În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al treilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 1998. Prefață de Dan-Silviu Boerescu
Aici se termină episodul copiat – sau recopiat? – de scribul arab, iar Villanovanus este profund contrariat și folosește orice argument în pledoaria lui în favoarea Clarissimului. Dacă mierea de Hiera nu a putut vindeca ea singură un bolnav, susține el, atunci cine ne spune că n-a fost chiar contraindicată? Poate că n-a putut vindeca, însă a putut ucide, în care caz n-ar fi fost exclus ca, folosit de sine stătător, tratamentul lui Galen să fi reușit a fi absolut eficient, Pseudoerasistrate anihilîndu-l prin contribuția-i dăunătoare. Și, mai întreabă același avocat prea-zelos, oare de pomană s-a zvonit că senatorul, simțindu-se mai bine, ar fi vrut să-l adopte, drept recunoștință, pe un ucenic de-al Clarissimului, nemaiavînd însă vreme pentru aceasta din cauza unei noi porții de miere oferite de rival? Oare degeaba s-a spus că senatorul s-ar fi stins rîzînd, în timp ce Pseudoerasistrate părea că întinerește?
Desigur că acestea sînt niște adaosuri ale discipolului prea- zelos, dar ele nu vin dintr-o imaginație preabogată, ci dintr-alte surse. Unde le-am mai întîlnit? Nu la Psihopompos?
Să fi fost comediantul, medicul și psihopompul trei persoane diferite? După toate astea, scribul, întîlnindu-le isprăvile risipite de-a lungul timpului, îi caută mereu pe ceilalți doi, atunci cînd dă de unul dintre ei. Cîteodată mai transpar fără dubii caracteristicile tuturor, chiar și cînd se pomenește doar despre performanțele unuia, alteori este imposibil de descoperit medicul alături de psihopomp sau actorul alături de medic. Să fi fost doar copiștii tendențioși de vină, corupînd originalele și omițînd tot ce nu-i interesa pe ei? Să fi preluat Patapompus și moștenirea altor artiști, renunțînd la propria-i complexitate? în caleidoscopul limitat cu care se joacă timpul, pietricelele colorate se împrăștie și se reunesc, structurîndu-se într-un număr de modele: unele se repetă, altele nu mai par să aibă asemănări între ele. Dar, oricît de diferite, la o examinare mai atentă se observă lesne că și cele mai diverse plăsmuiri nu sînt decît produsele combinării acelorași cîtorva pietricele colorate.
Dacă ar veni un zeu de pe altă planetă, un locuitor al altui capăt de univers, mai mult ca sigur că nu ar putea să-l deosebească pe frumosul Paris de cel mai slut sclav al aceluia, în cazul cînd amîndoi fii ai Terrei ar avea doi ochi, un nas, o gură, două mîini, două picioare și așa mai departe. Noi, însă, băștinașii acestui unic pămînt, am ajuns să-i putem diferenția și pe doi frați gemeni între ei, umplîndu-ne viața cu formularea aprecierilor asupra unuia sau altuia dintre indivizii atît de asemănători. Condiția este să-i avem în față, să-i vedem, să vorbim cu ei, să le auzim răspunsurile. Cu cît ne îndepărtăm în timp, cu atît ne devin mai străini și privirea nu mai este în stare să deslușească decît tot mai anevoie trăsături definitorii.
Scribul își ia foile cît mai aproape, se ajută de lupă și de faptul că se obișnuiește cît mai mult cu personajele. Cu nasul în hîrțoage, nu mai are posibilitatea să vadă nimic în jur și, nederanjat de impresiile cu care s-a născut, își face iluzia că deslușește adevărata față a eroilor săi.
