În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 12 ale ciclului CEI O SUTĂ.

AL CINCIZECI ŞI CINCILEA

– Operosus –

(863 – 939)

(Despre fidelitatea slujbaşului model)

Al Cincizeci şi cincilea, nepotul lui Colludwig şi fiul Omului Mort, s-a născut departe, la răsărit, într-un târg numit Plock, după calculele scribului în jurul anului 863 de după Christos. Influenţat de renumele bunicului şi nu în mai mică măsură de cel al tatălui, el s-a străduit să n-aibă nimic de a face cu strămoşii săi direcţi. Şi, totuşi, dacă n-ar fi fost aceia, viaţa lui ar fi urmat un cu totul alt curs. Fugind de amândoi, el a ajuns să dorească să devină, în toate privinţele, opusul lor. Şi astfel, aşa cum se întâmplă atât de des, toată viaţa i s-a consumat pe un făgaş determinat tocmai de această dezicere imperativă.

Groaza de bunicul demonizat i-a fost insuflată de mic de către părinţi, iar cele ce i s-au povestit – mai ales de către mamă (care nu l-a cunoscut niciodată pe Colludwig!), tatăl evitând până şi să-l amintească – l-au făcut să se ferească până la moarte de avariţia dispusă să sacrifice, fără nici o ezitare, destine umane pentru obiecte neînsufleţite. Aversiunea faţă de amintirea tatălui a venit brusc, în urma unei experienţe directe, răsturnând-i întreaga scară de valori şi făcându-l să-şi dorească o viaţă ordonată şi sigură, văzând în aceasta unicul scop legitim pentru efemerul trai ce i-a fost hărăzit.

Despre Plock nu păstra decât o singură amintire: un dâmb, unde fusese cu fratele mai mare să aibă grijă de vite şi unde au cules împreună nişte fructe foarte dulci. Nu departe, curgea o apă, cineva l-a luat în spate, iar el, cu gura plină de capsulele acelea aromate, striga de bucurie şi de nerăbdarea de a ajunge la râu. Soarele bătea razant dinspre liziera pădurii şi el se mai înfiora şi mai târziu, ori de câte ori retrăia scena. A fost clipa de fericire în libertate pe care nu putea s-o uite şi pe care nu reuşea s-o compare cu nici un alt moment de satisfacţie pe care să-l fi mai trăit vreodată, chiar dacă l-a mai căutat de nenumărate ori. Era singura amintire din Plock şi ea nu se potrivea nicicum cu cele ce i s-au povestit mai târziu despre localitatea sa natală. Poate că dâmbul acela nici n-a fost în târgul din răsărit, poate că nici apa spre care se îndrepta pe umerii cuiva, pe care nu-l mai putea identifica, nu curgea pe acolo. Poate că nu reactualiza decât o amintire ce reprezenta o fereastră spre o altă lume, spre un alt tărâm. Ea nu se lega de absolut nimic din ceea ce i s-a povestit mai târziu şi de nimic din ceea ce-şi amintea direct.

Despre lungul drum spre apus nu-şi amintea deloc, la fel cum nu păstra în memorie nici un alt amănunt în legătură cu fratele care a murit în vremea acelei călătorii chinuitoare. Primele imagini coerente le păstra din Auxerre, de pe când avea de acum vreo cinci ani. Tatăl devenise un fel de slujbaş la şcoală, rândaş dar şi scrib, servitor dar şi funcţionar, cel puţin aşa îşi aducea aminte din spusele mamei, o mamă care nici ea nu ştia exact cu ce i se ocupa bărbatul, dar care se mulţumea, cu recunoştinţă, cu faptul că omul ei avea grijă de ea şi de cei doi copii ce i-au mai rămas. Tatăl Celui de Al Cincizeci şi cincilea lipsea mai tot timpul de acasă, însă venea, de fiecare dată, cu merinde pentru toţi. De cele mai multe ori, se aşeza pe un scăunel cu trei picioare şi se uita la ei mulţumit să-i vadă cum mănâncă cele aduse. Rar se atingea şi el de mâncare, deşi mama îl tot îmbia, de fiecare dată. Acelea erau singurele momente idilice de la Auxerre de care-şi amintea băiatul Omului Mort. Pentru că, apropo de porecla tatălui, nu putea scăpa de scenele când părintele i se prăbuşea la pământ şi se zbătea neputincios, ca un om ce se îneacă într-o mare zbuciumată. (În amintirile respective, parcă şi pământul de sub bolnav se răscula atunci, formând un întreg cu trupul tatălui.) Pe urmă, deşi părintele-i făcea tot ce putea, vremurile se arătau a fi foarte grele la Auxerre şi nu lipseau nici amintirile zilelor şi, mai ales, groaza nopţilor de foame, de frig şi de nenumăratele alte spaime reale sau imaginate. Nenumăratele spaime de spaime.

