În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al treilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 1998. Prefață de Dan-Silviu Boerescu
În timpul acesta, Nătărăul stătea în piață și se întreținea cu unul și cu altul, căutat de toți întrucît știa să asculte ca nimeni altcineva păsurile fiecăruia și era gata să ajute, după puteri, însă tocmai puterile îi erau dintre cele mai modeste și, în afară de cîțiva bănuți, nu avea ce să mai dăruiască. (Cine stă să compătimească un biet sărac mărinimos?)
Zilele îi treceau, totuși, pline: o dată a reușit să ducă o femeie cu un copil bolnav la unul dintre cei mai buni medici ai Romei, făcîndu-și loc doar datorită hainelor ce mai trădau în el patricianul, altă dată a putut să obțină dreptate pentru un libert amestecat într-o afacere dubioasă, depunînd mărturie cu vechiul său nume în favoarea nenorocitului. în general, de nu-l întîlneai dimineața, aveai șanse puține să-l mai găsești în ziua respectivă, Nătărăul fiind deja plecat cu cineva pentru a-i face te miri ce serviciu. Unde să-l cauți? Al Douăzeci și optulea era peste tot unde se împărțea dreptatea: în cancelarii, la tribunalul pretorului urban, lîngă putealui lui Libon, la tribunalul pretorului peregrin, între putealui lui Curtius și proprietatea împrejmuită a lui Marcyas, în basilica lulia (unde se întruneau centumvirii), în forul lui Augustus, în cazarma Castra Pretoria, în Curie, dînd tîrcoale Palatinului. Iar cînd se amesteca într-un proces, atunci dispărea zile întregi, cît durau dezbaterile…
Foarte mulți au profitat de el și, cu vremea, nimeni nu se mai străduia să ascundă prea zelos modul cum îl înșela, dar Al Douăzeci și optulea nu se supăra: „Dacă m-a făcut să-i dau doi dinari, chiar înșelîndu-mă, înseamnă că a avut nevoie de ei. Altfel de ce s-ar fi obosit să mă păcălească?” spunea și era încredințat că a făcut o faptă bună și că a ajutat un om prea timid să-și recunoască de bunăvoie situația dificilă.
Puținii apropiați îl ocărau și-l numeau „Nătărăul”, doar soția lui a înțeles că oricum nu-l va putea schimba și că felul lui de trai îi dădea măcar sentimentul că e fericit. Un om poate trăi exact aceeași viață simțindu-se foarte fericit sau foarte nefericit. Dacă-i fericit, de ce să-l faci nefericit numai fiindcă majoritatea semenilor îi apreciază altfel conduita?
Încă de pe vremea prefectului Q. Aemilius Laetus, urmașul atîtor miniștri omnipotenți sfîrșiți în dizgrație, Nătărăul nu mai era întîlnit printre senatori și n-a reușit să mai intre în palatul imperial. Singura încercare pe care a făcut-o, dorind să intervină în favoarea unui individ pe care abia de-l cunoștea, s-a sfîr- șit cu un eșec pe toată linia. Ceea ce i-a produs o mare satisfacție, întrucît astfel putea să le dovedească și alor săi că nu pierduse nimic nici atunci cînd refuzase să-și ceară propriile-i drepturi: pentru oamenii noi, aflați acum în posturile cheie, nu mai conta de mult un nume vechi sau o faimă imaculată, singurul argument fiind banul. Or, bani Nătărăul nu mai avea. Ceea ce nu era în nici un caz în favoarea nivelului de trai al familiei sale. Nu mai avea bani și, în urma unei întîmplări nefericite, nici nu voia să mai aibă. într-o zi, un tînăr cavaler al cărui tată se ridicase la cele mai înalte funcții și onoruri pe vremea fostului împărat – datorită faptului că se bucurase, mai mult decît era voie să se spună, de grațiile Faustinei – era dus spre închisoare fiindcă nu era capabil să-și plătească niște datorii foarte mari perfectate la jocul cu zarurile. Mizeria amenința întreaga-i familie, mai ales că toți ai lui se atiau de o vreme pe lista dizgra- țiaților și prilejul era potrivit, putînd fi exploatat din plin de numeroșii lui dușmani. Cazul stîrnise multă vîlvă în for și bîrfa, satisfăcută, descria în cele mai sumbre culori întîmplarea: sora mai mică a nenorocitului, care tocmai se pregătea, biata de ea, pentru o partidă excepțională, a fost părăsită de ilustrul ei logodnic; un frate, în loc să fie trimis într-una dintre legiunile illirice, se pregătea să-și satisfacă serviciul militar ca simplu soldat – și unde? – tocmai în Britannia!; mama tinerilor se îmbolnăvise de depresie și starea ei era tot mai îngrijorătoare.
