Mâna albă (12)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.

Încă în acele zile cumplite, Occelus va fi atacat de două ori pentru a i se fura colierul și, de fiecare dată, ca din pământ, încă înainte de a apuca să intervină câinele, vor răsări oameni ce-l vor salva. A doua oară, însă, a fost sfătuit să nu-și mai poarte bijuteria la vedere, ci sub veșminte. Ceea ce Occelus a făcut de atunci până la moarte.¹

O a doua revelație a avut-o când, aproape leșinat de foame, a nimerit în Palatul Sacru. Aici i s-a dat de mâncare și a rătăcit o zi și o noapte prin încăperi și grădini. Nimeni nu l-a întrebat nimic și lui îi era frică să intre în vorbă cu cineva, temându-se să nu se deconspire drept intrusul ce era. Și, în special, îi era frică să nu se lege cineva de nedespărțitul lui dulău negru. A doua zi a fost martor, de la o fereastră, la masacrul ce se desfășura o dată cu înăbușirea răscoalei. De la ferestrele Palatului Sacru puteai vedea tot ce-ți poftea inima: și Hippodromul, și orașul, și marea. Nemaisuportând să privească măcelul, Occelus cercetă orașul și-și zări mama și sora. Fugi prin încăperi și alei, prin coridoare și esplanade și nu trebui să-i fie frică de oameni, fiindcă oamenii erau ocupați să măcelărească, să fie măcelăriți sau să se înghesuie la ferestre spre a admira grozăvia. Nu reuși să iasă multă vreme din labirintul palatului, până ce, brusc, se pomeni în stradă și, apoi, printre ai săi.

Curând după răscoala Nika, familia, nemaiavând ce spera la Constantinopol, se reîntoarse în Sicilia. Fie că mama s-a recăsătorit în metropola Bizanțului, fie că s-a recăsătorit abia pe insulă, viața Celui de Al Patruzeci și unulea nu va mai fi aceeași ca înainte. Mama va mai avea copii și cu noul soț, Occelus nu va mai fi „bărbatul familiei”, așa cum a fost după plecarea Etiopianului în nord. Mama, Dagoberta, va trebui să-și împartă afecțiunea în mai multe direcții.

În jurul anului 535, pe când avea vreo treisprezece ani, Occelus fu trimis la Ravenna. Aici îl aștepta o veche cunoștință a familiei, un prieten de demult al Etiopianului. Acest prieten se oferi să aibă grijă de copil, să-i găsească un rost în viață și să-l introducă în lumea importantă dintr-un oraș mare. Ce perspective ar fi avut tânărul în fundul Siciliei?

Fiul nu-și va mai revedea mama, dar n-o va uita. într-o lucrare realizată cu aproximativ douăzeci de ani mai târziu, printre sfinți și ctitori, va apărea și o femeie ducând -un cufăr pe umăr. Femeia, surprinsă în fața unei case aflate într-un ținut deluros, în fundal putându-se desluși marea, va privi după un tânăr ce, îndepărtându-se pe drum, se va afla și el cu capul întors spre ea, pentru a și-o aminti tot restul vieții. Dagoberta, soția Etiopianului și mama Celui de Al Patruzeci și unulea, intra în istorie cu nelipsita-i ladă și cine știe câte legende nu s-au pierdut împreună cu ea.

Cel care-l aștepta pe Occelus la Ravenna se numea Țipor și-l cunoscuse pe Etiopian în timp ce acela peregrina prin Peninsulă. Profitând de o perioadă de toleranță, Țipor, care era evreu, s-a stabilit la Ravenna încă în răstimpul ultimilor ani ai domniei lui Theodoric. Deși se știa că Iustinian va încerca să recucerească Italia, în visul său de refacere a Imperiului Roman Reîntregit, ceea ce implica o înăsprire a dogmei, persecuții religioase și tot felul de abuzuri, în capitala apuseană, viața își urma cursul între intrigile de curte și necazurile zilnice. Ceea ce nu este încă, nu este sigur că va fi vreodată… Țipor repeta mereu că intoleranța este mai veche decât imperiul și că ea are prea puțin de-a face cu religia, ci doar cu interesele profane ale celui ce o practică, așa că totul nu este decât să supraviețuiești până ce trece criza. Cunoscându-l pe evreu, Occelus a recunoscut în vorbele acestuia multe din concepțiile ce i-au fost transmise de la tatăl său. Etiopianul a fost totuși un om credincios, relațiile sale cu marii învățați ai timpului o dovedeau cu prisosință și sfârșitul vieții, pe care și l-a petrecut pe lângă Benedikt din Nursia, a subliniat mai mult decât elocvent acest adevăr. Dar concepțiile sale nu păreau întotdeauna preluate din scripturi. Despre Țipor, ce să mai vorbim? Țipor era cu totul altfel decât toți evreii pe care-i întâlnise copilul: se îmbrăca Ia fel ca și ei, vorbea ca și ei, dar părea că-și bate joc de ei, așa cum părea că-și bate joc de tot ce-l înconjura.

