Oul de Aur (15)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al treilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 1998. Prefață de Dan-Silviu Boerescu

Didius Iulianus fusese, deci, un cetățean bogat căruia i se povestise că pretorienii, după ce l-au ucis pe Pertinax, au ajuns cu nerușinarea pînă acolo încît au decis să scoată tronul la mezat. Omul își cumpără, așadar, imperiul și, chiar dacă n-a reușit să și-l păstreze decît ceva mai mult de două luni, pînă la urmă, posteritatea l-a reținut, rămînînd pentru vecie pe lista stăpînilor Romei. E adevărat, pînă și cele 68 de zile de domnie au fost un coșmar, toată populația, fără excepție, fiind revoltată de decăderea de necrezut a patriei și disprețuindu-l pe Iulianus mai mult decît pe un tiran adevărat. Doar Nătărăul nu pricepea ce se întîmplă: împăratul, ne confirmă cronicarii, înainte de a fi fost executat în palat, mai apucă să se tînguie: „Ce rău am făcut? Pe cine am ucis?“ într-adevăr, se mira Al Douăzeci și optulea, omul a pîngârit demnitatea romană, a cumpărat pe față cu bani ceea ce alții au făcut pe ascuns, nu ar fi mai simplu să-l trimită acasă și, după ce a cheltuit o avere de pomană, să-l lase în pace?

Nătărăul și-a repetat nedumerirea de atîtea ori și în prezența atîtor urechi încît, pînă la urmă, fu ridicat și el de gărzi. Războaiele civile ale lui Septimius Sever l-au găsit în închisoare și vina lui creștea o dată cu trecerea timpului. Și, chiar dacă pedeapsa cu detenția nu era la modă¹, el – alături de cîțiva alții (nu puțini) – a lîncezit în pușcărie ani de zile.

După cîteva luni de închisoare mai toți prizonierii arată la fel de jalnic. Acum Nătărăul nu mai era prostălâul tîrgului, acum devenise un condamnat politic, un adept al unui împărat căzut și, treptat, nemaiștiindu-se exact ce delicte a comis, au fost inventate acuzații pe măsură.

Cînd devenise clar că Didius Iulianus fusese o foarte proastă opțiune a pretorienilor și se căutase o soluție de ieșire din impas, fură găsiți repede trei pretendenți la tron: Pescennius Niger în Siria, Clodius Albinus în Britannia și Septimius Sever în Pannonia. Toți trei erau comandanți căliți în lupte, toți trei aveau de partea lor legiuni fidele, toți trei se bucurau de un renume dobîndit prin merite reale. Toți trei au revendicat tronul și toți trei au fost aclamați ca împărați de către legiunile pe care le comandau. Dintre ei, Septimius Sever a știut că secretul constă în a ajunge primul la Roma: a ajuns și, dezbinîndu-și cei doi rivali, i-a biruit, pe rînd, în lungi războaie, devenind singurul stăpîn al întregii țări abia după patru ani. Aceasta este istoria cea mare. Istoria cea mică, istoria Nătărăului, adică a unuia dintre Cei O Sută, s-a adăpat bolnăvicios de la evenimentele ce se derulau în jur. Cînd noul suveran de la Roma porni expediția din răsărit, deținutul Al Douăzeci și optulea devenise „unul dintre cei mai cunoscuți susținători ai lui Pescennius Niger”. Nu-l chemase pe bunicul – pînă atunci total uitat – al inculpatului tot Niger? O genealogie confuză și insinuantă dovedi la repezeală că Nătărăul era neam apropiat al „dușmanului poporului roman” din Orient și deci unul dintre avanposturile cele mai înaintate ale aceluia în capitală. (Pînă atunci, personajul nu fusese decît un partizan al lui Didius Iulianus – probabil singurul bărbat acuzat de a-i fi fost credincios nefericitului ambițios – și ținut la închisoare fiindcă Septimius Sever venise la Roma spre a-l răzbuna pe Pertinax. Noul împărat satisfăcea astfel dorința mulțimii, Didius Iulianus reprezentînd profitorul de pe urma morții predecesorului ucis atît de necumpătat.) Apoi „partiza- natul” față de un împărat care practic nici n-a guvernat a fost repede uitat și „legăturile strînse ale Nătărăului cu Pescennius Niger” au devenit noul delict. Senatul, trecut fără rezerve de partea lui Septimius Sever, îl condamnă pe Al Douăzeci și optulea la moarte, dar sentința nu fu executată pînă la revenirea noului stăpîn din expediție.

