Vara rece (58)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 12 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Al Cincizeci şi şaptelea s-a găsit de mai multe ori în preajma spânzurătorii şi a scăpat de fiecare dată. Însă a cunoscut destulă suferinţă, destulă spaimă, nenumărate mizerii. Şi, în primul rând, a descoperit că nu poţi elimina ierarhiile decât acceptând altele în loc. Şi a mai văzut şi multe trupuri desfigurate. Chiar dacă a crescut pe lângă un tată care şi-a pierdut, într-o încăierare, un braţ şi în preajma unui bunic al bunicului care, în foarte lunga-i viaţă, a rămas un mare mutilat, lipsit de câte o parte corpului, ori de câte ori i se mai prăpădea câte o piesă a nesfârşitelor sale colecţii, cu vremea, tânărul nu mai suportă a fi înconjurat de atâta suferinţă.

Într-o zi, s-a îmbolnăvit el însuşi. Era o iarnă grea, în care ploaia şi ninsoarea cădeau peste un trup în nişte zdrenţe ce nu-l puteau proteja. Băiatul avea frisoane, dar, în curând, şi scaune dese. Ceea ce a arătat că nu era vorba despre o simplă răceală. Cum diareea s-a dovedit nu o dată preludiul celor mai cumplite molime, copilul a fost părăsit într-o casă pustie de pe marginea unui drumeag. Neputincios şi înfricoşat, atunci a simţit el pentru prima oară cu adevărat spaima singurătăţii¹. După puţine ore, n-a mai fost în stare nici măcar să se dea jos din aşternut, cu atât mai puţin să-şi procure hrana. Îi era tot mai cald şi tot mai sete. Apoi, probabil că i-au apărut vedenii, retrăind foarte limpede scene de la Rachach, dar şi din satul din Moravia, unde s-a născut şi de unde până atunci n-a avut nici un fel de amintiri. Şi a mai (re)trăit cu foarte multe amănunte concrete şi scene pe care, ulterior, nu le-a putut localiza nici în spaţiu şi nici în timp. (Uimitor era că, aşa cum vom vedea, s-a întâmplat să dea în momentele cele mai neaşteptate de confirmări ale acelor vedenii. Psihologii de peste o mie de ani aveau să numească acel fenomen déjà vu, dar scribul este convins că nu despre aşa ceva a fost vorba. Uneori, provoca el însuşi – prin întrebări despre locuri pe care nu ştia să le fi vizitat, însă îşi amintea cu multă acuitate despre ele – controlul unei memorii neobişnuite, care se adăpa de niciunde. Sau, poate, de undeva unde trupul n-a însoţit sufletul.) După ce a pătruns, pentru nu se ştie câtă vreme², în acea atât de concretă lume de lângă lume, mintea a început, treptat să i se întunece. Până la bezna totală. Prin care doar el mai vedea.

Probabil că aici s-ar fi sfârşit povestea abia începută a Celui de Al Cincizeci şi şaptelea şi, odată cu ea, şi şansa scribului de a-şi continua misiunea, dacă Dumnezeu nu ar fi avut iarăşi grijă de toate şi nu ar fi trimis doi călugări, surprinşi de furtună, să se refugieze în casa părăsită de lângă drum şi dacă aceştia nu s-ar fi ocupat fără teamă de tânărul trup aiurind între viaţă şi moarte. Dumnezeu le înfăptuieşte pe toate şi el alege calea. Călugării au povestit, mai târziu, că ei ar fi ajuns în prejma bolnavului exact atunci când nişte jivine flămânde s-ar fi pregătit să se înfrupte din trupul ce nu se mai putea apăra. (Poate că nici n-au povestit călugării aceste detalii şi vorbele altora ar fi înfrumuseţat minunata întâmplare.) Oricum, doar nişte monahi cucernici au fost în stare să se aplece asupra unui corp ce se zbătea în propria-i mizerie, fără teama de a se îmbolnăvi şi ei de o foarte probabilă molimă ucigaşă.

Cert este că Al Cincizeci şi şaptelea a fost tratat cu ierburi de leac şi că acestea şi-au arătat, şi în cazul lui, minunata putere. Fiul lui Recidivus a fost întors din mijlocul Styxului. Povestea lui poate urma. Şi, totodată, povestea întregului şir. Călugării i-au mulţumit lui Dumnezeu. La fel şi copilul revenit la viaţă. Nu mai puţin scribul, căruia i s-a permis – şi lui – să continue să-şi împingă bolovanul.

