Cei o sută, Ecce Homo (31)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.

Momentul de ruptură, care a întrerupt brusc acest program zilnic atât de riguros, reprezentând, poate, explicația activității și vieții Celui de Al Nouăsprezecelea, l-a constituit așa-zisul război al piraților. Participarea Grifonului la acest eveniment este precizată de absolut toți autorii cunoscuți și anonimi ce s-au ocupat de viața lui. Implicarea personajului este foarte diferită de la variantă la variantă, anacronismele abundă și acceptând eroul primordial, adică acela ce s-a născut în anul 97 î. e. n. la Roma și nu magul plutind incert în istorie sau vrăjitorul medieval, scribul va încerca să reconstituie cea de a treia perioadă din viața Grifonului, astfel încât lucrurile să fi fost verosimile cel puțin privite de la o generație de după acele evenimente. La vremea succesului rapid al lui Pompei împotriva tâlharilor mărilor, Cel de Al Nouăsprezecelea avea abia treizeci de ani. „Noul Pythagora“, alchimistul, scamatorul, magul, vrăjitorul, Messia, omul la a cărui voință se supuneau popoarele, animalele și obiectele, astrele chiar, bătrânul cu plete cărunte și barba impozantă ce ne privește mereu cu bunătate de pe reprezentările plastice tematice n-a fost la vremea părăsirii coloniei sale decât un tânăr înalt, blond, cu ochi albaștri. E drept, e greu să suprapui peste secole un asemenea renume referitor la cineva de vârsta de atunci a Grifonului… În realitate, însă, veacurile gem de iluminați tineri, de multe ori chiar copii apți de a pune în mișcare grupuri mari de oameni. Prestigiul vârstei se câștigă adesea doar din a treia sau a patra repovestire…

De ce a plecat în războiul piraților? Răspunsurile – în cazul în care-și mai pune cineva întrebări – au fost argumentate fie cu fapte de biografie, fie cu scopul de a-i mări celebritatea. În fond, cele două categorii se întrepătrund. Se spunea, de pildă, că încă la venirea din Africa la Roma, Grifonul ar fi fost răsplătit cu coroana classica, cinste de care se bucura acel marinar care a sărit primul în cadrul acostării pe puntea vasului dușman. Asta înseamnă că misteriosul incident petrecut la traversarea mării, când corabia ce-l aducea înapoi pe Al Nouăsprezecelea și pe adepții săi a fost atacată de pirați, ar fi continuat și cu un episod de luptă în care eroul, bineînțeles, s-a remarcat din plin. Experiența aceea ar fi lăsat urme atât de adânci încât Grifonul n-ar fi ezitat să participe personal și la distrugerea definitivă a flagelului pirateriei.

Al doilea argument invocat – foarte puțin probabil – se referea la rezultatele palide ale lui Ultimus în eforturile lui de a se opune piraților, pe vremea când fusese trimis de Senat în Asia Mică, fiul ținând să retușeze amintirea părintelui.