– Dacă nu te porți ca evreii, de ce nu treci la creștinism și ai scăpa de atâtea probleme? îl întrebă tânărul, după o perioadă ce-i permitea deja asemenea remarci.

Cu puțini ani în urmă, Iustinian dăduse mai multe legi prin care obligase la o creștinare în masă a barbarilor și a tuturor păgânilor din Imperiu. Libertățile de pe vremea lui Anastasius erau de mult uitate. Evreii s-au răsculat în 529 și Occelus avea să afle mult mai târziu că Țipor fusese unul dintre capii răzmeriței.

– Eu sunt evreu pentru că m-am născut evreu din bunici și părinți evrei, i-a răspuns Țipor, dar vreau să fiu un evreu așa cum îmi doresc eu, nu așa cum mi se impune.

Occelus va trăi mai mulți ani în casa lui Țipor și avea să înțeleagă abia treptat aceste cuvinte, deși evreul îi va explica pe îndelete tot ceea ce credea:

– Cam pe când a început răscoala evreilor, Iustinian a închis școala superioară din Athena. Locul unde a înflorit cultura clasică a trebuit să tacă. Iar în perioada aceasta, între comorile aceluiași Iustinian se află Ioan Malalas, marele și inegalabilul cronicar, Roman Melodul, cel mai ilustru poet pe care l-a dat vreodată Bizanțul, Alexandru din Tralles, cel mai vestit medic, comparabil doar cu înțelepții Iudeii și cu savanții atenieni, și chiar și ticălosul cel mai ordinar dintre ticăloși, Trebonian, dregătorul malefic, profund corupt și jurist genial. Ce dovedește aceasta? Că nici în perioadele cele mai rigide, și vai, dragul meu, trăim, din păcate, o asemenea perioadă, nu concepțiile și credințele sunt date la o parte, ci doar oamenii. Dacă ne ajută Dumnezeu să supraviețuim, vom scăpa și de această prigoană, o dată cu domnia lui Iustinian. Fiindcă singurul lucru de valoare – cadoul neprețuit, primit de la însuși Dumnezeu – este viața și nu există merit mai mare decât să ai grijă de acest cadou și să supraviețuiești.

Unicul fapt pe care nu avea de unde să-l știe Țipor era că îi va fi dat să trăiască într-o epocă caracterizată prin faptul că Iustinian va rămâne o constantă, o epocă în care domnia aceluia nu va mai lua parcă niciodată sfârșit.

Occelus locuia în casa lui Țipor, printre copiii acestuia, într-o libertate deplină de mișcare și de informare. Nici o restricție nu exista în casa aceea, tinerii erau liberi să hoinărească oricât, fiind doar obligați să vină la ore precise acasă, unde, în timpul cinei luate în comun, fiecare era pus să povestească tot ce a făcut și tot ce i s-a întâmplat în ziua respectivă. Iar Țipor, care trebuia să fi fost într-adevăr înzestrat cu o personalitate deosebită, asculta toate aceste rapoarte și făcea câte un comentariu succint, o frază cu care se adresa fiecăruia. De obicei, fraza era hazlie și toți râdeau, însă fiecare membru al familiei era conștient că trebuia să vină seară de seară la cină cu o relatare cât mai consistentă. Era o metodă pedagogică plină de perspective aceasta și ea și-a arătat roadele și asupra lui Occelus.