Al Cincizeci şi şaptelea a rămas, o vreme, cu cei doi călugări. Timpul, cât a zăcut singur şi cu mintea încă limpede, l-a marcat profund. Le era recunoscător monahilor nu numi pentru că i-au salvat viaţa, ci şi pentru că nu l-au lăsat din nou singur. (Vor trebui să treacă foarte mulţi ani până ce va suporta şi cea mai scurtă solitudine fără a i se face rău. De pildă somnul: până la episodul din Cipru, nu s-a putut culca singur într-o încăpere.) De la acei oameni, a învăţat să deosebească plantele, să le desluşească proprietăţile, să ştie când să le culeagă şi să le poată folosi pentru alinarea suferinţelor celor bolnavi. Şi tot de la ei a învăţat calităţile vindecătoare şi ale celorlaltor elemente, precum şi modul lor de pregătire ca să-şi arate puterile binecuvântate. Al Cincizeci şi şaptelea s-a reîntors la viaţă, însă nu la viaţa de dinainte. El s-a făcut cunoscut ca spiţer şi, în rândul Celor O Sută, acesta îi va rămâne apelativul: Spiţerul.

Însoţindu-i pe călugări, Al Cincizeci şi şaptelea, aşadar Spiţerul, i-a ajutat să adune plantele de leac. Părinţii l-au învăţat că nu există rod al pământului care să nu aibă şi minunate proprietăţi curative, altfel nici nu le-ar fi născocit Dumnezeu. Domnul ni le-a dat, rămâne ca noi să deprindem care frunză pentru ce leac este bună, precum şi cum, când şi cât să fie folosită. Şi i-au mai spus bunii monahi că numeroşi sfinţi au primit cunoştinţele necesare în privinţa tainelor de leac ale plantelor şi ale mineralelor, întrucât doar puritatea sufletului asigură acuitatea simţurilor şi că doar ea dă puterea de discernământ în domeniu; că dintre toate minunile, vindecările au fost întotdeauna cele mai apreciate de către norod, dar şi plăcute lui Dumnezeu. Ajunge să asculţi¹ pildele din Cartea Sfântă pentru a vedea cât de extraordinare au fost performanţele sfinţilor, culminând cu întoarcerea din morţi a lui Lazăr de către Mântuitor.

– Cei mai mulţi sfinţi au vindecat prin har şi nu cu ajutorul plantelor, a ripostat băiatul, amintindu-şi de pildele auzite de mic la Rachach. (Acele poveşti ţineau locul basmelor copilăriei, dar Spiţerul a avut prilejul confirmării lor şi din gura unuia dintre tovarăşii săi de hoinăreală, un om deosebit de cucernic, numit şi “Popa”, ceea ce nu l-a împiedicat pe tâlharul ce se ruga de trei ori pe zi să sfârşească, câteva luni mai târziu, în ştreang. De fapt, de la acesta şi-a pus băiatul bazele culturii teologice, o cultură nu întotdeauna conformă cu Cartea, însă bazată pe o credinţă sinceră, cu numeroase încrengături în mentalul colectiv.)

– Cunoaşterea tainelor miraculoase ale roadelor pământului înfăţişează şi ea un chip al harului, l-au mai învăţat călugării. Un om rău, stăpânit doar de ură şi de diavol, va lua din secretele buruienilor acele însuşiri ce duc la nebunie şi la moarte. Pentru ca să alini suferinţa, trebuie să-l iubeşti pe aproapele tău bolnav.

Cei doi călugări erau şi ei nişte oameni simpli, cu puţină învăţătură, însă cu inimile curate şi dedicaţi întru totul misiunii lor curative. Ei făceau parte din aşa-numitul ordin al “Fraţilor lecuitori”, din care se vor naşte, mai târziu, ordinul spitalicesc şi militar Sfântul Lazăr din Ierusalim şi ordinul Sfântului Mauriciu. De altfel, “Fraţii lecuitori” n-au fost singurii care s-au constituit în asociaţii caritabile pentru cei bolnavi, numeroase alte asocieri sub patronaj religios având şi ele (şi) acelaşi obiect de activitate, autorităţilor laice convenindu-le asocierea asistenţei medicale cu misiunea bisericii, pentru că le elibera pe ele de încă o sarcină neaducătoare de profit.

La început, Spiţerul i-a însoţit asemenea unui căţel ce-şi urmează stăpânul care îi dă de mâncare şi are grijă de el. Amintirea momentelor cât a zăcut singur şi neajutorat, fără ca măcar cineva să-l compătimească l-a modificat total, o vreme gândindu-se chiar să se întoarcă la Rachach, unde mama şi celelalte rude au avut întotdeauna cuvinte menite să-i arate că le pasă de el.

Întrebându-i pe călugări cu ce leacuri l-au adus la viaţă, aceştia i-au vorbit de rugăciuni, de încrederea în Dumnezeu şi, până la urmă, i-au destăinuit şi plantele pe care le-au folosit. N-au fost chiar cele mai indicate în asemenea cazuri, însă l-au tratat şi ei cu ce au avut la îndemână. Şi, în primul rând, cu foi de varză şi cu comprese de alge.