Nu, copilăria nu i-a fost prea reuşită. Şi nici adolescenţa. Tatăl, cel ce le aducea mâncarea, dispăruse brusc şi mama a rămas din nou fără nici un venit pentru ea şi pentru copii. L-au aşteptat, convinşi că se va întoarce, însă Omul Mort nu a mai sosit niciodată la Auxerre. Mama a început să lucreze pe unde apuca, iar fiica şi-o lua cu ea, s-o ajute. Al Cincizeci şi cincilea pierdea vremea pe uliţe, mai mult singur, până ce a nimerit şi el la şcoala unde lucrase părintele său. Aici a fost adoptat – în amintirea Omului Mort – de către Heiric, un monah erudit, care-l protejase şi pe Al Cincizeci şi cincilea.

Nu avem nici un fel de informaţii asupra acelei perioade din viaţa personajului nostru, iar deducţiile sunt riscante. Modul intempestiv cum a plecat de acolo seamănă cu gestul făcut cu ani în urmă de către tatăl său. Şi direcţia în care a luat-o este aceeaşi. Doar că, din punctul acesta, cele două destine se diferenţiază în totalitate. Omul Mort se va prăbuşi tot mai jos pe scara socială, va duce o viaţă mereu mai condamnabilă de către societate, va deveni un bagauz decrepit, va căuta tulburările cu lumânarea, în vreme ce, chiar din contră, Al Cincizeci şi cincilea se va strădui să se încadreze în pretenţiile contemporanilor, va deveni un slujbaş tot mai perfect şi grija sa cea mai mare va fi să se întâlnească pe cât se poate de rar cu neprevăzutul. Ce l-a făcut să plece la fel de intempestiv din Auxerre ca şi tatăl său şi cu ce s-a ocupat până atunci la mănăstire nu vom şti cu exactitate, singura informaţie pe care a găsit-o scribul mai mult încurcă înţelegerea faptelor decât o lămureşte. Biblioteca unde s-au păstrat manuscrisele până la începutul secolului al XII-lea a ars şi, cu tot eroismul călugărilor care au intrat până şi în foc spre a mai salva cât mai multe incunabule, cronica lăcaşului a pierit în flăcări. Ne-au rămas, în schimb, nişte însemnări de ale învăţatului Remi, un fel de jurnal de zi, în care notele despre întâmplările cotidiene se învălmăşesc cu idei dezbătute cu Heiric sau cu alţi interlocutori nu mai puţin erudiţi. Limba veche, însă, mai ales, stilul incifrat – spre a-şi proteja Remi intimitatea – fac manuscrisul, în cea mai mare parte, ilizibil. Scribul crede că l-a găsit menţionat pe Omul Mort de unsprezece ori, iar pe Al Cincizeci şi cincilea de patru ori. Ceea ce i se pare scribului cu adevărat remarcabil este că monahul îl numeşte pe copil „Operosus”, cuvânt ce desemnează o persoană atât ocupată, cât şi muncind din greu – ori, poate mai degrabă, greoi -, o persoană totuşi plină de talent, chiar înzestrată artistic şi, în ori ce caz, eficientă, văzând în foarte tânărul ucenic vocaţia unui viitor slujbaş model. De unde o asemenea premoniţie, scribul nu poate bănui, dar apelativul se va dovedi atât de potrivit încât îl va desemna pe Al Cincizeci şi cincilea sub acest nume în succesiunea sa în şirul Celor O Sută.

Ce nu lămuresc notele lui Remi sunt modul cum şi-a petrecut cei şapte-opt ani Operosus printre călugări şi, mai ales, de ce a fost alungat dintre ei. Pentru că, spre deosebire de Omul Mort, fiul său a fost nevoit să plece în cea mai mare grabă. Scribul, sperând că a recunoscut corect personajul, a subliniat că acele note mai mult încurcă înţelegerea, decât o ajută: printre cele patru menţionări, prima dată, Al Cincizeci şi cincilea este lăudat pentru sârguinţă, o doua oară, este descris într-un context atât de ilizibil, încât scribul nu bănuieşte despre ce ar putea fi vorba, a treia oară, ni se spune doar că „Operosus desenează literele şi ornamentele la fel de periculos de exact ca şi păcătosul său părinte”, iar ultima menţiune (mult ulterioară despărţirii) face trimitere la suferinţa resimţită de monahi, când au trebuit să-l alunge pe adolescent „fiindcă, altfel, lucrurile s-ar fi putut termina îngrozitor”. Nimic despre sacrilegiul propriu-zis săvârşit de cel ce a devenit, între timp „Operosus”.