Și se mai pomenea, nu în ultimul rând, despre relațiile strânse dintre Al Nouăsprezecelea și Pompei, una dintre problemele cele mai delicate ale vieții eroului. Atunci când se vorbește despre comunitatea „Noului Pythagora“ din perioada ei romană, se citează fără ezitare și numele lui Pompeius Magnus, acesta fiind considerat, de regulă, cel mai celebru discipol al Grifonului. Așa se motivează atât toleranța largă de care s-a bucurat secta, faptul că a putut, timp de zece ani, să-și desfășoare nestingherită activitatea, că nimeni nu s-a alarmat nici când Al Nouăsprezecelea a utilizat cea mai mare parte din imensele donații acceptate pentru a-și extinde proprietatea până la asimilarea unui cartier întreg al capitalei; așa s-ar explica și bunăvoința de care s-a bucurat din partea Senatului cineva ce nu-și ascundea în programul propovăduit zilnic în fața a mii și mii de oameni ambițiile instaurării unui regim utopic al unor asceți înțelepți; așa i s-ar fi îngăduit să atragă atâția bărbați într-un sector nu numai neproductiv, dar și necombatant, deturnând o mare parte dintre cetățenii și așa prea puțini pentru a face față noilor și noilor fronturi ce se iveau pretutindeni. Oamenii Grifonului nu numai că nu luptau, nu numai că nu creau bunuri materiale, însă trebuiau să fie și hrăniți și, la o eventuală primejdie, și apărați. Fără sprijinul atotputernicului Pompei, toate astea ar fi fost de neconceput, își justifică numeroși exegeți argumentația. Pe de altă parte, spun tot ei, sufragiile necondiționate de care se bucura în fața lui Pompei trebuiau să aibă și ele o bază suficient de largă de unde să se întruchipeze atât de viguros. Ambiția, abilitatea politică și norocul în războaie a lui Pompeius Magnus au găsit în Al Nouăsprezecelea, e adevărat, omul ideal, însă toate acestea au creat și în jurul lui propria-i legendă, la care faptele din arsenalul Grifonului se potriveau atât de bine. Mai ales că Pompei nu a fost deloc indiferent la narațiunile colportate în jurul izbânzilor sale. În Africa, de pildă, a fost în stare să vâneze lei și elefanți numai pentru ca să se poată spune că și cele mai semețe fiare sălbatice trebuie să se teamă de oștile conduse de el. Despre orgoliul său, istoricii ne-au lăsat numeroase exemple. Dar – și aici intervine un lucru foarte ciudat – cei ce s-au ocupat de viața lui Pompeius Magnus nu amintesc niciunde despre Grifon, relația dintre cele două personaje fiind amplu comentată doar de primii povestitori și de către exegeții moderni ai vieții Celui de Al Nouăsprezecelea. Nici o reciprocitate în această relație, de parcă toate serviciile făcute de Grifon protectorului și totodată discipolului său ar fi trebuit uitate de cei ce se ocupau doar de politicianul și comandantul victorios. Explicația ar fi simplă, putându-se crede că, la un moment-dat, Grifonul ar fi devenit o povară pentru renumele lui Pompei, motiv suficient ca distinsul conducător să se disperseze de el și de amintirea lui. Iar dacă a fost și ceva compromițător între ei, ceva ce a trebuit să fie apoi tăinuit, lucrurile ar fi putut fi cu atât mai vârtos exploatate câțiva ani mai târziu de către Caesar, după despărțirea sa de Pompei. De ce au continuat și partizanii învingătorului de la Farsale să tacă dacă au avut la îndemână un argument atât de neplăcut pentru adversarul lor? Iată una dintre întrebările la care scribul nu are răspuns. Oricum, cu timpul nerecunoștința biografilor lui Pompei se va răzbuna în dispariția acestuia din legenda Grifonului. (Sau a grifonului din biografia lui Pompei.) La început, însă, isprăvile „Noului Pythagora“ gem de fapte miraculoase, de minuni săvârșite cu mare ușurință în tabăra generalului, de constante izbânzi ale binelui împotriva unui rău niciodată nimicit, ci întotdeauna doar făcut inofensiv pentru a i se mai da o șansă de a trece la calea cea dreaptă. Mântuirea Grifonului nu se înfățișa niciodată înfricoșătoare, ea se releva, dimpotrivă, drept un implacabil gest firesc de bunătate.

Se amintește îndeobște că războiul împotriva piraților, tărăgănat și amânat atâta vreme și sfârșit doar în câteva zile de către Pompei, ar fi fost urmarea unei opinii de masă care pretindea Senatului această expediție, altfel Roma riscând să fie încetul cu încetul izolată pe mare de provinciile ei, de aliații de peste ape, dar și de nenumăratele surse de aprovizionare și comerț de care era atât de dependentă. Biografii Grifonului susțin că nemulțumirea generală împotriva corsarilor, adusă la paroxism, ar fi fost și urmarea unei opinii îndelung pregătite de către Cel de Al Nouăsprezecelea.

Tâlharii mărilor s-au organizat foarte bine în acei ani, devenind un fel de „popor” printre numeroasele popoare dușmane, luptătorii lor ajungând la cifre alarmante, având ierarhii clar stratificate și practicând pirateria ca pe o meserie oarecare cu ajutorul căreia își întrețineau familiile. Da, tâlharii mărilor își aveau cetățile lor, unde exista o viață socială, unde le trăiau femeile și copiii, unde oamenii își făceau vizite reciproce, se distrau și sufereau, doar că resursele lor materiale proveneau din jefuirea corăbiilor surprinse pe mări și, uneori, din atacarea țărmurilor și luarea de ostateci. Analiștii se rezumă la a povesti numai tactica adoptată de Pompei, modul cum a reușit să împartă mările în mai multe sectoare, pacificându-le apoi sistematic, cum a atacat la urmă grosul tâlharilor, zdrobindu-i pe ape și curățind cuiburile unde s-au aciuit. Ceea ce lipsește din aceste relatări este amănuntul. Nici episoade picante nu prea întâlnim. De ce n-a fost o faptă atât de măreață povestită cu migala obișnuită? Se știe doar cu Pompei s-a purtat blând cu învinșii săi, că i-a colonizat în locurile depopulate, legându-i astfel de pământ și oferindu-le un nou mod de viață, nemaiobligându-i să se întoarcă la acte de forță pentru a-și asigura pâinea. Așa ne povestesc istoricii, trecând apoi la întoarcerea victorioasă acasă și la noile însărcinări primite de comandant.