De unde au ştiut că tocmai acele plante îl vor ajuta, i-a mai întrebat Spiţerul. Pentru că acelea au fost binecuvântate de Domnul, i-au răspuns ei şi l-au convins cu un fapt concret: în mod normal, foile acelea de varză ar fi trebuit fie să se veştejească de când le-au cules, fie să îngheţe în iarna grea în care l-au găsit pe el pe jumătate mort. Şi, totuşi, atunci când le-au folosit, ele s-au dovedit a fi crude, de parcă în ziua aceea le-ar fi luat din grădină.

Practic, a aflat tânărul, călugării l-au spălat şi i-au învelit acea parte a corpului care conţine măruntaiele cu foi de varză şi cu un anumit soi de alge, dintre cele ce se găsesc din belşug la malul mării. Între timp, s-au rugat pentru el, iar varza s-a impregnat cu o transpiraţie murdară şi urât mirositoare. Aşa că, la început, au trebuit s-o înlocuiască destul de des. Firele lungi ale algelor, la rândul lor, se prind atât de puternic de corpul bolnav, încât, trecând prin foile de varză, peste care au fost aplicate, parcă prind rădăcini în pielea suferindului. De acolo ele îşi extrag puterea, asemenea altor plante din pământ. Când încep să-şi schimbe culoarea, iar marginile lor dau nişte mici muguri, trebuiesc imediat înlăturate, altfel ele ajung să sugă toată energia vitală din trupul de care s-au prins. Nu e bine să foloseşti astfel de alge decât atunci când le cunoşti foarte bine toate manifestările. Ceea ce nu este posibil decât dacă, în primul rând, ajungi să deosebeşti între ele fără greş un soi de algă de altul, chiar dacă la înfăţişare par asemănătoare.

– Se spune că nişte vraci insuficient pregătiţi au aplicat unei femei aceleaşi comprese pe care le-am utilizat şi noi, în cazul tău. Însă vraciul acela ar fi fost beţiv şi şi-ar fi vegheat bolnava cu ulcica alături de el. De prea mult vin, el a uitat să schimbe la momentul potrivit compresa şi a adormit lângă patul suferindei. Când s-a trezit, a văzut că algele au pătruns nu numai prin frunzele de varză – neînlocuite la timp nici acelea – şi că au pătruns până în mijlocul stomacului femeii. Dacă l-ai fi putut vedea, în mod sigur, tot pântecul ei semăna cu fundul mării, întrucât soiul acesta de alge nu pluteşte la suprafaţa apei, ci se împlântă adânc în nisip. N-au reuşit să mai îndepărteze niciodată plantele de corp şi, deşi au fost chemaţi medicii cei mai buni, iar suferinda a scăpat cu viaţa, a trebuit să-şi tundă zilnic vegetaţia abundentă şi puternic mirositoare, care se regenera aproape văzând cu ochii şi îi răsărea prin piele. Noroc că straiele îi ascundeau plantele, iar parfumul puternic mai atenua din mirosul de ierburi putrezite în mare.

– Şi asta nu e nimic, completă şi celălalt călugăr. Aceste alge sunt foarte bune şi la boli ale putreziciunii trupului. Eu am văzut, cu ochii mei, o altă femeie care le-a folosit, fără să se priceapă. Pielea, într-adevăr, nu i-a mai putrezit, dar întreaga faţă i s-a umplut cu o vegetaţie deasă, pe care în zadar şi-o tot tundea în fiecare zi. Algele îi creşteau pe obraz, pe frunte, peste tot. Bărbatul ei, se spune, a câştigat bani frumoşi ducându-se cu ea prin târguri şi arătând minunea la toţi gură-cască, împreună cu o trupă de saltimbanci, ce aveau cu ei şi un făt cu două capete într-un borcan mare şi o oaie vie cu cinci picioare. Doar că din toate acele ciudăţenii, borcanul s-a spart, iar conţinutul s-a stricat, iar oaia a murit şi ea. Doar femeia-algă a putut fi admirată ani mulţi. Asta şi fiindcă algele, care se tot regenerau, sugeau toate relele din corpul femeii, care a fost, altfel, sănătoasă tun până la adânci bătrâneţe.

– Şi ce-i dacă a trăit mult, dacă a ajuns ciudăţenia lumii? făcu tânărul. De fapt, altceva ar fi vrut el să afle: cum se poate deosebi alga cu pricina de alte alge asemănătoare, cum trebuia pregătită varza şi dacă nu există şi în cazul ei specii contraindicate. Din păcate, bunii călugări vorbeau mult, însă răspunsurile lor îl ajutau prea puţin.

Singura metodă de a învăţa era să colinde pe coclauri împreună cu ei şi să-i urmărească atent la ce buruieni se opresc. Şi, câteodată, când se aştepta mai puţin, călugării îi dădeau şi indicaţiile dorite.