În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.

AL CINCIZECI ŞI DOILEA

– SPECIOSUS LUCIFERUS –

[783 (?) – 842]

(Despre steaua incendiară)

Grigore cel Mare vorbeşte despre un personaj – încă după vechiul ideal al omului – frumos şi moral, cu o minte sănătoasă îmbrăcând un trup sănătos. Personajul se numea Speciosus. Şi egiptenii, şi evreii, şi grecii, însă şi arabii au cunoscut acest erou şi l-au numit în convenţia propriei lor limbi. Şi, pe lângă frumuseţe, pe lângă înţelepciune, toţi au dus adjectivele mai departe şi i-au dat individului şi o aură de maximă strălucire: cel căruia latinii i-au spus Speciosus te orbea prin luminozitatea sa extraordinară.

De pe vremea grecilor păgâni, se ştia că nu există o luminozitate mai mare decât fosforul aprins. Romeii au luat cuvântul de la eleni şi l-au numit pe aducătorul de lumină Luciferus. Căutând prin scrierile sfinte, părinţii bisericii au descoperit că Luciferus nu reprezintă decât un înger căzut. În fond, de unde să aduci lumina dacă nu din tării? Luciferus cel strălucitor a fost asimilat Luceafărului de noapte şi Luceafărului de zi, întrucât aceştia sclipesc cel mai puternic şi cel mai îndelungat. Însă, pe măsură ce ştiinţa despre îngeri se dezvolta tot mai mult, sporeau şi cunoştinţele [n leg[tur[ cu demonii. Lucifer se contopea mereu mai des cu Satan, iar lumina pe care o aduce, se spunea acum, nu este decât amintirea splendorii de care se desparte căzând din înălţimi. (Dintre cei doi luceferi, prin comparaţie, cel de ziuă străbate un itinerar mai puţin damnat: el nu este decât prăbuşitul rege al Babylonului.)

Sunt îngerii chiar atât de puri şi de nevinovaţi sau nu sunt ei decât nişte precursori ai omului, geloşi pe Adam şi uneltind împotriva produsului lui Dumnezeu? Demonii din scripturi nu-i reprezintă decât pe numiţii “îngeri ai întunericului”. Dar asta nu fiindcă ar proveni din tenebrele lui Belzebut, ci, dimpotrivă, întrucât au părăsit lumina, căzând spre umbra deasă a pământenilor. Conduita lor faţă de muritori este greu de descifrat. La fel şi intenţiile lor. Se pare că ispitele îi domină: de aceea nici nu pot rămâne printre sfinţi.

Evreii, cei mai radicali monoteişti, îi acceptă şi ei pe îngeri: cu excepţia saducheilor, rabinii admit că îngerii au fost creaţi în ziua a doua. Astfel, îngerii nu sunt decât nişte mesageri, ei nu fac decât să transmită poruncile sau admonestările Domnului. Dintre serafim, keruvim şi haiot, primii sunt cei arzători. Veniţi din stânga lui Dumnezeu, ei se prăbuşesc spre muritori cu mesaje cumplite şi cu înfăţişări pe măsură. Aceştia sunt demonii. Născuţi din uniri înfricoşătoare, ei îşi pierd tot mai mult luminozitatea, pe cum se amestecă printre oameni: nu sunt în stare să i se opună întru totul Domnului, dar reuşesc de multe ori să-I răstălmăcească poruncile, să fractureze veştile şi să înlocuiască argumentele. Dealtfel, Dumnezeu nici nu are solii malefice, încă o dată, demonii sunt cei ce otrăvesc informaţiile.

Urniţi de ispite atât de nestăpânite, demonii nu constituie nici ei, de multe ori, altceva decât victimele propriului lor blestem. Rare sunt descrierile când înving ei şi, dacă totuşi se întâmplă să izbândească, rămân întotdeauna suficiente puncte de suspensie, menite să sugereze o continuare posibilă a confirmării, una mai fericită. Demonii sunt nişte înfrânţi apriorici şi, pe măsură ce-şi pierd strălucirea, pe măsură ce se îndepărtează de înalturi, devin tot mai vulnerabili.

De ce trebuie demonii să-şi piardă strălucirea, venind printre oameni? Şi de unde apare cel mai strălucitor dintre ei, Luciferus?

