Mâna albă (10)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.

Poate că Etiopianul a împletit o însărcinare primită de la Cassiodor cu propriile-i investigații, știut fiind că Mâna Albă era prezentă în Sicilia și fiind, oricum, indicată îndepărtarea de Ravenna, unde a fost osândit Boetius. Jurnalul – atât cât se poate deduce din fragmentele păstrate – nu-i trădează intențiile: el nu deconspiră ce-l mână din urmă, ce scop are demersul său. Textul de care mai dispunem, valoros din punct de vedere documentar și scris într-o limbă plăcută, nu reprezintă decât notele unui funcționar instruit și, pe alocuri, spiritual, aflat cu ocazia unei călătorii de serviciu într-o regiune pitorească. Nici unul dintre istoricii Siciliei nu evită acele însemnări, deși, atât cât ne-a rămas, materialul nu depășește treizeci de foi dactilografiate. Scribul are în față o broșură de la sfârșitul secolului al XIX-lea unde, cu tot cu numeroasele note ale îngrijitorului ediției, cărticica nu cuprinde decât patruzeci și șase de pagini și șase ilustrații, destul de nepotrivite în context. Publicația este interesantă, dar nu trădează nimic din viața și din intențiile autorului. Pentru un cititor obișnuit, ea oferă cioburi viu colorate și abil selectate dintr-o străveche civilizație pe cale de dispariție. Sigur, din fragmentele păstrate ale acestui manuscris, din care nu ne-a rămas nici măcar titlul original, este greu să tragi o concluzie categorică. Lucrarea nu pare să aibă o teză, nu vrea să dovedească nimic, nu face decât să scoată în evidență pete de lumină. Etiopianul este un precursor al lui Tucholsky sau al lui Egon Erwin Kisch. Faptul divers este prezentat cu savoare. Dar apare și Ef și apare și Mâna Albă (organizația). Ef este ușor caricaturizat, iar despre Mâna Albă se spune textual: „Societatea aceasta secretă caută comori la fel de secrete. Și, așa cum este dificil să descoperi comorile, așa este aproape imposibil să identifici membrii confreriei, chiar și când te afli într-un han, bând o oală de vin la aceeași masă cu ei.”

„Călătorul, mai scrie Etiopianul, călătorul știe când a plecat, însă nu știe nici când va ajunge și nici unde va ajunge. Drumul este o evoluție și evoluția este cunoscută doar de Dumnezeu. Fiindcă evoluția este răspunsul la un șir întreg de încercări și coincidențe.”

Aceasta poate fi considerată o scuză. Al Patruzecilea, hotărât inițial doar să cutreiere Sicilia, ajunge din nou pe continent și urcă Peninsula pe partea ei vestică, după ce a parcurs de atâtea ori litoralul Adriaticii. Ce l-a adus în Munții Sabini și cum de a ajuns la Subiaco? încă în broșura despre Sicilia, Etiopianul își mai face iluzii – uneori autoironice – în legătură cu o călătorie spre Constantinopol. Când va renunța definitiv la acest gând, care l-a urmărit atâția ani?

Deci „evoluția este răspunsul la un șir întreg de încercări și coincidențe”, susține Etiopianul. Scribul, crezând mai puțin într-o evoluție posibilă, încearcă, totuși, să explice trecerea Celui de Al Patruzecilea prin propriile teze ale Etiopianului. Să pornim de la coincidențe: personajul, născut în sudul Italiei, cu o descendență incertă și, deci, adaptabilă oricărei ipoteze, va întâlni la întoarcerea sa în Peninsulă mari minți ale vremii: Cesaire din Arles, Boetius – ceva mai bătrân, dar și Cassiodor și Filon – cu care era chiar de aceeași vârstă. Coincidențele acestea au dus la încercări: inteligent, autodidact, înarmat cu un bun simț al observației și cu o mare sensibilitate la umor, Al Patruzecilea a făcut față întâlnirilor și a luat de peste tot atât cât s-a priceput. Tânărul crescut în periferiile sărace ale unui centru rafinat, cum a fost portul Adulis de la Marea Roșie, după o viață petrecută în hoinăreli, dar și beneficiind de acele cunoștințe providențiale, a devenit un reprezentant tipic al unei aristocrații ce murea.

