Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.
Cei care-şi mai amintesc de Al Nouălea, îl pomenesc ca pe unul dintre martorii ultimelor ore ale lui Alexandru. De ce l-a chemat regele la Babylon este (de asemenea) în mod diferit explicat. După unii autori, Alexandru ar fi aflat de faptul că Nausiphoros a început să scrie o relatare a expediţiilor şi ar fi vrut să-l facă istoricul său unic, la fel cum i-a investit, cu ani în urmă, pe Lisip şi pe Apeles drept singurii săi artişti plastici. O numire cu drepturi exclusive în domeniu i-ar fi asigurat istoricului nu numai o răsplată materială mai mult decât împărătească — dacă ne gândim la modul cum îşi plătise regele sculptorii —, ci i-ar fi asigurat şi privilegiul oficializării. Acuza firească de care ar fi trebuit să ţină cont Al Nouălea din partea posterităţii, aceea că funcţia l-ar fi făcut părtinitor în aprecieri, ar fi trecut pe planul doi, dacă reţinem că elementul fantastic, interpolările numeroase târzii şi nenumăratele transcrieri greşite i-au transformat şi aşa mărturia într-o operă literară, în nici un caz de obiectivitate ştiinţifică.
Alţii pretind că Al Nouălea ar fi fost chemat de către Alexandru în legătură cu dizgraţierea sa, Nausiphoros fiind învinovăţit că ar fi încercat să-l influenţeze pe Aristotel împotriva regelui.
Oricum, la sosirea celui de Al Nouălea în Babylon, Alexandru era bolnav şi nu puţini cred că regele — care singur, doar el, îşi presimţea moartea — l-ar fi adus în liniştea grădinilor pe fostul paj, pe cel pe care fusese obişnuit să-l numească „piaza sa bună“, în speranţa că prezenţa benefică a acestuia i-ar mai putea salva viaţa. Dacă ar fi fost aşa, atunci Alexandru ar fi trebuit să-şi presimtă de luni de zile sfârşitul, deoarece nu dura puţin să chemi pe cineva de la Atena şi acela să vină de acolo până în Babylonia. Or boala ce l-a răpus, se ştie, a durat doar câteva zile. Alexandru a mai fost bolnav, dar de fiecare dată medicii au putut să-l pună pe picioare. Şi comploturile împotriva lui au ieşit mereu la iveală înainte de a se împlini. Pe câmpul de luptă a trecut de nenumărate ori pe lângă moarte, fără ca aceasta să-l fi putut atinge. Iar faptul că şi-a îndeplinit îndatoririle de rege, preot şi strateg până în ultima zi, nerenunţând până în clipa-i din urmă la planul campaniei ce trebuia să înceapă peste două zile, dovedeşte că nici el nu credea cu adevărat că va muri atât de curând. Dar, ţinând cont de cât era de superstiţios, n-ar fi fost totuşi imposibil ca o presimţire sau o proorocire a cuiva să-l fi neliniştit deja cu multă vreme în urmă. Ceea ce se ştie sigur este că — asemenea lui Cimon şi a lui Argesilaos — şi Alexandru a fost prevenit prin mantică de o moarte iminentă, deoarece ficatul păsării cercetate cu scopul aflării viitorului său era lipsit de un lob. Şi este sigur că regele punea preţ pe asemenea avertismente.
Al Nouălea a intrat în grădinile suspendate, pentru a se întâlni cu regele muribund. El nu bănuia că paşii îl purtau pe locul unde crescuse primul său strămoş cunoscut de scribul acestor rânduri. Babylonul trecuse între timp sub stăpâniri diferite, însă senzaţia, care i-a făcut pe oameni să numească grădinile cu acelaşi cuvânt ca şi raiul, a rămas intactă.
Vegetaţia luxuriantă îi aducea aminte de ţările necunoscute prin care trecuse, fără s-o poată recunoaşte cu precizie niciunde. Şi era cu atât mai impresionantă această vegetaţie, cu cât venea imediat după contactul nemijlocit cu arşiţa şi ariditatea mediului înconjurător, astfel încât, văzut din Calea Procesiunilor, tabloul nu părea decât o amăgire. Printre tamaricşi şi cedri, dar mai ales printre tufele ale căror numeroase nume constituie ele însele o desfătare, printre florile mai multe decât stelele de pe cer şi printre ierburile bogate, Alexandru îi părea Celui de Al Nouălea o apariţie dintr-o lume unde muritorilor nu le este îngăduit să pătrundă decât în cazuri rare, şi cu atât mai privilegiate. Ajuns în ultima clipă în apropierea regelui, Nausiphoros fu întâmpinat din nou ca „piaza bună“ în care credea Alexandru. Iar fiul Philantropului văzu în suveran nu un om ce murea, ci pe urmaşul lui Heracles şi al lui Neoptolemos, fiul lui Achile, strămoşii legendari la care se întorcea Alexandru.