Bunul cititor îşi mai aminteşte, poate, că A Cincizeci şi una, probabil căsătorită la Bagdad cu Muhammad, i-a născut acestuia un băiat şi două fetiţe. Asta, după calculele scribului, trebuia să se fi întâmplat în ultimul deceniu al veacului al optulea de după Christos. Însă Eva a devenit femeie cu mult mai devreme, când, închisă de circari într-o cuşcă, ar fi cunoscut primul bărbat, “tânăr şi superb”, “pe care nu l-a mai putut uita”. Băiatul lui Muhammad era înalt, frumos şi strălucitor. Însă, după socotelile aceluiaşi scrib, el era prea bătrân spre a se fi putut naşte la Bagdad. Dealtfel, “ubicuitatea” lui Speciosus se poate explica şi astfel: primul născut al Celei de A Cincizeci şi una va pleca în lume, urmându-şi destinul, în vreme ce fiul arabului va duce la desăvârşire întreprinderile părinţilor săi. Le va duce la desăvârşire şi – inevitabil – le va distruge.

Primul băiat al Evei va purta numele latin, celălalt numele arab al personajului frumos, înţelept şi strălucitor. Iar fiecare seminţie îl va recunoaşte doar pe cel ce provenea din tradiţia sa.

Au fost doi Speciosus? Într-un fel, da. Însă scribul îl va nota drept Al Cincizeci şi doilea – aşa cum se obişnuieşte – pe întâiul născut.

Acesta a văzut lumina în jurul lui 783. Mama sa l-ar fi conceput pe pământurile deşertificate ale Italiei, undeva în drum spre Ravenna, l-ar fi purtat în pântec pe răstimpul întregii ei călătorii spre răsărit şi l-ar fi adus pe lume pe teritoriul islamului. Încă înainte de a ajunge printre oameni, Al Cincizeci şi doilea a parcurs o cale lungă şi grea.

În Bagdad, oricât de sărac ar fi fost cineva, tot avea un loc al lui, unde să fie acasă. Poliţia se preocupa de acest lucru, întrucât experienţa a dovedit că majoritatea problemelor proveneau întotdeauna de la oamenii lipsiţi de orice proprietate. “Dă-i fiecăruia câte un gologan şi-l vei face ca preocuparea sa cea mai importantă să devină aceea de a-şi apăra posesia”. Iar “cine nu ştie ce înseamnă a avea, nu ştie nici să respecte avutul altcuiva”. De aceea, dacă nu aveau o casă a lor, oamenii închiriau una. Sau măcar un apartament dintr-o clădire. Sau măcar o odaie. Cei ce nu-şi puteau permite nici atât primeau un adăpost temporar, însă erau obligaţi să justifice provenienţa banilor din care se hrăneau. Ceea ce a constituit din totdeauna plaga vagabonzilor nu era cunoscut în capitala califilor. Acoperişurile oferite celor abia veniţi sau celor sărăciţi prezentau repere precise în legătură cu mişcarea populaţiei, iar oamenii stăpânirii puteau păstra sub control fiecare suflet. Căminele colective erau un fel de lagăre deschise, unde fiecare locatar trebuia să dea socoteală asupra preocupărilor sale. Vorba după care Bagdadul, cel mai mare şi cel mai frumos oraş de pe pământ, ar fi fost ca o mare adâncă, unde, odată ce ai intrat, te puteai pierde pentru totdeauna, era doar pe jumătate valabilă: jumătatea celor mulţi. Jumătatea cealaltă, cea ascunsă, era gestionată cu grijă deosebită de autorităţi. Iar cei ce dispăreau cu adevărat – şi nu erau puţini – se făceau nevăzuţi iarăşi doar din faţa celor mulţi.

Iniţial, venind la Bagdad, Eva a primit de la sclavul-amiral, căruia îi aparţinea, o casă în al-Karkh, unde, probabil, stăpânul ei venea din când în când să uite de preocupările-i zilnice. Cum şi în ce condiţii a luat sfârşit această relaţie nu mai ştim, dar clădirea i-a rămas Celei de A Cincizeci şi una şi aici aveau să i se nască ceilalţi copii. Excelent situată, clădirea a fost amenajată în aşa fel încât să permită şi o mică afacere, o ospătărie destinată oamenilor rătăciţi prin bazar.

