În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al treilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 1998. Prefață de Dan-Silviu Boerescu
Pielea nefiresc de albă a străinului îl fascinează pe august și-i amintește de renumele de oameni cu însușiri deosebite al celor cu un asemenea ten. (Gregorios Thaumaturgul va spune peste cîțiva ani: „Pulchrum sublimium virorum florem“, iar Lombroso va vedea în aceasta chiar un semn de genialitate. Marc Aureliu va nota ceea ce abia urmașii vor emite.)
Unii dintre cei de față îi cer împăratului să-i lase să-l ucidă pe străin, alții propun metode ingenioase pentru a-l face să vorbească. Dar omul nu pățește nimic și rămîne și pe mai departe mereu în preajma lui Marc Aureliu. Acesta lipsește de multă vreme de la Roma și Psihopompos îi povestește tot ce dorește să afle despre atmosfera din capitală. Pe coloana au- reliană, împăratul-filosof e însoțit în cele mai multe fragmente de ginerele său, generalul Pompeianus, de personificările virtuților și de o figură de tînăr ce zîmbește în toate scenele. (Hagiografi creștini au crezut, o vreme, că au descoperit în acel personaj primele reprezentări ale Sfîntului Gabriel, îngerul veșnic zîmbitor.)
Fronto, secretarul împăratului, povestește că Marc Aureliu se întreținea zilnic multe ore în tabăra de la limesul nordic cu un personaj ciudat, un tînăr de prin părțile locului. în fiecare seară nota un rezumat al celor discutate cu acel adolescent, care probabil că poseda cunoștințe ale unor învățături străvechi. Fronto îl numește Aelius pe tînăr, dar aceasta se explică mai degrabă prin aceea că vedea în Psihopompos un nou Aelius Verus pe lîngă un nou Hadrian
Printre veteranii Legiunii a XII-a „Fulminatrix” se găseau numeroși creștini. Marc Aureliu nu-i iubea, însă unu dintre ei reușiră să se apropie încetul cu încetul de el. De aici prezumția că personajul își petrecea atîta vreme printre suferinzi din convingeri religioase. Un evreu, Țipor, medicul personal al împăratului, îl întovărășea de asemenea de multe ori și unii crezură că și celălalt medic e tot evreu. Alții, însă, erau convinși că individul provenea din nord și că era un barbar dintr-o stirpe hiper- boreană. AI Douăzeci și șaptelea accepta orice se spunea despre el și rîdea.
Cînd a reizbucnit ciuma în tabăra romană, personajul, de o vreme cunoscut de toată lumea, i-a îngrijit pe bolnavi și a zăbovit la căpătîiul muribunzilor. Medicamentul folosit n-a mai fost numit „miere de Hiera“, ci „mierea lui Pitagora”, substanță al cărei secret Aelius l-ar fi cunoscut prin intermediul unui bunic ce studiase pe lîngă un venerator al lui Zamolxis, zeul suprem al dacilor și ucenicul magului de la Crotona.
Fronto mărturisește că Aelius nu-i era deloc pe. plac, că acela nu se exprima la fel ca toții oamenii și că, deși înarmat cu cunoștințe uimitoare, avea niște concepții inacceptabile. Doar protecția augustă îl apăra de antipatia celor din jur. (O fi fost vorba despre gelozia obișnuită îndreptată spre favoriți? în afară de faptul că vorbea altfel decît cei din jur, nici măcar Fronto nu invoca motive concrete de supărare.)
Cu timpul, secretarul iui Marc Aureliu devenise cu adevărat îngrozit de prezența lui Psihopompos. Favoritul împăratului întinerise, mai ales după ce epidemia luase proporții. Arăta mai proaspăt decît un băiat de cel mult cincisprezece ani.
„Amintirile, neputîndu-se dovedi decît prin ele însele, sînt cele mai cumplite minciuni”, preia împăratul deviza lui Psihopompos.
– De ce vă cuprinde spaima văzînd că am întineri’0 întreba candid Al Douăzeci și șaptelea. încercați să faceți abstracție de iluzia că ați ști cum arătam ieri și nu veți mai avea de ce să vă mirați!
Dar lucrurile nu erau chiar atît de simple și, într-o seară, în tabăra de lîngă Vindobona, cineva încercă să-l ucidă pe copilul aflat mai mereu în preajma împăratului. îl salvă Țipor, se crezu, dar poate că nici nu există o otravă aptă de a omorî un psihopomp.
„Trăiesc o experiență unică, notează augustul. Am privilegiul de a fi martorul unei inteligențe conținînd întreaga splendoare viitoare aflată abia în mugure.” Este una dintre puținele remarci cînd își uită de scepticismul amar.
Copilul, vorbind ca un înțelept cu multă experiență, continua să colinde printre bolnavii de ciumă și revenea de fiecare dată mai mic. Băiatul reprezenta binecuvîntarea muribunzilor, care în prezența Iui uitau de suferințe și de moarte și se stingeau rîzînd.
Poate că pruncul acela a fost transmițătorul bolii ce l-a răpus pînă la urmă și pe Marc Aureliu. Contaminat, împăratul stătea culcat și nota de zor. în afara acelei ore cînd a trebuit să-și amintească de poziția sa printre muritori și să-și dicteze testamentul pentru binele statului roman, reușise să uite totul, devenind senin și, pentru întîia oară în viață, chiar vesel.
„Suferă vreodată un animal? Nu, pentru că nu are amintiri. Suferă vreodată eroul dăltuit în marmură? Nu, deoarece nici el nu dispune de amintiri. Amintirile sînt triste, oricum le-ai lua, fiindcă dau alternative, a spus Aelius. Dar tot el e singurul om în stare de a te învăța sa uiți totul. Uitarea șterge orice suferință, însă numai copilul acesta cunoaște arta de a șterge pentru o oră sau pentru întreaga viață orice amintire. Aceea este izbăvirea. “
Marc Aureliu, împăratul-filosof, a murit în primăvara anului 180 de ciumă. într-un coș, alături de patul său, se afla un prunc ce părea un nou-născut. în afară de Fronto, nimeni dintre cei veniți să-și prezinte ultimul omagiu trupului pământean al suveranului ridicat de Aion în ceruri nu știa ce caută copilul acolo.
Profitînd de cîteva clipe, cît a rămas singur cu cadavrul, secretarul vru să ucidă pruncul, pe care-l bănuia vinovatul principal pentru îmbolnăvirea și moartea stăpînului său. Căută în coșul de unde venise vocea de adult a copilului ce dăduse din mînuțe încă puțin înainte, în vreme ce Marc Aureliu murea, dar nu mai găsi decît pînza umedă. Copilul dispăruse. în schimb, dădu de gîndurile lui Aelius preluate de Marc Aureliu într-un manuscris de care împăratul nu s-a despărțit pînă în ultima clipă. Secretarul citi cîteva cuvinte, apoi, îngrozit, aruncă însemnările în foc și nu se clinti de lîngă flăcări pînă ce n-a ars și ultimul colțișor de pagină. Vedea cum arde manuscrisul și tremura: în loc să audă trosnetul obișnuit al lemnelor, percepea cumplit de clar cum așchiile se mistuiau în flăcări rîzînd.