În viața Romei, campania lui Pompei a durat câteva zile, în biografia lui Pompei, ea n-a fost decât un episod. În poveștile despre Grifon, războiul cu pirații este zugrăvit cu nenumărate detalii, amintindu-se numeroase ciocniri, numele comandanților de vase, cel al căpeteniilor dușmane, porturi a căror localizare a devenit pentru noi astăzi dificilă, insule și cetăți imposibil de regăsit. De fiecare dată, atunci când situația o cerea, Grifonul intervenea personal în dispută, rar folosindu-se de vreo armă tradițională, de cele mai multe ori învingându-și dușmanii doar prin concentrarea voinței asupra voinței lor. Bunătatea lui este proverbială. Inamicii nu sunt sacrificați, ci făcuți să eșueze în golfuri pustii sau pe recife golașe, de unde sunt apoi salvați în funcție de comportarea lor acolo și de modul în care au știut să treacă prin asceză la învățătura comunității. Pentru aceasta, de cele mai multe ori, în naufragii sunt însoțiți și de câțiva ucenici de-ai „Noului Pythagora“, cei ce încearcă să-i călăuzească în transformări. Bătăliile abundă în anecdotic, Grifonul face o minune după alta, o sumedenie de ciocniri parcă nici nu au alt scop decât de a-i prilejui alte noi și noi dovezi de năzdrăvănie. În cărțile timpurii despre Cel de Al Nouăsprezecelea, Pompei nu joacă decât un rol cu totul abstract în război: incident după incident, bătălie după bătălie, victoria este hotărâtă de darurile extraordinare ale Grifonului, apt de a-și manifesta puterile în aceeași zi în cele mai diferite colțuri ale lumii. Pentru că, să nu uităm, Grifonul este și jumătate leu, iar animalul acesta a fost întotdeauna legat tradițional de apă… Izbânda pe mare, deci, i se cuvenea, ca să ne exprimăm așa, chiar și heraldic.

După atâtea izbânzi, după atâta glorie câștigată, Al Nouăsprezecelea, în loc să se întoarcă la Roma pentru a-și savura succesul, pleacă împreună cu un mare număr de discipoli într-un loc pustiu, pentru a întemeia acolo o nouă colonie de soiul celor înființate pe vremuri in deserturile Africii, în Alexandria și, mai târziu, la Roma. De acum totul devine legendă, referirile se întrec în fantasmagorii, încercările scribului de a-l urma pierzând orice teren ferm. Biografia Celui de Al Nouăsprezecelea rămâne deschisă, performanțele lui următoare, descrise într-o succesiune amețitoare, nu mai țin cont defel de viața autorului lor. Acesta nici nu mai conta, doar isprăvile lui mai păreau importante. Singurul amănunt biografic ce se repetă în mai toate variantele este acela că Grifonul este la un moment-dat grav jignit de niște oameni¹ și ar fi plecat pentru un timp nelimitat, adică până ce va constata, peste ani sau peste veacuri, că lumea s-a făcut mai bună și că merită să mai încerce s-o educe. (Ceea ce presupune cel puțin doua etape: întâi o resurecție a binelui în lipsa sa și abia apoi o a doua fază, când va interveni el decisiv…)

Desigur, ar mai fi de stabilit cât a durat în realitate perioada dintre sfârșitul războiului cu pirații și dispariția Grifonului și unde a trăit el în tot acel răstimp. (Prin câte a trecut și câte a făcut în vremea respectivă știm prea mult, așa cum am spus, din noianul descrierilor.) Locul ultimei sale colonii trebuie situat în funcție de momentul relatării. El se plasează într-un punct tot mai exotic, după primele descrieri: la început la Soloi, apoi printre nabathei, în India, mai târziu (de unde legenda revine cu noi semnificații), într-o insulă neidentificatâ. În context, odată cu resurecția personajului în evul mediu, el se retrage undeva în imediata apropiere a patriei povestitorului, dar cu două-trei generații înainte de a-și nara acesta legenda. (De obicei, în pădurea din apropiere, în mlaștinile de după deal sau în peșterile din vecinătate, locurile cu pricina învăluindu-se din clipa aceea în mister și nimeni nemaifiind dispus să se apropie singur noaptea de ele. Asta în vreme ce amintirea Grifonului continua să fie cea a unui personaj eminamente pozitiv, făcând întotdeauna numai bine… Venită din nefiresc, iată că și caritatea poate înspăimânta!)