Și iată acum desenul cel mai semnificativ pentru Al Douăzeci și șaptelea, alcătuirea din cioburile de sticlă colorată a caleidoscopului arătîndu-ne pe cel numit de noi Psihopompos. Poate că ar fi fost suficientă redarea doar a acestei întîmplări, însă în lipsa biografiei propriu-zise și în locul unor note docte, celelalte pagini au încercat să joace rolul lupei și al obișnuinței. Problema nu este niciodată aceea de a descoperi un personaj, ci de a-l deosebi printre celelalte multe cu care seamănă de departe atît de tare și de care se individualizează doar pe măsură ce te apropii de el. (Dar, printre atîtea figuri, de care să te ocupi?)
Într-un ținut nordic, împăratul Marc Aureliu, fiul divinului Antoninus Pius, nepotul lui Hadrian, cel străjuind din mijlocul zeilor, și strănepotul nemuritorului Marcus Ulpius Traianus, face bilanțul unei perioade ce i se pare de două generații lipsită de strălucire, împovărată de veșnicele lupte cu barbarii, un trai scurs sub amenințarea permanentă a molimei. Romantismul războaielor celor vechi se pierdea în istorie, eroi apți de a decide ei singuri o bătălie hotărîtoare, asemenea lui Epaminon- da sau Miltiade, înnobilau doar poveștile, nici măcar războaie decisive au mai existau de mult. Totul devenise tem, fără nici o evoluție, lipsit de orice finalitate. într-un asemenea timp, în ce să mai crezi? (întrebarea retorică își va primi răspunsul în curînd și Istoria îl va permanentiza: Hadrian, Antoninus și Marc Aureliu vor reprezenta pentru totdeauna „era fericită”, stabilitatea imperiului, pacea internă, prosperitatea. Faptul că împăra- tul-filosof a fost obligat să-și petreacă domnia mai mult pe graniță, în luptele cu barbarii, că lumea își pierduse speranța și căuta cu disperare un nou tip de izbăvire, că molima făcea nesigure orice planuri de viitor s-a estompat de mult…) Pe monede, începînd cu Hadrian, se putea citi în legătură cu împăratul: RESTITVTORI ORBIS TERARVUM și însuși Marc Aureliu era aclamat drept PATER PATRIAE. Doar în sinea sa nu se simțea nici măcar salvatorul propriului său suflet, darămite al întregului pămînt, și nici părintele fericit al propriului său fiu, cu atît mai puțin al unui popor decimat de ciumă și îndoieli. „încă puțin timp – notează el în manuscrisul adresat sieși – și n-o să mai fii nici tu însuți și nimic n-o să mai fie nici din obiectele pe care le vezi acum, nici din oamenii care trăiesc acum. Întrucît totul din natură este făcut pentru a se modifica și pentru a apune, pentru a ajunge altceva în locu-i.“ Devenirea aceasta nu i se părea deloc încurajatoare: spre orice ai tinde, ești conștient de Ia început că nu poți obține decît o poziție intermediară, ceva ce va deveni la rîndu-i în mod inevitabil altceva. Și cîte eforturi pentru acea poziție atît de friabilă, cîte minciuni, cîtă cruzime, cîtă suferință și de cele mai multe ori cîte eșecuri… Iar dacă, în urma atîtor strădanii cumplite, reușești să ajungi printre cei aleși și-ți îndeplinești măruntu-ți scop, ți se amintește imediat despre momentul trecător în care te afli și începe noua luptă, aceea de a menține cu ghearele și cu dinții ceea ce și așa, în virtutea aceleiași dialectici, nu se poate opri. Acesta era punctul atît de invidiat de cei mai mulți, acesta era punctul la care ajunsese el: patria se întindea mai mare decît oricînd – cît va mai rămîne așa? Viața însăși se găsea în situația imperiului atacat fără oprire la fruntarii. Boala din afară a țării purta numele quazilor, al marcomanilor, al cotinilor, al