— Oare n-au crescut aceste grădini numai pentru ca Alexandru Macedon să primească un cadou demn de el pentru când va reveni între eroi, între strămoşi? Ar fi întrebat Al Nouălea.
Aşa că, în cazul că regele va muri, gândi el în continuare cu voce tare — şi-l auziră şi cei de faţă şi prin aceştia şi toţi ceilalţi —, chiar dacă regele va muri, deci, el nu va face decât să-şi încheie periplul printre muritori. În Insulele Fericiţilor viaţa eroilor este veşnică şi plină de lumină şi prospeţime. Alexandru se va întoarce printre ei, după ce a învins întotdeauna şi pretutindeni printre oameni. Toate lucrările i-au fost încununate de succes, toţi paşii l-au dus doar spre victorii, toate armatele ce au îndrăznit să-l înfrunte au căzut nimicite. Şi nici una dintre săgeţile îndreptate împotriva lui nu şi-a atins ţinta. Toate drumurile i-au fost deschise şi atât de mare i-a fost succesul, încât zeii nici n-au găsit de cuviinţă să-i trimită măcar o singură înfrângere, pentru a-l face să înţeleagă preţul victoriei. Care muritor — în memoria păstrată a omenirii — a trecut din izbândă în izbândă, fără a cunoaşte măcar o singură înfrângere? Drept recunoştinţă, Alexandru a împrăştiat în lume respectul faţă de zei; primii budhişti nu admiteau statui şi închinarea în faţa lor; la fel şi în vechea religie vedică; drept urmare, au apărut nu primele statui ale lui Budha, ci ale lui Apollo. Şi, fiindcă el însuşi se trăgea din neam de nemuritori, Alexandru a pretins şi prosternarea. Şi toate le-a obţinut şi cuceririle sale au depăşit cu mult hotarele cunoscute ale lumii, de parcă ar fi depins numai de voinţa lui să se ivească întruna noi şi noi teritorii, alţi şi alţi oameni gata să cadă sub stăpânirea sa. Totul i-a fost permis şi toate ambiţiile admise: Alexandru a trăit ca un erou printre muritori. Unica limită, pe care n-a reuşit s-o depăşească nici el a fost limita timpului ce i-a fost îngăduit să şi-l petreacă pe pământul oamenilor.
Şi Al Nouălea ar fi repetat:
— Iată moartea, ultima limită a cuceritorului! Totul i-a fost îngăduit cât a trăit: victorii fără şir, stăpâniri fără de margini, fapte de nemurire şi de orgoliu. Doar moartea nu şi-a putut-o planifica. Iată ultima limită a cuceritorului! ar fi exclamat Al Nouălea, după ce viaţa s-a scurs din trupul lui Alexandru. Iar, în continuare, s-ar fi referit la drumul miraculos spre viaţa veşnică.
Este uimitoare regresiunea din legendă a personajului care a fost Al Nouălea. Discursul funerar lângă trupul neînsufleţit al lui Alexandru s-a păstrat multă vreme ca venind din partea unei mari autorităţi, chiar şi atunci când numele acesteia a dispărut. Era de parcă un tabú păgân ar fi interzis numai rostirea numelui, dar nu şi a faptelor omului tăgăduit. De aceea „Pseudocallisthene“ sau „Pseudopytheas“ par să fie denumiri inventate doar pentru a se respecta cumva acea interdicţie misterioasă de pronunţare.
După moartea lui Alexandru, Nausiphoros a trebuit să părăsească în curând şi Atena. Plecând Aristotel, au simţit şi mulţi alţii că prietenia regelui, prietenie ce nu de mult constituise o garanţie, a devenit acum, din contră, o ameninţare tot mai mare. Al Nouălea, cel ce se pare că a jucat într-adevăr un rol pe lângă Nearchos, navarhul lui Alexandru, a plecat cu mai multe vapoare din Pireu, luându-şi şi familia cu el: soţia şi un băiat. Soţia era o persană cu care se căsătorise la cererea regelui, atunci când acesta a dispus nunta a zece mii de oşteni ai săi cu fete din Persia. În Messalia i s-au mai născut două fete.