Buletinul medical al matroanei și noile nenorociri ce se abă- teau în ropote asupra nefericitei familii constituiau pentru cîte- va zile subiectul de discuție preferat al unei mulțimi bucuroase de răul altuia. Cînd un verișor al sărmanului tînăr își deschise venele în baie, Nătărăul nu mai putu răbda:
– Totul numai și numai din pricina unor blestemați de arginți, se căina el, de parcă cele întîmplate l-ar fi atins chiar pe dînsul. Iar cu cit subiectul cîștiga mai multă popularitate, dispoziția Celui de Al Douăzeci și optulea era tot mai sumbră: a ajuns ca pur și simplu să nu mai suporte să se discute în prezența lui despre soarta familiei cavalerului nenorocos la zaruri.
Cînd mama nefericitului muri, iar lumea comenta că se stinsese fiindcă nu mai putuse suporta rușinea abătută asupra copiilor ei, Nătărăul, disperat, făcu o spargere într-una din vilele unuia dintre liberții cei mai bogați și dădu dovadă de o asemenea îndrăzneală și de o asemenea ingeniozitate, incit reuși să fure exact atîția bani de cîți avea nevoie cavalerul pentru a-și achita datoriile de onoare. Numai că, ajuns intr-un mod atît de miraculos în posesia banilor, netrebnicul, în loc să-și plătească datoria, pierdu și suma aceea tot la zaruri. Mai mult chiar, destăinui și de unde a primit ajutorul.
Nătărăul nu păți nimic, de întreaga întîmplare se făcu mult haz în toată Roma, însă fiul lui Psihopompos hotărî să nu se mai obosească niciodată să facă rost de bani, deoarece nici o sumă, oricît de mare, nu este în stare decît să aducă după ea noi nenorociri. (Pînă la urmă, cazul avu un deznodămînt cu totul neașteptat: afacerea ajunse la urechile lui Commodus, acesta îl exilă pe cavaler din Roma, îi găsi libertului jefuit de Nătărău o vină și-l condamnă la moarte cu scopul de a-i confisca averea. La sfirșit, dădu o nouă lege în legătură cu datoriile perfectate de pe urma jocurilor de noroc. Singurul scutit de consecințe neplăcute fu Nătărăul, un personaj căruia nimeni nu mai avea ce să-i ia în afară de viață, iar viața unui prostănac nu merită efortul de a te ocupa de ea…)
Al Douăzeci și optulea nu mai dispunea de bani și se temea instinctiv de. ei. Dar familia trebuia totuși să și-o întrețină din ceva, plus că mai avea un număr de sclavi de hrănit, sclavi cărora le-ar fi dat cu dragă inimă drumul dacă legile nu i-ar fi interzis-o, iar să-i vîndă nu avea inima. Atunci găsi soluția să-și piardă în continuare vremea în for, să se angajeze să ajute pe oricine, iar, în caz de reușită, primea mici cadouri, în funcție de mărinimia mușteriilor recunoscători.
Pentru contemporanul Celui de Al O Sutălea este foarte greu de priceput cum de putea un om atît de compromis ca Nătărăul să-și găsească noi creduli și, mai ales, cum de mai era în stare să ajute efectiv pe cineva. Cu toate acestea, adevărul este că Al Douăzeci și optulea își cîștiga din plin meritat traiul și că serviciile făcute clienților săi erau reale și de multe ori de neprețuit.
Deși foiau prin for atîția juriști și intriganți de meserie, posesori ai unor relații sus-puse și știutori ai tuturor metodelor mituirii, nici unul dintre ei nu era atît de serviabil, atît de insistent și atît de dezinteresat ca Nătărăul, care, e drept, nu avea nici măcar acces la palatul imperial, dar arăta o bunăvoință infinită și o stăruință capabilă de a înfrunta orice refuz. Încăpățînarea în preluarea fiecărui caz de parcă ar fi fost vorba despre o chestiune de viață și de moarte pentru el însuși suplinea priceperea oricărui specialist. Fiindcă în mecanismul ajutorului (interesat sau nu) dat cuiva intervine întotdeauna un punct unde și cel mai credincios consilier se retrage, un punct unde refuzurile și obstacolele depășesc puterea lui de a colabora, un punct ce pretinde o umilință extremă, de care nu ești capabil nici pentru o durere proprie, darămite pentru necazurile altcuiva, o limită unde cedezi chiar și cînd este vorba despre tine însuți, despre copilul tău sau despre iubita ta, o limită cînd ți-e lehamite de tot, deformîndu-ți scopul strădaniilor și făcînd acel scop cu totul neînsemnat, înecîndu-l în imensa oboseală ce te-a cuprins. Cîți binevoitori, cîți consilieri, cîți colaboratori au tăria să ajungă pînă aici? Dar să mai și depășească acest moment? Foarte puțini, aproape nimeni și, în orice caz, nici unul de mai multe ori. Doar Nătărăul se angaja în sprijinul oricărui caz, oricît de disperat, asumîndu-și-l din clipa aceea drept scopul principal al vieții sale, folosindu-și toată energia și necruțînd nici un mijloc, înghițind orice umilință, pe^severind pînă la capăt.