bastarnilor, al costobociior, al sărmanilor și al tuturor celorlalte nesfîrșite seminții trimise de zei asupra poporului pus să lupte, să lupte, să învingă fără întrerupere pentru a nu dispărea și pentru a primi alte atacuri și mai crîncene. Neîndoielnic, barbarii sînt mai mulți decît poate mintea omenească să conceapă și năvala lor nu se va sfîrși niciodată, fiind doar chestiune de timp biruința lor. Marc Aureliu era numit Parthicus Maximus, Medicus, Armeniacus, Germanicus și Sarmaticus, dar nu există suficiente nume de învingător pentru cîți învinși prezumtivi există. Poala din interiorul țării se numește sărăcie, reapariția bandiților, perspectiva îmbătrînirii și a morții și ciuma pîndind de peste tot. Degeaba a scos suveranul la licitație în Forul Roman însuși tezaurul familiei imperiale, îmbogățind parveniții și profitorii, degeaba le oferă oamenilor alimente gratuit, degeaba îi ajută pe cei năpăstuiți de catastrofele naturale, degeaba le dă celor ce nu-și mai pot struni gîndurile negre spectacole. Molima n-o mai poate îngrădi nici Galen, nici ceilalți medici, deși el le-a stabilit, pentru prima oară în istoria țării, salarii regulate. Cînd oamenii par să ajungă prea sus, natura se apără și se folosește de orice armă. Așa trebuie privită și ciuma.
Însă gîndurile divinului sînt întrerupte de un zgomot de voci. „împăratul se ridică de pe scaun și toți cei din cort sar în picioare. Nimeni nu îndrăznise să-i tulbure liniștea cît timp fusese cufundat în cugetare, dar acum fiecare vrea să se folosească de prilej cu scopul de a-i pretinde, de a-l ruga, de a-i prezenta treburi de primă importanță pentru țară… sau personale. Vocile acoperă timp de cîteva clipe hărmălaia de afară, dar augustul le face semn să tacă chiar în momentul cînd se înfățișează comandantul gărzii cu rugămintea să i se permită să introducă un personaj ce dorește mult să-l vadă.
Bărbatul este înalt, are ochii albaștri și părul întunecat, con- trastînd cu pielea albă a feței. împrăștie în jur un aer straniu, poate fiindcă nu e îmbrăcat nici ca un roman, nici ca un barbar dintre cei cu care se duce lupta. Trăsăturile feței par prea mature pentru pielea-i perfect întinsă pe obraz. Omul se oprește o clipă în ușa cortului, apoi se adresează împăratului.
– Oamenii tăi vor să mă oblige să le divulg pozițiile marcomanilor.
– Le cunoști?
– Venea direct de la ei, intervine ofițerul ce-l introdusese în cort.
– De unde știi că eu sînt împăratul? îl întreabă Marc Aureliu. El avea părul și barba tăiate scurt încă de pe vremea războiului pârtie și arăta cu totul altfel decît în reprezentările ce-l înfățișau drept filosof. Numai cineva care i-a mai fost și altă dată în apropiere putea să facă din prima clipă deosebirea dintre bărbosul de pe monede, medalioane și statui și chipul adevărat al augustului.
– Cutreier de mai multă vreme ținuturile acestea, spune individul, și am mai avut fericirea de a te întîlni. însă ne-am cunoscut și înainte, la Roma.
– Am dat de individul ăsta peste tot: și la Carnuntum, și la Vindobona, ba… și aici vocea ofițerului nu mai era atît de sigură… cred că l-am zărit și în alte locuri. Chiar și în Asia! Oricum, de o vreme încoace, se tot învîrte ba în jurul taberei noastre, ba dispare în teritoriile barbarilor. Nu poate fi decît o iscoadă a unuia dintre triburile lor, spune iar ofițerul.
– Și ei pretind același lucru despre mine ca și voi. Au vrut chiar de mai multe ori să mă omoare.
– Oricine poate să spună așa ceva! Ăsta e un șiretlic vechi, crește rumoarea.