Acesta a fost doar începutul. Dintr-o încăpere pentru câţiva muşterii, birtul a devenit, în ani mulţi, cea mai căutată reţea de localuri, unde puteai servi cele mai rafinate mâncări, unde puteai inhala cele mai ciudate arome, unde îi puteai asculta pe cei mai grozavi cântăreţi. Şi unde puteai să fi văzut de cine voiai sau să nu fi văzut de nimeni. (Sau aproape de nimeni…) Întreprinderile Evei au devenit itinerare obligatorii pentru oamenii importanţi, pentru arivişti, pentru simplii iubitori de frumos, dar şi pentru intriganţii de tot soiul. Pentru toţi pierde-vară cu bani. Ele erau frivole – în limitele unor imaginaţii stârnite -, erau sobre, ofereau amintiri înşelătoare, constituiau centre ale boemei. De aici au pornit cariere remarcabile şi aici s-au pierdut nenumăraţi tineri veniţi la studii. Însă tot acolo se produceau şi majoritatea sufiştilor importanţi.

Se spunea, în Bagdad, că locantele Evei, răspândite pe nesimţite în mai tot al-Karkh, ar fi comunicat între ele prin căi subterane. Se mai spunea că furnizorii veniţi din toate colţurile lumii ar fi lucrat exclusiv pentru Cea de A Cincizeci şi una. Dealtfel, în diversitatea imensă a porturilor seminţiilor din metropolă, s-a observat – sau măcar se pretindea că s-ar fi observat – că angajaţii Evei ar fi purtat pe mizar un semn distinctiv¹.

Speciosus creştea odată cu acest imperiu subteran, despre care se colportau tot mai multe, însă la care n-aveai acces decât, de fiecare dată, dintr-o singură parte. Nici fiul – congenerul construcţiei părinţilor săi – nu apuca să cunoască mult mai mult decât alţii din întreprinderea aceea atât de înşelătoare. El copilărea în casa părintească, se juca prin curte şi, la timpul potrivit, asemenea oricărui prunc, primise o femeie pentru a-l îngriji, iar, mai târziu, un dascăl pentru a-l conduce prin universul cunoaşterii indirecte.

Când şi cât l-a introdus Eva în afacerile ei este imposibil de reconstituit. Plecarea sa timpurie şi pentru totdeauna din Bagdad îşi găseşte mai multe explicaţii distincte, unele dintre ele, poate, neexcluzându-se reciproc.

Se pare că Eva, asistând din ascunzătorile ei la performanţele tot mai strălucite ale oamenilor învăţaţi, ar fi nutrit dorinţa ca şi fiul ei să pătrundă în universul miraculos al ştiinţelor şi învăţăturii. De aceea, pentru întâiul ei născut, îndeletnicirile meschine ale procurării banilor nu trebuiau reprezinte, în nici un caz, grijile primordiale. Pe lângă toate cele întâmplate, dacă Speciosus ar fi fugit şi de teroarea unei educaţii exagerate – sau, pur şi simplu, nepotrivite firii lui – sau dacă mama intenţionase, oricum, să-l trimită într-o călătorie de iniţiere scribul nu ştie.

Apoi, tot în subsidiar, în caz că într-adevăr Speciosus n-ar fi fost fiul lui Muhammad, poate că acesta ar fi încurajat plecarea bastardului, astfel încât averea să-i rămână în întregime doar propriului său urmaş.

Şi, desigur, n-a lipsit nici insinuarea că, făcându-şi o mulţime de relaţii în localurile familiei, deşi nu a fost încurajat de mamă să le frecventeze, ar fi urmat o însărcinare oficială. Dar aceasta, poate, nu s-a constituit decât într-o motivare subtilă a familiei, cu scopul de a scăpa de întrebări sâcâitoare în legătură cu dispariţia copilului.

La fel cum nu puteau lipsi nici ipotezele cele mai fantastice. În locul lor, scribul n-a exclus multă vreme un motiv mult mai simplu: pentru un tânăr care a avut parte de experienţe atât de stimulatoare ale imaginaţiei ca şi întâmplările din încăperile fără de număr şi fără de chip concret ale locantelor Evei, dorul de aventură apare firesc. Poate că tânărul n-a vrut decât să vadă pe suprafaţa infinită a Terrei ceea ce i s-a sugerat într-un spaţiu artificial şi închis.

Însă adevărata cauză a dispariţiei lui Speciosus i se va releva şi scribului abia treptat. “Cauza adevărată” în măsura în care este înţelept de a vorbi despre o „cauză adevărată” în intenţiile muritorilor.

Dar, până să plece, Speciosus a trebuit să crească şi să treacă prin toate acele experienţe ce i-au fost urzite.