Între timp, Nătărăul se purtase la fel de prostește ca de obicei. Inițial, nu-și tăgădui nici o clipă simpatia față de Didius Iulianus – pe care, în treacăt fie spus, nu l-a văzut niciodată la față –, îi deplîngea soarta și amintea un lucru prea repede uitat de toată lumea: Didius Iulianus fusese și consul pe vremuri. De ce să nu fi tînjit să devină împărat cînd destui oameni de jos aspirau fără rușine atît de sus? Asta era o altă insultă adusă lui Septimius Sever, cel ce nu numai că nu se bucura de o veche obîrșie romană, dar nici măcar european nu era. Fără a-i tăgădui calitățile celui ce a știut să-și croiască singur soarta, Nătărăul îi recunoștea și lui Pescennius Niger calitățile indiscutabile, în special cele de foarte bun administrator, și spunea cu inocență că nu vede nici o crimă ca un om care a știut să conducă exemplar mari provincii să pretindă și tronul vacant. Al Douăzeci și optulea îi înțelegea pe toți și, străduindu-se să rămînă obiectiv într-o lume atît de părtinitoare, sublinia întotdeauna meritele și drepturile celui ce se afla în pierdere. Nici pe Pescennius Niger nu-l cunoscuse și nici măcar nu-l văzuse vreodată personal, nici pe el nu-l putea acuza doar fiindcă se

cerea ca toată lumea să-l condamne. Drept care deveni „ruda și complicele” din capitală al aceluia. Alții, după ce i-au ținut partea învinsului, au pățit-o și mai grav, orașe întregi au decăzut, iar Bizanțul și-a pierdut măreția pentru multă vreme, deși rolul strălucitei cetăți ar fi fost atît de însemnat în paza imperiului. Au decăzut Bizanțul și Antiochia, cui să-i mai pese de un prostănac ce vegeta prin închisorile capitalei?

Dar nici în timpul detenției Nătărăul nu-și pierduse speranța. Spiritul său activ a rămas treaz. Mai mult, puterile îi crescuseră, aici, în pușcărie, necontînd că era sărac, că în lumea de afară n-avea un acoperiș deasupra capului și că umbla zdrențăros. Aici ajunsese să fie iarăși egal cu toți ceilalți, iar, prin bună- voința-i fără margini și prin statutul de cel mai vechi dintre deținuți, era numit chiar „primus inter paria” de către gardienii batjocoritori. Fiindcă luat peste picior era și în închisoare. Veșnica lui frunză de laur, prinsă cu un bold pe piept, constituia un etern subiect de batjocură, însă în primul rînd Nătărăul își căuta singur necazurile. Nu exista un tovarăș de detenție aflat la ananghie pe care să nu încerce să-l ajute, oricît de imposibil părea acel ajutor. Unuia bolnav îi făcea rost de mîncare mai bună, altuia îi aranja o întrevedere cu niște prieteni, celui de al treilea îi înlesnea chiar evadarea. Se ruga de paznici, făcea colecte de la ceilalți prizonieri, accepta orice umilințe pentru a-și atinge scopul, chiar dacă proteja un criminal de rînd sau un tîlhar de drumul mare. „Nimeni nu a devenit ucigaș din plăcere, le repeta el celor ce-i imputau acțiunile, iar dacă totuși s-a întîmplat și aceasta, atunci respectivul nu poate fi considerat normal. Și cum să pedepsești un om bolnav fiindcă e bolnav?” sau „Dintotdeauna numai barbarii i-au ucis pe cei ce nu se mai puteau ajuta sau pe cei schilozi într-un fel sau într-altul!“²