Un discipol de-al lui Galen, specializat în fiziognomie, îl descrie pe Cel de Al Douăzeci și optulea cu baza nasului lat (ca acela al porcului), pentru a-i sublinia personajului limitarea inteligenței, cu vîrful nasului ascuțit (ca al cîinilor), pentru a-i caracteriza perseverența. Același îl descrie și cu buza superioară răs- frîntă peste cea inferioară – ca la maimuțe și măgari –, semn al unei prostii indubitabile. Dar poate că tabloul acesta este o creație tîrzie și că n-a fost decît o adaptare a unor trăsături inventate la un chip notoriu într-un anume sens. Oricum, cel puțin prognația a fost contradictoriu apreciată în decursul timpului de către fiziognomi, iar reușitele în întreprinderile la care se angaja Nătărăul nu confirmă diagnosticul de tîmpenie.
Dacă, totuși, și după toate astea îi este greu contemporanului scribului să înțeleagă reușitele fiului lui Psihopompos, motivul se datorează faptului că stimatul cititor uită că un om dispus să riște mereu totul pentru altul – nu pentru o idee, nu pentru o categorie socială, ci pentru oricine se nimerea să apeleze la el – este o pasăre la fel de rară azi ca și în urmă cu mii de ani. De aceea este dificil să-l plasezi, să-l cataloghezi, să te împaci cu gîndul că individul există cu adevărat.
Nătărăul era recunoscut ca atare de nenumărate persoane din cele mai diferite posturi: portari, pretorieni, secretari și mărunți funcționari – care cu toții îl priveau cu condescendență, cu dispreț sau zîmbind, însă îl cunoșteau, fusese fiecare mituit cu un anumit prilej, într-o anumită afacere, bineînțeles nu cu sume mari, nu cu daruri însemnate, dar o relație se stabilise. Caraghiosul etern solicitant putea intra spre a fi refuzat, putea fi primit ca să-și bată joc de el un ajutor de secretar sau putea fi chiar și servit pentru ca un slujbaș, respingînd cererile altor petiționari mult mai pretențioși, să le arate că el este plin de bunăvoință, că rezolvă tot ce poate – iată exemplul cel mai concludent! Așa că, dacă nu reușea de prima dată, Nătărăul revenea și avea șanse la fel de mici, însă nu inexistente și în continuare, și poate că a treia zi sau a opta sau a douăzeci și opta tot prindea un prilej de a-și satisface protejatul. Nici o umilință, nici un afront nu-l puteau împiedica să persevereze și, dacă era nevoie, era dispus să cheltuiască și foarte puținii bani de care dispunea, numai să-și atingă ținta.
– Un singur regret mă apasă tot timpul, îi mărturisea din cînd în cînd soției, acela că nu pot să mă împart în mai multe locuri deodată. în aceeași zi, în aceeași oră, sute de oameni au mare nevoie de mine. Punînd atîta zel în ajutorarea unuia, îi privez pe toți ceilalți de șanse.
„Nu-i adevărat că acela ce uzează de dreptul său nu lezează pe nimeni”, infirma el dictonul clasic și, abia peste secole, Iustinian avea să susțină același lucru.
Asta îl făcu să imagineze o organizație întreagă de ajutorare a diferiților semeni aflați la ananghie, dar Nătărăul nu avea nici talentul organizatoric al unui strămoș de mult uitat, un om ce a știut să pună pe picioare un imperiu de asigurări – ceea ce i-a adus apelativul „Philantropul” și nu era în stare să se ridice nici peste poziția sa de prostăiău, cum era privit de mai toată lumea. Asociații lui în „întrajutorare” fie că au încercat să-l atragă în confrerii religioase, fie că și-au bătut pur și simplu joc de el, taxîndu-i pe cei serviți cu succes de Nătărău. Așa că, după puțin timp, Al Douăzeci și optulea a rămas să-și piardă în continuare vremea de unul singur, promițînd ajutoare dezinteresate unor străini și obținînd reușite de nimeni contabilizate.