Interludiu

Scribul simte că greşeşte din nou, că se insinuează într-o lucrare faţă de care el uită mereu că nu este decât o simplă pană mânuită de evenimentele ce au avut loc. Dar, ca şi în cazul unei mâncărimi a pieii, când nu te poţi abţine să nu te scarpini¹, din când în când, şi el simte o nevoie imperioasă de a se văicări – probabil pentru a accentua ce aport însemnat are el, cât se străduieşte, cât este de important şi cât de puţin conştientă este lumea de tot efortul lui. De data asta, scribul nu-şi poate înfrâna impulsul de a se plânge cât de îngrozitor de dificil i-a fost printre numeroasele manuscrise desperecheate, rupte, lipsite de orice continuitate logică, acoperite cu scrieri atât de diferite, însă şi cu caligrafii diverse printre petele de mucegai. Unele foi poate că nici n-au avut un sens real, fiind completate greşit de harnici scribi analfabeţi şi doar buni desenatori, altele reprezintă fragmente disparate ale unui întreg pierdut. Însă, în toată această pădure de semne, scribul are bănuiala – şi nu convingerea! – că, printre codurile secrete ale unor monahi preocupaţi să-şi conserve tainele personale, ar fi găsit şi o poveste fantastică despre eruditul Heiric, despre nu mai puţin savantul ucenic al acestuia, Remi, şi despre câteva personaje secundare, simpli figuranţi, cum au fost Omul Mort şi Operosus. Dar dacă intuiţia scribului este reală?

Ceea ce a aflat scribul – ori ceea ce i se pare că a aflat – este doar o variantă posibilă a adevărului. Una dintre cele multe. De aceea, el n-o aminteşte decât cu titlu de inventar, urmând să descrie în continuare viaţa Celui de Al Cincizeci şi cincilea pe baza unor fapte mult mai sigur atestate în scripte.

Bunul cititor îşi mai aminteşte, poate, de discuţiile conspirative dintre Heiric, Remi şi Omul Mort, discuţii în care cei trei căutau o fereastră spre ipostazele anterioare. Discuţiile acestea nu se prea aflau în concordanţă cu doctrina păzită la Auxerre, dar erau şi atât de savante, încât Al Cincizeci şi patrulea nici nu le prea putea urmări. Să ai un dialog propriu cu eternitatea constituia o erezie, dar o erezie întrucâtva tolerată, atâta vreme cât nu era articulată public. (Şi este cineva care să nu-şi pună marile întrebări după ştiinţa şi priceperea sa?) Probabil că – în ipoteza că textul spune ceea ce crede scribul – de aceea l-a şi incifrat atât de straşnic Remi. Acesta bănuia că a găsit un algoritm neîntrerupt pentru explicarea succesiunii ipostazelor şi, folosindu-se de texte păgâne vechi², în special de astrologie, de horoscoape şi de tabele ilustrative, încerca să determine însuşirile native ale ascendenţilor şi ciclicitatea predispoziţiilor. Să nu uităm că Omul Mort şi-a însuşit câte ceva din acele preocupări ale mentorilor săi şi că, în Italia, a exasperat prelaţii prin experimentele pe care le organiza, atunci când punea martori atenţi să noteze manifestările corpului său, în răstimpul cât acesta era părăsit temporar de către suflet. În contextul Celor O Sută, dintre rezultatele obţinute de Remi, scribul crede că ar fi descoperit o afirmaţie ciudat confirmată: primul urmaş al Celui de Al Cincizeci şi patrulea va fi un individ extrem de conştiincios, un funcţionar perfect, o negaţie perfectă a tatălui său.

Iată ce notează Remi, folosindu-l pe Omul Mort drept cobai: „Drumul ipostazelor unui suflet este unul complet. Ceea ce numim atât de des <moştenire> nu este decât semnul continuităţii. Dar o continuitate extrem de diversă. Sufletul este când sus, când jos şi atinge şi momente când suma (?) se completează şi atunci sunt necesare contraste categorice care să menţină echilibrul. Omul Mort este expresia cea mai puternică a dezordinii fizice şi morale, chiar dacă nu şi-a arătat încă întregul chip. În mod necesar, trebuie să vină reversul, cel menit să permită întreaga continuitate¹.”

În caz că scribul a înţeles corect însemnările incifrate ale lui Remi, premoniţia acestuia pare cu totul tulburătoare.