Iar altora, care îi atrăgeau atenția că de fiecare dată cînd a săvîrșit o faptă bună, cel slujit nu numai că nu i-a răsplătit generozitatea, ci l-a mai și batjocorit, le replica, zîmbind satisfăcut: „Nu e voie niciodată să ajuți pe cineva cu speranța că respectivul te va plăti pentru aceasta – acela nu e ajutor, ci tîrg. Nu produce fericirea clipa cînd aștepți răsplata, mai ales dacă, după cele făcute, începi să cîntărești cît ai dat și cît ai primit, omul fiind astfel obișnuit încît să aibă de fiecare dată impresia că a oferit mai mult decît a obținut, de unde ajunge pînă la urmă la sentimente de insatisfacție sau chiar la ură. Și astea toate pornind de unde? De la intenția de a face un lucru bun unui semen față de care ai o anumită simpatie. Și unde ajungi? Că riști să transformi în dușmănie cele mai bune intenții! Nu, singura cale de a termina cu aceleași sentimente cu care ai început fapta este să nu te aștepți la nici un «Mulțumesc!», să-ți îndeplinești treaba numai de dragul convingerii tale intime că trebuie să procedezi așa și nu altfel. Dacă reușești să duci lucrul la bun sfîrșit, vei fi fericit cum nu ai putea fi datorită unei recompense, oricît de generoase, oferite de cel slujit la nevoie!”

Era o vorbărie ce se preta ea însăși la batjocură și ironie și Nătărăul avu parte de ocară și umilințe din plin. O vreme au vrut să-i ia apărarea niște creștini, însă el refuza să accepte că s-ar afla sub vreo influență religioasă. Urmarea a fost că Septimius Sever, cel ce a interzis creștinismul în totalitate, l-a găsit pe condamnat vinovat și de practicarea acelei erezii. Cineva i-a mai încărcat cazierul și prin faptul că și l-a amintit pe Nătărău în compania Marciei, ultima favorită a lui Commodus, cea care i-a turnat tiranului otrava în vin și care, se pare, ar fi fost și ea creștină. (Inutil de precizat că nici pe Marcia și nici pe altcineva amestecat în complotul care a dus la asasinarea lui Commodus Nătărăul nu i-a întîlnit vreodată personal.)

Despre creștini, Septimius Sever ar fi afirmat: „lisus? Eu nu cunosc decît un lisus, cel din Cilicia, acolo unde l-am învins pe Pescennius Niger, acolo unde Alexandru cel Mare l-a zdrobit pe Darius…” Nătărăul era socotit totuși ba creștin, datorită vieții fiului său și faptului că pînă atunci noua religie își alesese prozeliți în special dintre cei sărmani, ba evreu, în conformitate cu șabloanele preluate din descrierile răuvoitoare încetățenite de ura unor personalități de felul celebrului istoric Tucidide.

Fusese socotit evreu și cînd trebuise să suporte acuzația de a-l fi susținut pe Pescennius Niger, fostul guvernator al Siriei, cel ce a vrut să le impună iudeilor pînă și un impozit asupra… aerului pe care-l inspirau.

În sfirșit, Al Douăzeci și optulea fusese executat. Cel puțin așa se credea. Numai că în ziua cînd venise un centurion cu ordinul fatal, Nătărăul era undeva în for, unde căuta un mar- tor-cheie pentru unul dintre colegii săi de detenție, singurul martor apt de a-i dovedi lui te miri cine nevinovăția. Nu era pentru prima oară cînd Nătărăul părăsea închisoarea, paznicii – mituiți sau nu – dormeau liniștiți, știind că prostănacul se va întoarce cu siguranță. Numai că, de data aceasta, dacă i s-ar fi povestit și centurionului venit să execute sentința că deținutul se plimbă liber prin oraș, gardienii riscau să fie ei pedepsiți. Așa că au sacrificat un alt arestat care, pînă să se dumirească de cele ce se întîmplau, fusese descăpățînat, iar leșul îi fusese aruncat în Tibru.