Ravenna unde a nimerit Al Patruzeci și unulea nu mai era Ravenna lui Theodosius. În lipsa puterii indubitabile a lui Theodoric, stăpânirea urmașilor acestuia putea fi subiect dș dispută. Alternativa odată existând, urmările nu s-au lăsat mult timp așteptate. După moartea lui Athanaric, nepotul marelui rege got, prerogativele sunt preluate de mama suveranului dispărut prematur. Amalasuntha se căsătorește cu vărul ei Theodat și acesta o ucide. Moartea fiicei lui Theodoric îi oferă lui Iustinian cel mai bun pretext pentru ca, dintr-o sfântă indignare justițiară, să încerce recucerirea Italiei. Ravenna va fi ținta unui război îndelungat, cu victorii trecătoare când de partea imperialilor, când de cea a goților. Pe de altă parte, Iustinian își va continua politica de epurare religioasă și, din când în când, va lua măsurile cele mai severe nu numai împotriva păgânilor, dar și împotriva celor ce nu respectau întru totul dogma. în zadar împărăteasa îi sprijinea mai mult sau mai puțin pe față pe unii prigoniți – în special pe monophysiți –, puseurile persecuțiilor religioase își făceau iarăși și iarăși apariția. în afară de asta, Țipor, după cum se spunea, întrucât fusese implicat în răscoala evreilor din 529, risca în orice clipă ca oarecine să-și aducă aminte de acel episod. Unui om i se putea imputa o crimă din cauza unei femei, a unui palat sau a unei simple oale. Orice putea tenta din averile unui potențial condamnat. Și cine nu era un ipotetic osândit? Și a cui avere n-ar fi putut fi confiscată?

Drept urmare, Țipor, a cărui teorie de viață era că omul este dator față de Dumnezeu în primul și în primul rând „să supraviețuiască fără să-i fie rușine”², și-a mutat întreaga familie într-un sat, la vreo zece ore de drum de Ravenna. Locul era foarte bine ales: nu era accesibil de pe marile drumuri, avea ieșire la mare și nu era cunoscut decât de băștinași. O ascunzătoare ideală, Țipor rămânând însă, oricum, în miezul evenimentelor.

La țară, casa lui Țipor nu oferea aceleași facilități ca frumoasa vilă în care s-a instalat Etiopianul în Sicilia și nici ca aceea unde s-a reîntors Dagoberta cu noul ei soț. Dar natura era încântătoare în satul de la Adriatica, grădina gospodăriei făcea parte din grădina unei vile imperiale de pe vremea Dominatului, aleile trasate cu grijă cu secole în urmă mai păstrau amintirea timpurilor când au fost îngrijite. Clădirea inițială fusese distrusă de mult și nu i-au mai supraviețuit nici măcar urmele, doar ici-colo pe întinsul domeniu se mai găseau câteva statui păgâne izolate, un havuz acoperit de verdeață, o peșteră artificială a cărei intrare fusese mascată de vegetația crescută după pofta naturii.

Țipor era mai mult plecat la Ravenna și sentințele sale ironice le lipseau din plin celor rămași acasă, atunci când, seara la cină, fiecare membru al familiei continua să-și dea raportul zilnic. Totuși, raiul acela sălbatic avea să fie refugiul secret al lui Occelus pentru foarte mulți ani de atunci încolo.

Al Patruzeci și unulea n-a ajuns nici soldat și nici funcționar public, așa cum sperase mama sa. La vârsta de cinsprezece ani îl găsim pe șantierul unei biserici, împreună cu un fiu de-al lui Țipor. Băiatul avea talent la desen și la pictură și de la prietenul său mai mare a învățat arta mozaicului. Deși de la fiul lui Țipor a deprins doar tehnica pavimentară, Occelus a început în curând să lucreze cu bucăți de sticlă tratată cu oxizi, ajungând, la adolescență, unul dintre cei mai căutați meșteri ai mozaicului parietal.