Din marea avere a Philantropului a mai rămas destul iar, prin moartea întâiului născut, toată moştenirea trecuse asupra celui de Al Nouălea. În afară de aceasta, tânărul — care se bucurase de afecţiunea lui Alexandru şi îndeplinise însărcinări importante — şi-a făurit el însuşi o situaţie materială remarcabilă. O nouă etapă începea în viaţa sa şi nu avea nici un motiv să se teamă de viitor: era încă foarte tânăr, era bogat şi se bucura de o experienţă de viaţă cum puţini oameni aveau chiar la bătrâneţe.
Acum, Al Nouălea se afla în faţa alegerii locului unde să se aşeze: la început, gândul l-a dus să-l caute pe Nearchos, pe lângă care avusese o mare influenţă în timpul când amiralul lui Alexandru adusese flota înapoi din India. Apoi, i se păru mai uşor să ajungă la Ptolemaios Lagos. Dar acesta era prea ocupat în a-şi consolida partea din moştenirea lăsată de macedonean. Când împreună cu alţi câţiva diadohi fu amestecat în asasinarea lui Perdicas, regentul imperiului, Nausiphoros îşi dădu seama că omul de cultură ce fusese Ptolemaios va fi pentru multă vreme din nou înlăturat de oştean şi de intrigi. Fiul Philantropului nu s-a înşelat: luptele dintre diadohi au spulberat şi urmele graniţelor nimicite de Alexandru. Toată întinderea imensă de pământ cucerită de marele rege devenise obiect de împărţeală între generali. Geografia cunoscută, rămasă în afara acestui joc sângeros, era relativă.
O scurtă vizită la Elis îl conduse la vechea-i cunoştinţă, Pyrrhon. Dar scepticismul s-a dovedit un lucru inacceptabil pentru Nausiphoros. În venele celui de Al Nouălea curgea prea mult sânge al unor negustori întreprinzători şi, chiar dacă şi ceilalţi strămoşi mai reapăreau câteodată în privirea-i melancolică, el a rămas omul opţiunilor ferme. Cel puţin în acţiune, dacă nu şi în gândire. Vagi amintiri de familie se redeşteptară abia simţite la Elis. Însă asta era tot.
Corăbiile sale îl purtară mai departe. Al Nouălea se mută cu familia la Massalia.
Fosta colonie foceeană, devenită la rândul ei metropolă, se găsea izolată de etrusci şi, în special, la apus, de cartaginezi, iar la răsărit de situaţia haotică a imperiului ce nu-şi găsea conducătorul. Părea a fi exact locul căutat de Al Nouălea: o cetate sigură, neimplicată în luptele unei lumi atât de schimbătoare ca aceea a momentului respectiv, o cetate unde în locul armelor se foloseau ştiinţele şi artele. Numai că Massalia nu avea timp nici pentru acestea: ea lupta din greu să supravieţuiască în condiţiile în care trăia de pe urma comerţului şi comerţul îi era gâtuit din toate părţile de drumurile controlate de duşmani. Pentru căutarea adevărului rămâneau prea puţini bani.Așa că neliniştea era destulă şi în Massalia, dar aceasta se măsura aici în pierderile sau câştigurile în oboli sau drahme, pierderile sau câştigurile de pe urma unuia sau altuia dintre evenimentele contemporane. Iar, în felul acesta, teama lua un chip concret şi devenea mai umană, mult mai uşor de suportat. Într-un asemenea loc s-a aşezat Al Nouălea, fiind imediat binevenit datorită navelor şi averii aduse cu el. Viaţa se arăta într-adevăr mai lipsită de riscuri aici, dar şi mai limitată. Şi orizonturile erau mai joase, precum şi visele şi posibilităţile. Însă Nausiphoros străbătuse destulă lume şi trăise suficient de intens, pentru a avea bogăţie şi amintiri din ce să-şi umple viaţa până la adânci bătrâneţi. Pentru el acţiunea se terminase, începea vremea contemplaţiei. Aceasta ar fi o ipoteză, se pare că şi cea mai rezonabilă. Despre Al Nouălea nu mai ştim aproape nimic din momentul sosirii la Massalia.