Pînă la urmă, secretul ieși totuși la iveală, dar – cine știe din ce motiv – ordinul pentru o nouă execuție întîrzia să vină. Și, cu toate acestea, Nătărăul nu fu cîtuși de puțin uitat. El, pîrlitul ce nu avusese pînă atunci niciodată acces mai sus de ușieri, ajutori de secretari și alți funcționari mărunți, devenise unul dintre dușmanii publici cei mai temuți: după ce că i se puneau în cîrcă, mai nou, complicitate în asasinarea lui Commodus, partizanat în favoarea lui Didius Iulianus, colaborare și strînse legături de rudenie cu învinsul Pescennius Niger, aderență la secta interzisă a creștinilor, cineva avu ideea de a-l face și intim de-al lui Clodius Albinus, cel de-al treilea pretendent la tron, bărbatul din familia cea mai ilustră dintre cei trei rivali și omul acceptat inițial drept cezar de însuși Septimius Sever. Pe ce se bazau acuzațiile: erau trei puncte ce-l incriminau pe Nătărău. Primul se referea la perioada cît fusese, în tinerețe, magistrat în Britannia, locul unde fusese aclamat imperator Albinus și unde rămăsese pînă la confruntarea cu Septimius Sever. Ce a făcut acolo Nătărăul este imposibil de reconstituit, oferind astfel material cu atît mai ușor de falsificat.

Al doilea punct îi privea din nou pe descendenții inculpatului. Dacă, doar cu puțin timp înainte, acesta avusese de pătimit numai fiindcă bunicul său fusese negricios la păr și, drept urmare, poreclit Niger, acum se accentua amănuntul că toată stirpea Celui de Al Douăzeci și optulea se evidențiase printr-o piele deosebit de albă și, chiar dacă nimeni n-a mai fost în stare să facă o legătură și cu acel legendar Leukos al Rhodo- sului, s-au găsit destui strămoși atestați cu porecle asemănătoare. Chiar fratele Nătărăului purtase din aceeași pricină și numele de Albinus. Da, după ce nu cu mult timp în urmă Nătărăul provenise dintr-o familie „prea neagră¹¹, acum i se reproșa că ai lui erau prea albi! Astfel, „devenise rudă“ – și încă rudă apropiată! – cu Clodius Albinus, proaspătul dușman al patriei.

Al treilea punct își avea originea, ca de obicei, în pălăvrăgeala fără de sfîrșit a Nătărăului însuși. Cît timp Clodius Albinus fusese încă socotit al doilea om din imperiu, cezarul și succesorul legitim al tronului, Al Douăzeci și optulea nu se pronunțase niciodată în legătură cu acel personaj aflat de ani și ani într-o țară atît de îngrozitor de îndepărtată. Cînd, însă, Septi- mius Sever își îndreptă forțele împotriva ultimului său rival, Nătărăul pomeni brusc despre tot felul de lucruri auzite în legătură cu guvernatorul Britanniei. El își aduse aminte și le aminti și altora că dacă Clodius Albinus ar fi fost într-adevăr atît de avid după putere cum spunea Septimius Sever, atunci ar fi acceptat titlul de cezar încă de la Commodus, care i l-a oferit cu ani în urmă. Tot atunci se găsea să povestească Nătărăul cît de înțelept a știut să guverneze Albinus una dintre cele mai neprietenoase și mai sălbatice provincii ale imperiului. însă cel mai grav era că palavragiul amintea peste tot de originea strălucită a pretendentului din nord față de obîrșia umilă a africanului Septimius Sever. Toate astea erau mai mult decît suficiente pentru trei condamnări la moarte.