Dar în acest punct, scribul trebuie să-și exprime cu voce tare uimirea. Fiul acelui Țipor, evreu cu vederi foarte largi, călătorind și vorbind multe limbi, însă numindu-se și în continuare tot evreu, fiul acelui păgân avea să lucreze în cele mai cunoscute șantiere ale unor biserici creștine. Și, în timp ce creștinii se persecutau între ei pentru diferitele interpretări ale naturii lui Iisus Christos, un tânăr bărbat ce nu credea defel în Fiul Domnului a dat capodopere în vechiul stil de decorare a lăcașurilor de cult și, oricât de cumplite perioade de prigoană aveau să se abată asupra deviaționiștilor, lui nu i se va întâmpla niciodată nimic, iar scribul nu poate decât să se mire de modul cum nebotezatul și-a oferit măiestria evlaviei credincioșilor Crucii și cum aceștia au privit întâmplarea în chip cu totul firesc. (Doar Țipor însuși nu era acceptat cu aceeași înțelegere de coreligionarii săi, ba nu mai era acceptat chiar deloc, dar el trecea, în zeflemea, și peste aceasta…)

Arta tânărului evreu își avea totuși originile în decorații păgâne, în desenele menite să proslăvească Divinitatea după rațiunea și puterea de imaginație pornite din experiența umană. Cuburile de marmură sau de piatră colorată reproduceau imaginile unor prejudecăți ale vieții diurne supranaturale sau istoriseau scene din Biblie. Totul era simbol, totul nu era decât urmarea unei experiențe mijlocite. Acest fiu al lui Avraam își trăda credința prin simplul fapt că dădea naștere chipului cioplit, deși, mai credincios decât tatăl său, seară de seară se ruga în limba lui, iar de sabat nu venea la lucru. însă munca aceea nu i se părea decât o meserie și, din banii agonisiți, reușise să-și înjghebeze nu numai un cămin, dar să și construiască o școală unde să învețe copiii coreligionarilor săi și unde un frate de-al lui devenise învățător. Acesta îl disprețuia pentru modul cum își câștiga existența, însă spunea că și femeia ușoară se întâmplase să ridice temple, iar ceea ce făcea fratele mozaicar nu era mult diferit de munca prostituatei. Fratele învățător vorbea așa, însă niciodată n-a ajuns să se certe cu adevărat cu fratele mozaicar. Iar banii primiți îi folosea fără să-și facă probleme.

În schimb, Occelus s-a îndepărtat în curând de stilul de muncă al maestrului său. Angajând lucrări pe cont propriu, Al Patruzeci și unulea a cucerit foarte repede admirația privitorilor prin forța compozițiilor sale, prin expresivitatea distantă a personajelor, prin atmosfera ce părea nu să imite imaginația, ci să transpară din lumea de dincolo de lume un ecou imposibil de cuprins de către muritorul umil. Occelus nu povestea și nu portretiza, el imagina în cioburile-i de sticlă colorată mesaje schimbătoare, în fața cărora credincioșii se prosternau uimiți, încercând prin rugăciune să ajungă la o comuniune cu Divinitatea. Al Patruzeci și unulea nu împlinise încă nici douăzeci de ani când renumele i se consolidase definitiv și când își câștigase faima prin harul operelor sale, har ce nu se lăsa revelat decât celor ce-l meritau. Cel puțin așa se pretindea. Un autor anonim din secolul al VII-lea³ a realizat o foarte interesantă „Istorie a artiștilor care L-au zugrăvit pe Domnul nostru Iisus Christos”. De fapt, este vorba despre o culegere de biografii și descrieri de opere. Lucrarea a circulat în multe versiuni, una mai coruptă decât alta, în funcție de cota avută la un moment dat de un artist sau de acceptarea sa antumă sau postumă de către prelații timpului. însă valoarea documentară este de neprețuit. Occelus apare în acest adevărat lexicon de artă cu descrierea uimită a mozaicurilor pe care le-a lăsat, mozaicuri „inspirate de răsuflarea divină”, întrucât aveau proprietatea de a-și schimba înfățișarea. Astfel, autorul anonim relatează mai multe legende conform cărora unii privitori au mărturisit că, venind după ce au păcătuit în fața unei lucrări a lui Occelus, n-au reușit să distingă nimic din desenul ce altădată li s-a părut limpede și minunat. Iar alții au povestit chiar că li s-a întâmplat ca un chip din compoziție să-și schimbe cu totul atitudinea în funcție de puritatea sentimentelor privitorului. Foarte puțini s-au lăudat că ar fi devenit martorii metamorfozei unui desen, dar nenumărați au fost aceia ce au pretins că mozaicurile lui Occelus li s-ar fi înfățișat altfel de fiecare dată.