O ultimă coincidență l-a dus la Subiaco. întâlnirea cu Benedikt din Nursia face parte din aceeași serie cu apropierile sale anterioare. Și eremitul de la schitul din Sabinii de Sud provenea tot dintr-o familie aristocrată, și el fusese un adolescent precoce, și el devenise o autoritate juridică la numai douăzeci de ani. Cesaire, Boetius, Benedikt, Cassiodor, Filon, Etiopianul și atâția alții păreau să se Fi ivit din același mediu, păreau să facă parte din aceeași școală, azi i-am fi găsit, poate, într-un club exclusiv. Ei nu s-au cunoscut cu toții între ei și poate că meritul cel mai mare al vieții Etiopianului a fost acela că a reușit să constituie liantul uman care să-i unească. Erudiți, veniți fiecare din lumea laică, descompunerea mileniului roman îi va duce pe toți la creștinism, în lumea de peste lume căutând fiecare o salvare dinaintea prăbușirii pământului. Ca de obicei, marile transformări, încă puțin resimțite de grosul populației, au operat atât de radical în conștiințele celor mai învățați oameni ai timpului. Numeroși credincioși, sectanții de toate culorile, își căutau salvarea în mijlocul unei turme, dar, de multe ori, turmele se sfâșiau între ele. în același timp, savanții, negăsind alinare în spiritul gregar și în superstiții, pun temeliile noii ordini. Ei creează canoanele, regulile, disciplina. Ei stipulează articolele noii forme de supraviețuire. încă neintrată în uitare, supraviețuind prin mituri și eresuri, prin filosofii păgâne și obiceiuri arhaice, noua ordine este paiul de care se cramponează cei ce vor să se salveze pe pământ și în ceruri. Devenind tot mai mult unica speranță, religia se impunea prin laicii deveniți slujitorii ei fideli. Benedikt din Nursia a fost unul dintre ei.

Este de bănuit că Etiopianul a nimerit la Subiaco nu întâmplător. Probabil că urmărea o nouă pistă, iar faptul că era deja poreclit „vânătorul de incubo” ne face să credem că își masca încercările de a da de oamenii Mâinii Albe sub acest pretext. Nu cu mult timp în urmă, împrietenindu-se cu un spaniol, un mărunt funcționar public local, crezuse că a ajuns la un fir sigur: omul știa câte ceva despre Chlorus și, chiar dacă informațiile sale erau pline de elemente miraculoase, exista măcar speranța că îl va introduce pe Al Patruzecilea în confrerie și că, deci, acesta va putea afla, astfel, mai multe. Dar n-a fost să fie: spaniolul a murit subit și Etiopianul a avut toate motivele să bănuiască o otrăvire, ca un act de pedepsire a cuiva care a trădat. Suspiciunea aceasta s-a confirmat după ce Al Patruzecilea însuși a scăpat ca prin urechile acului din două atentate.