În timpul scurtei domnii a lui Pertinax, viața Nătărăului luă o turnură definitivă. îi muri soția, singura ființă ce l-a înțeles, ce nu și-a bătut joc de ei și nu i-a reproșat că strică pentru te miri cine și foarte puținul rămas pentru familie. Ea repeta adesea că bărbatul ei ar fi fost în stare să coboare și în Tartar, sărind peste cele trei ziduri de aramă, numai spre a-i salva pe nefericiți, cerșindu-le izbăvirea. Asta îl făcu să fie suspectat de creștinism, însă el nu acționa decît în numele unei credințe străbune.
Copiii îi crescuseră și își urmară drumurile. Al Douăzeci și optulea rămăsese singur-singurel. Prima ispravă făcută în acea vreme fu aceea că-i cedase apartamentul unui pierde-vară care i se plînsese în gura mare, în prezența mai multor martori, că i-a ars vila și că se găsește cu o familie numeroasă pe drumuri. Nătărăul i-a oferit imediat locuința lui și a mers atît de departe încît a insistat să se facă și un înscris în legătură cu aceasta. Pînă la urmă a reieșit că totul n-a fost decît o farsă, că „sinistratul” n-a făcut decît să joace teatru, după ce a pus pariu cu alți cheflii că este în stare să obțină de la Nătărău pînă și acoperișul de deasupra aceluia.
Al Douăzeci și optulea nu putu fi convins de ceea ce devenise evident și se strădui să dovedească tuturor celor de față că totuși celălalt are mai mare nevoie de (încă) un adăpost decît el însuși, mai ales că el a rămas singur și nu mai are cui să-i ducă grija. în scurt timp, cazul deveni notoriu și fu adus în fața justiției, ceea ce, în condiții normale, l-ar fi costat pe înșelător cel puțin exilul. Doar că Roma trăia evenimente mult mai grave, pretorienii care l-au pus pe Pertinax pe tron l-au ucis după doar cîteva luni, iar procesul în jurul apartamentului Nătărăului s-a stins de la sine, înscrisul rămînînd valabil, Al Douăzeci și optulea ajungînd să doarmă pe unde apuca, de cele mai multe ori sub cerul liber.
De acum, poziția Celui de Al Douăzeci și optulea a devenit cea a unui paria. El, urmașul unor lungi generații de personalități aflate în imediata apropiere a mai-marilor lumii, a decăzut într-atît încît nu mai avea nici măcar o haină de schimb, mînca resturi și – ceea ce era cel mai grav pentru sufletul lui – nu mai inspira încredere nici măcar celor cărora voia să le facă servicii. Era sărac lipit, doar frunza de laur nu-i lipsea niciodată de pe zdrențe. Trăia din darurile împăratului către popor, deși Pertinax n-a fost prea generos, dar de cele mai multe ori refuza pînă și distribuțiile la care avea dreptul în calitate de cetățean roman, fiind poate singurul om ce considera că sînt alții și mai nevoiași decît el și că nu se cade să profite de pe urma lor. Altă dată dăruia ceea ce primea încă înainte de a se depărta de punctele de distribuire a griului sau a cadourilor ocazionale.
Era slab, neras, se tîra pe lîngă ziduri spre for și își oferea zadarnic serviciile oricui auzea că se vaită pentru ceva anume. Cînd nu binevoia nimeni să-l ia în seamă, trăgea cu urechea și se ducea de capul lui să rezolve păsul auzit din gura unui străin, însă succesele erau tot mai rare, deși el era cu atît mai insistent: pe de o parte, îi lipseau datele necesare, pe de altă parte, nici măcar mărunții slujbași de altădată nu-l mai acceptau: după înlăturarea lui Didius Iulianus, pretorienii fură înlocuiți și mania schimbărilor ajunse pînă și la nivelurile cele mai umile. Noile figuri nu-l mai cunoșteau, era alungat ca un cîine.
Istoria împăratului Didius Iulianus ar fi meritat, poate, să se bucure de atenția unui mare tragedian. Dar atît analiștii, cît și scriitorii l-au ocolit cu scîrbă. El, care n-a fost mai rău, ci doar mai puțin abil decît alții, pînă la urmă poate chiar mai cinstit, a fost predestinat să rămînă disprețuit de toată lumea, chiar dacă și-a cumpărat pentru cîteva zile purpura imperială. Zeii l-au distribuit într-un rol mediocru și l-au înzestrat cu o avere mare spre a-l despăgubi. (Alții au avut destine mult mai vitrege…) El a rupt convenția, ceea ce-l împiedică pe scrib să-l considere chiar atît de mediocru.