Și, totuși, Nătărăul avu iarăși noroc: ca orice african, împăratul era supus superstițiilor și diferitelor forme de magie. Cerînd o listă a condamnaților la moarte, petrecu o noapte întreagă făcînd tot felul de calcule complicate pe marginea ei. Este greu de spus căror mistere le slujise cu acel prilej, cît adăstase singur în cort: număra și din nou număra, după ce îi dăduse fiecărui osîndit cîte un număr de ordine. Capriciile socotelilor lui se soldară cu mai multe execuții, cîteva îngrozitoare, dar și cu grațierea altor osîndiți. Printre aceștia se aflase și Nătărăul.³

Al Douăzeci și optulea fusese iertat după criterii la fel de obscure pe cum au fost și acuzațiile atît de grave pentru care a fost condamnat. Practic, rolul cel mai mic în toate astea l-au avut propriile-i acțiuni, dacă am face abstracție de gura-i într-a- devăr imprudentă. (însă, de e să luăm apelativul său foarte în serios, atunci oare de ce era pedepsit un prostănac notoriu din pricina unei pălăvrăgeli neascultate de mai nimeni?) La ieșirea din închisoare, personajul nu era așteptat de nimeni, n-avea unde să tragă, nu știa încotro să se îndrepte. Copiii nu-l căutau ca să nu-l expună persecuțiilor la care erau ei înșiși supuși, prieteni nu avea, cunoștințele nu și l-au amintit decît atunci cînd au trebuit să dea relații despre el în privința „legăturilor” lui cu Marcia, cu Pescennius Niger sau cu Clodius Albinus.

Omul hoinărea prin Roma ticsită de soldați și ar fi fost desigur din nou arestat din cauza gurii prea slobode, dacă n-ar fi planat asupra lui aripa protectoare a unei iertări de orice păcate, decizie secretă de care împricinatul habar n-avea, însă care s-a născut după noaptea hotărîtoare cînd a fost grațiat și în urma căreia Septimius Sever a cîștigat bătălia decisivă de la Lugdunum, rămînînd singurul stăpîn al imperiului. Iertarea în taină a Nătărăului și a altor cîtorva nenorociți, pe care împăratul nu-i văzuse niciodată la față, ale căror delicte nu le cunoștea, dar care primiseră prin forța magiei cifrelor o anumită putere, reprezenta unul dintre semnele de mulțumire ale suveranului față de zeii ce l-au ajutat, la fel cum executații deveniseră în accepțiunea lui Septimius Sever sacrificiile umane de mulțumire datorate acelorași divinități. Așa că, sub domnia celui ce s-a înconjurat în Consiliul principelui de cei mai de vază juriști ai antichității latine, Papinian, Paulus, Ulpian, soarta culpabililor – și nu numai a lor – a fost mai puțin influențată de codul roman decît oricînd.

Nătărăul a făcut mai puțin uz ca oricine de inviolabilitatea persoanei sale: nu numai deoarece nu știa de ea, însă și fiindcă nu era în stare să-i aprecieze valoarea. Pentru el criteriile sociale erau altele decît pentru majoritatea oamenilor; poziția lui din închisoare, de pildă, i se păruse mult mai avantajoasă decît cea de cetățean liber, cînd din nou nu mai era „primus inter paria”, ci devenise ultimul dintre nenorociți. în închisoare fiecare prizonier mai spera într-o minune și nu era pai suficient de subțire să nu încerce să se agațe de el. La oraș, lumea nu-l mai lua în seamă și suferința cea mai mare i-o pricinuia faptul că nu mai exista ființă vie dispusă a se bucura de sprijinul lui. Nici măcar pe ascuns nu mai reușea să ajute pe cineva. Chiar cînd prindea din zbor păsul cuiva – și cine nu se tînguia pentru una sau alta la Roma? – nu mai era suficient de tînăr ca pe vremuri incit să priceapă amănuntele. Urechile de asemenea nu-și mai făceau datoria ca înainte și, auzind tot mai greu, ar fi fost nevoie să ceară lămuriri suplimentare, dar cine să-și piardă vremea cu el?

Însă nici vremurile nu-i mai erau cîtuși de puțin prielnice: țara era în pace, dar Roma era mai plină de trupe ca oricînd. Terorizat de indolența fără precedent a soldaților, într-adevăr, cine să mai ia în seamă un bătrîn nebun?