Fugind spre nord, Etiopianul a aflat despre un eremit ciudat, un om profund credincios care, datorită revelațiilor sale, știa tot. La el s-a dus Etiopianul, însă, spre surprinderea sa, Bene- dikt nu mai trăia singur, după modelul încetățenit al vechilor schitnici egipteni din secolele trecute. Da, și el a viețuit o vreme izolat de orice semen, însă faima i-a crescut treptat și, încetul cu încetul, tot mai mulți credincioși au obținut favoarea de a i se alătura. La Subiaco, Etiopianul n-a întâlnit un sihastru, ci o comunitate. Totuși, acceptarea nu s-a dovedit atât de simplă, cum părea la prima vedere. Benedikt nu era un fanatic, în genul urmașilor „mântuitori” intoleranți care, cu ochii ieșiți din orbite, își propagau vedeniile în piețele din Ravenna. Benedikt era cult, poseda studii de drept, învățase filosofia, preluase până și idei ale barbarilor, deși nimic nu-l abătea de la credința creștină în spiritul Apusului. Dar el îi știa și pe antici, și pe contemporani, putea cita din te miri cine, nu excludea din morală pe Socrate și din drept Breviarul regelui vizigot Alaric al II-lea. Asemenea Sfântului Augustin și a lui Ieronim, el pretindea că adevărurile la care păgânii de orice fel au ajuns din întâmplare trebuie folosite în slujba dreptei credințe.

Benedikt știa enorm, dar nu era atât de îngăduitor precum Cassiodor sau Boetius. El nu era un diplomat, el devenise de tânăr un retras în credința sa. Cei ce i se alăturau trebuiau să se supună acelorași reguli, să nu facă nici o faptă urâtă și nici în gând să nu săvârșească vreo diversiune. Ei trebuiau să accepte o disciplină nemaicunoscută în lumea laică. Când l-a întâlnit Etiopianul, Benedikt era preocupat să sistematizeze Regula Monachorum, în vreme ce frații săi erau adânciți în rugăciuni și

În munci. Ceea ce a cunoscut Al Patruzecilea la Lerins nu s-a potrivit în nici un fel cu ceea ce a găsit la Subiaco. Expediția făcută dincolo, împreună cu loan, în edificiul păgân, ar fi fost socotită aici o faptă abominabilă și l-ar fi exclus cu siguranță din sânul comunității. Și condițiile de viață erau mult mai aspre, și munca fizică mai grea. Ora et labora! („Roagă-te și lucrează!”) era un imperativ ce nu lăsa alternativă. Iar călugării se rugau și munceau.

Benedikt ascultă fără plăcere întrebările Etiopianului și acesta trebui să facă uz de toată dibăcia învățată în atâția ani spre a mai putea reveni la subiectul său.

– Te interesează chiar atât de mult?

Chiar îl interesa încă atât de mult să-și găsească tatăl? se întrebă și Al Patruzecilea.

– Evoluția, deci și viața, este răspunsul la un șir de încercări și coincidențe, ar fi putut răspunde. O încercare este aceea de a afla unde odihnește tatăl meu și cine a fost el cu adevărat, iar o coincidență faptul de a te fi întâlnit pe tine.

Însă cu asemenea fraze nu puteai să-I convingi pe Benedikt. Pentru asemenea fraze el era și prea credincios, și prea inteligent.

– Scopurile tale lumești nu mă interesează. Ele nici nu reprezintă altceva decât niște motivații.

Călugării erau ocupați cu săpatul parcelei de pământ din care își luau hrana.

– Și munca aceasta are o finalitate lumească, remarcă Etiopianul.

– Munca neîndreptată spre ambiții personale este plăcută lui Dumnezeu și nu naște patimi. Există muncă și pentru stăpâni, există muncă și pentru servitori, există muncă și pentru bătrâni, și pentru tineri. Munca este ceea ce ai numit tu coincidențe, iar încercarea este puterea credinței. Tu ai umblat până acum prin lume, n-ai produs și n-ai dat dovadă de virtute. Tatăl tău a fost la fel.

Nici o încercare în plus de a afla mai multe despre Al Treizeci și nouălea n-a mai reușit Etiopianul. Dar Benedikt era acolo, și el mai insistă. Asta îi ceru timp. Etiopianul rămase la Subiaco.

Trăia Al Patruzecilea în spiritul comunității din jurul lui Benedikt din Nursia? Desigur, altfel n-ar fi fost admis să rămână. Dar credea el la fel ca și ceilalți călugări?

