlăstar a avut partea sa importantă în imaginea pe care doar întregul o poate oferi. Nici unul dintre ei nu trebuie expediat în câteva rânduri, chiar şi cei despre care nu se mai ştie aproape nimic ne-au lăsat urmele faptelor lor. Mai mult sau mai puţin pierdute, dovezile trecerii, odată ignorate, ar întrerupe iremediabil firul. Şi nici un nod nu l-ar mai putea realcătui la fel cum a fost înainte, la fel cum ar fi putut fi în realitate. Şi ar fi păcat!
Şi iar ar putea unii obiecta că realitatea are mai multe feţe şi că scribul nu poate să le reînvie pe toate. E adevărat. De aceea, lunga relatare nu este decât un memento. Dar, oricum, mai mult decât o simplă ipoteză.
În legătură cu Cel de Al Nouălea, numit mai târziu Nausiphoros, la fel ca în cazul altor câtorva, scribului i-ar fi fost mult mai uşor să încerce o exegeză a operei, decât o descriere a vieţii. Şi totuşi:
Philantropul a avut doi fii, pe care i-a adus de la Atena, unde au copilărit în fosta casă a străbunicului lor. Dar băieţii n-au rămas prea mult nici la Atena şi nici la Halicarnas. Istoria, nestând nici o clipă adormită, îşi prezenta răsăritul unui nou chip. Al Optulea, având destui bani, dori ca feciorii să profite de schimbările ce se întrevedeau.
Totuşi, nu ajung doar bunele intenţii ale părinţilor. Philantropul s-a împăcat cu gândul că soarta copiilor, ca a tuturor oamenilor, este orânduită de nemuritori. Aşa i-au spus părinţii, aşa ştia şi el. N-a mai apucat să se convingă încă o dată de acest lucru, însă desfăşurarea întâmplărilor a fost de aşa natură, încât, pentru prima oară, scribul este cel ce s-a pomenit într-o mare încurcătură: cine a fost de fapt Al Nouălea? În mod normal, întâiul născut al tatălui său, dar cel în cauză, după cum vom vedea imediat, a avut parte de o moarte năpraznică şi n-a mai apucat să aibă urmaşi. Fratele mai mic, în schimb, a trăit şi a dus mai departe şirul străbunilor. Dar oare chiar pentru prima oară este pus scribul într-o asemenea situaţie? Iată că până şi el era să uite de un întâi vlăstar al unui negustor legendar, întâi vlăstar ce avea să moară ucis de tâlhari în deşert. Poate că fiindcă povestea abia debutase pe atunci, poate fiindcă între timp şirul Celor o Sută n-a mai cunoscut asemenea accidente, a fost uitat primatul repetiţiei. Să-l numim deci, pe fiul celui de Al Optulea: „falsul Al Nouălea“? N-ar fi drept. El a fost cel ce a perpetuat seminţia alor săi, el le-a oferit speranţa confirmării în urmaşi. El a fost Al Nouălea.
Dar, mai înainte, neîndemânaticul scrib trebuie să spună ce şi cum s-a întâmplat cu fratele mai mare şi de ce nu şi-a putut face el datoria faţă de străbuni şi faţă de urmaşi. Ambii băieţi s-au întors de mici, la dorinţa tatălui lor, la Atena. Mama i-a crescut şi s-a îngrijit ca fii ei şi ai Philantropului să primească de timpuriu o educaţie corespunzătoare. Al Optulea, mort în Halicarnas de o boală misterioasă, n-a apucat să mai participe la creşterea copiilor, dar banii câştigaţi de el au constituit baza materială atât de îmbelşugată pentru viaţa familiei. După moartea Philantropului, afacerea cu asigurările a fost vândută către bunul prieten Leucip, iar banii daţi până la ultima monedă soţiei defunctului. Cumpărătorii agenţiei au avut în curând mai multe pierderi şi, neştiind să le facă faţă, au desfiinţat întreaga afacere, investindu-şi restul de bani în împrumuturi cu camătă. Soţia Philantropului se recăsători şi mai avu şi alţi copii. Istoria Celor o Sută putea foarte bine să se încâlcească suficient, în acest punct, pentru ca nimeni să nu se mai încumete s-o desluşească. Dar nici dispariţia firmei Philantropului, nici moartea primului fiu, nici copiii născuţi mai târziu, n-au putut abate evenimentele. Iar şirul s-a păstrat întreg.