– Iată ce am găsit asupra lui, raportează din nou ofițerul, pu- nînd în fața împăratului un săculeț cu mărunțișuri: piepteni, cu- țitașe, șireturi pentru sandale sau pentru haine, numeroase bijuterii de duzină, curele.
– E un negustor, concluzionează Pompeianus, dar și printre de-alde ăștia am văzut destule iscoade.
– Soldații îl știau mai degrabă drept comediant, continuă să-și ofere informațiile ofițerul.
– Eu l-am mai văzut, spune altcineva. Am cumpărat de la el o licoare foarte bună împotriva durerii de piept. M-a ajutat într-adevăr, nu pot tăgădui.
Negustor ambulant dintre cei ce se simt în oricare parte a frontului ca acasă, comediant, vraci, încetul cu încetul toți cei de față încep să-și dea cu părerea, mai cu seamă că nu e unul să nu dispună de argumente provenind din experiența personală, nu e unul să nu-și amintească de o întîmplare cînd individul se remarcase într-un anume fel.
Doar Marc Aureliu tace și-l privește în ochi. Nici omul acela nu pare să dea prea mare importanță celor ce se spun despre el și îi întoarce la rîndul lui privirea împăratului.”
În continuare, fiecare dintre cei de față povestește o întîmplare cu straniul personaj. Unul l-a întîlnit pe o corabie, dar, în timp ce traversau marea, s-a iscat o furtună și l-a văzut cu ochii lui scufundîndu-se în adîncuri împreună cu un mare număr de oameni cu care se agățase de cîteva scînduri. Martorul acestei întîmplări scăpase ca prin minune, după ce a plutit mai multe zile legat de o parte din catargul sfărîmat. Crezuse că era singurul supraviețuitor și ar fi putut jura că l-a văzut pe omul acela înecîndu-se, împreună cu ceilalți naufragiați.
Un altul povestește că l-a întîlnit într-o circiumă de lîngă Gerasa, unde s-ar fi întreținut cu niște bețivani. Toată societatea de acolo era atît de beată, încît rîdeau cu toții fără oprire. Povestitorul plecase tocmai din pricina gălăgiei hohotelor petrecăreților. Mai tîrziu auzise că mulți dintre zurbagii muriseră de rîs. Asta îi amintește unui al treilea că l-a zărit pe individ în mijlocul unui mare incendiu și că dădea un fel de spectacol, acolo, printre flăcări. Spunea, probabil, lucruri atît de hazlii, încît mulți oameni uitaseră să se mai salveze și se prăpădiseră de rîs. în timp ce ardeau! Pe alții, e drept, sună istorisirea unui ofițer, omul acela îi vindecase după o bătălie din războiul cu părții. Tratase sute de răniți și îi dăduse fiecăruia cîte un leac, iar pe cei aflați într-o stare prea gravă îi ajutase să moară măcar fără dureri, cu zîmbetul pe buze.
„Străinul continuă să tacă, privind la împărat și acesta se uită la el.
– Este acesta bărbatul despre care ați povestit cu toții? întrerupe a douăzecea povestire Marc Aureliu.
Oamenii aprobă în cor, însă, cum împăratul îi îndeamnă să-l privească mai de aproape, unii încep să se îndoiască.
– Poate că a fost tatăl lui, sugerează cineva. Parcă omul meu era mai bătrîn.
– A fost sigur tatăl lui, aprobă și alții.
Un nou-venit în cort susține că sînt mai mulți frați semănînd foarte tare între ei. înaintea ultimei bătălii cu barbarii, l-a întîlnit pe unul dintre ei, doar cu puțin mai în vîrstă decît cel de față. Acela probabil că era în serviciul quazilor, deoarece dispăruse împreună cu ei, în timp ce se retrăgeau după o incursiune. Călăreții romani i-au urmărit și au omorît mulți inamici.
– Și individul? Fratele acestui om?
– Pe el nu l-au mai găsit.