Cine să mai spună azi cum s-au stabilit relațiile dintre cei doi? Anii au trecut, toate vechile cunoștințe ale Etiopianului, cele care l-au influențat cu adevărat, au apucat pe trasee greu de imaginat cu ani în urmă: Cesaire din Lerins a devenit Cesaire din Arles, unde a fost uns episcop, Țipor a dispărut în Orient, apoi a fost, se spune, acuzat pentru legături cu Ef (sau cu Mâna Albă?) și executat împreună cu un mare grup de cetățeni înstăriți.¹ Boetius a murit în închisoare, după cum ne spune istoria, deși scribul are motive serioase să se îndoiască de autenticitatea acestui martiraj al marelui cărturar creștin. Cassiodor, devenit inutil după moartea lui Theodoric și, mai ales, după ce Iustinian, ajuns pe tronul Imperiului de Răsărit, a dorit să revină la o hegemonie romană, în care învățatul nu mai credea, și-a găsit refugiul în conservarea culturii, creând cărți de învățătură pentru călugări. Filon a plecat în Orient să creștineze păgânii din Asia îndepărtată și a dispărut acolo definitiv. Și Etiopianul? Al Patruzecilea a rămas la Subiaco, se spune că nu s-a înțeles prea bine cu Benedikt, însă nici nu l-a părăsit. Când comunitatea aceea de călugări a crescut prea mult, păstorul ei a dus-o pe Muntele Cassino și a fondat primul lăcaș benedictin. Era în anul 529 după nașterea lui Christos.

Ceea ce se știe mai puțin este că Sfântul Benedikt n-a clădit mănăstirea la întâmplare pe vestigiile unui templu al lui Apollo… încetul cu încetul, el s-a apropiat totuși de Al Patruzecilea și Al Patruzecilea s-a apropiat de el. Benedikt din Nursia l-a învățat să-și găsească tatăl, iar Etiopianul i-a povestit tot mai multe despre misterul edificiului arhaic de la poalele mănăstirii de pe insula mică Lerins. Fiecare a învățat de la celălalt. Cultura Sfântului era nemărginită și intuițiile sale erau asemenea unor lungi contemplații. Mai mult, nefiind de acord cu Al Patruzecilea, Benedikt i-a spus unde se află construcția geamănă celei de pe insula Lerins. Și despre umbrele locuitorilor ei i-a povestit, pe măsură ce Etiopianul îi mărturisea experiența sa.

– Dacă n-ai murit atunci, înseamnă că te vei întoarce în acel lăcaș.

– Și dacă nu voi mai pleca la Lerins?

– N-are importanță. Pământul este docil, el este munca lui Dumnezeu, din care ne-a făcut pe toți. Pământul este acolo unde este Dumnezeu și, dacă-l cauți pe Dumnezeu, găsești și pământul respectiv. Și clădirile. Și obiectele. Și pe tine.

Muntele Cassino nu este decât un deal. Dar el seamănă cu un munte. în secolul al Vi-lea, de pe mare nu se vedeau decât pădurile. De pe uscat, călugării, conduși de abatele lor, au pătruns în labirintul dintre pomi. în cărți scrie că Benedikt i-a dus spre ruinele unui templu păgân și că din aceste ruine ei și-au clădit așezarea ca pe o cetate. Dar n-a fost un templu al lui Apollo acolo, cum se spune, ci un edificiu nici vilă romană, nici loc de întâlnire a unei secte conspirative. Unii autori, pornind de la însemnările siciliene ale Etiopianului, au pretins că primii benedictini s-au așezat la Monte Cassino pe un templu al heliotropilor. Azi nimeni nu mai știe cu exactitate în ce au constat practicile acestora și, în afara descrierilor lor din Sicilia, ei au pierit cu totul în istorie, ca orice enclavă semicreștino-semipăgână măturată de intoleranță. Etiopianul a trebuit să constate, uimit, că Benedikt a avut dreptate: el a dat în pădurea de pe Muntele Cassino de exact același ansamblu pe care l-a vizitat la Lerins. Mici amănunte uitate îi apăreau aievea₍în față. Și oamenii aceia care i-au împresurat, pe el și pe fratele Ioan, erau prezenți. Doar că acum percepea gesturile lor altfel.

Spre deosebire de ciudata clădire de lângă mănăstirea Lerins, unde atâția oameni și-au găsit pierzania, călugării benedictini n-au avut de pătimit de pe urma precursorilor lor de pe Monte Cassino. Și, ceea ce a fost mai ciudat, Etiopianul s-a aflat martor la încă un fenomen care-i dădu dreptate abatelui: călugării n-au trebuit să-și cucerească dreptul de a se stabili acolo, iar templul însuși – sau ce o fi fost – primi, cu timpul, o imagine tot mai apropiată de ceea ce se așteptau ei de la el. Ora et labora. Călugării s-au rugat și au lucrat, însă mănăstirea s-a născut, parcă, și din noua percepție a locului.

În secolul al XX-lea, la Monte Cassino se aflau o arhivă imensă, o galerie de tablouri, o mare bibliotecă fericită cu mii de manuscrise și incunabule. Un manuscris din secolul al VlII-lea mai descrie cum vechiul lăcaș păgân s-a transformat prin puterea credinței ctitorului în ceea ce avea să devină primul sediu benedictin. Textul e alegoric și a fost interpretat ca atare. Dar există destule voci savante ce pretind că scrierile sfinte, începând chiar cu Biblia, trebuie interpretate ad litteram. Scribul crede că, în cazul manuscrisului amintit, într-adevăr, nu este necesar a fi căutate prea multe simboluri. Biografia Celui de Al Patruzecilea trebuie privită ca o cheie și nu ca o consecință. De altfel, nu întâmplător personajul nostru este cuprins tocmai în acest text unic: despre el se spune că Benedikt l-a învățat să se întoarcă în trecut, descoperindu-și ascendenții.

Sfântul Benedikt a întocmit regula vieții monahale. în această regulă se regăsește cel puțin un paragraf oferit și Etiopianului în mod special. De altfel, fiecare călugăr se bucura de o referire expresă și toate la un loc se adresau imperativ tuturor. Aceasta este arta. Al Patruzecilea n-a dispărut asemenea tatălui său, el s-a retras în mănăstirea ce abia se năștea. Descoperindu-și tatăl și bunicul, fiul lui Chlorus a coborât tot mai adânc înspre străbunii săi. A murit la un an după ce comunitatea lui Benedikt din Nursia s-a instalat pe Muntele Cassino, Etiopianul ajungând la vârsța de patruzeci de ani la capătul drumului său. El și-a găsit tatăl și străbunii și s-a grăbit să-i reîntâlnească.

Revelația lui, se spune, a fost înspăimântătoare. Reîntâlnirile acestea nu sunt ușor de suportat. Pentru Etiopian, tot ce a aflat i s-a părut îndeajuns. Dar el a fost prevenit: într-o dispută cu Cassiodor, Filon spune limpede: „Tot ce a fost nu poate fi suportat decât în doze foarte mici. Dar chiar și acestea este necesar de multe ori să fie îndulcite.” Și tot el conchide: „Dumnezeu este singura speranță. El este mai aproape în viitor decât în trecut. Viitorul este încă pur, asemenea Mielului pascal și a

Fecioarei. Trecutul este împovărat de păcate. Cine să aleagă un asemenea trecut în fața unui asemenea viitor?”

Scribul o să mai revină la citatul din Filon, în disputa acestuia cu Cassiodor. Deocamdată se mulțumește să aprecieze că Al Patruzecilea și-a găsit tatăl. El „a ales un asemenea trecut”, într-o astfel de alegere, scribul nu găsește ceva mai potrivit decât tot un citat din Filon: „Ce este trecut și ce este viitor? Indiferent la biata percepție umană, nu există decât Dumnezeu.”