De la faimosul său articol Clash of Civilizations (1993), Samuel Huntington ne-a obişnuit cu ideea că identitatea religioasă este cea mai stabilă dintre identităţile trăite de oameni şi că războiul următor va fi al civilizaţiilor colorate religios.
Între timp, s-au petrecut multe evenimente care par să o confirme. A avut loc atacarea New York-ului şi Washington-ului de către terorişti islamici. A izbucnit criza din Siria. S-au produs atacuri laMadrid, Londra, Paris, Bruxelles. Cei care execută atacurile sinucigaşe dispar în neant rostind “Allahu akbar!”. S-a constituit Statul Islamic. Are loc migraţia populaţiei din ţări islamice spre Europa.
Pe de altă parte, Europa a încetăţenit mai multe milioane de muslimi, localizaţi în ţările cele mai dezvoltate, mai ales în Franţa, Anglia, Germania. În unele oraşe nu se pot câştiga alegeri locale fără votul comunităţilor de muslimi, iar la alegerile parlamentare, în echilibrul politic existent, acest vot nu mai este neglijabil. Germania a surprins declarându-se gata să preia un milion de emigranţi. Ingeniosul roman al lui Michel Houellebeck, Supunerea (2015), a extrapolat tendinţe şi a dat reprezentarea literară a perspectivei islamizării, ce ar aştepta Franţa şi, poate, Europa.
În plus, ameninţările Statului Islamic sunt fără ocolişuri. Sprijinul îi vine din peste treizeci de ţări. În acelaşi timp, o parte a Islamului cheamă la recuperări după eliminarea din Spania şi asediul eşuat al Vienei şi anunţă revenirea în locurile ocupate într-o epocă de înflorire islamică. Deviza unor imami europeni – “adaptaţi-vă, dar nu vă integraţi!” – prinde la generaţii noi, care par gata să treacă la acţiuni în plus. Peste toate, cu actualul curs demografic, în câţiva ani, Islamul îşi va modifica ponderea pe glob, depăşind creştinismul sub aspectul efectivului de credincioşi.
Se află Europa, prin toate acestea, în primejdia răsturnării propriei culturi, sinonimă cu o islamizare? Sunt de părere că prezenţa muslimă nu a smuls şi nu va smulge Europa din cultura europeană. Această cultură are atuuri – şanse incomparabile de personalizare, nivel de performanţă ridicat, confort al vieţii – chiar dacă lasă să se vadă vulnerabilităţi. Decizia administrativă este greoaie, discrepanţele sociale cresc, iar relativismul viziunilor în vogă subminează orice iniţiativă. Dar, aşa cum arată lucrurile astăzi, cu o Europă confuză şi indecisă şi un Islam ofensiv, cultura europeană va trebui să se întrebuinţeze din plin pentru a preveni primejdiile. Ea trebuie să-şi valorifice atuurile, dar cu o capacitate de decizie şi o capacitate de integrare schimbate.
Cei care cunosc istoria ştiu prea bine că influenţa islamică în Europa nu este nouă. Oricine este informat minimal recunoaşte rolul învăţaţilor arabi în transmiterea spre Europa modernă a învăţăturii Greciei antice, care – alături de moştenirea Ierusalimului şi a Romei antice – este parte a triunghiului constitutiv al Europei. Curentul de gândire al nominalismului, care a lăsat urme în spiritualitatea europeană, are la origine, în bună măsură, legături cu Islamul.
Pe de altă parte, diasporele nu-şi aleg pentru prima oară ca liman Europa. Continentul a fost casa primitoare pentru multe grupuri. Azi suntem izbiţi însă de o diferenţă. Diaspora evreiască, care a urmat ocupării Ierusalimului şi distrugerii statului evreilor de către Titus (anul 70), a contribuit substanţial la modernizarea societăţilor europene. Diaspora islamică actuală, pe o parte a ei, suspectează, însă, modernitatea şi vrea să o oprească. De altfel, cum se observă tot mai direct, conflictul persistent din Orientul Mijlociu nu este doar pentru teritorii sau alte bunuri, cum sunt tentaţi să creadă europeni grăbiţi, ci pentru mult mai mult – o miză culturală, altfel spus: oprirea modernizării.
Europa a mai fost supusă la asalturi pentru a fi scoasă din cultura propriu-zis europeană. Oriunde s-a vrut părăsirea ştiinţei moderne, a economiei cu randament, a suveranităţii legii, a libertăţii ca autonomie a persoanei, a politicii ca dezbatere publică a chestiunilor de interes general, a adevărului drept corespondenţă cu realitatea dată în experienţă, a viziunilor cuprinzătoare asupra istoriei a fost aşa ceva. Asalturile de astăzi asupra culturii europene se particularizează prin apelul la religie, la terorism bazat pe disponibilitatea la sinucidere şi pe avansul demografic ce se întrevede. Nu există semne ale vreunei zguduiri a culturii europene în anii ce vin. Dar hărţuirea la care asistăm deja, atacurile armate ce au loc, punctele de vedere agresive care s-au profilat nu pot să nu pună pe gânduri şi să reclame acţiuni responsabile în consecinţă.
Oricum se priveşte situaţia, Europa este teritoriu de imigrare, în fiecare an stabilindu-se aici, mai nou, aproape o jumătate de milion de oameni veniţi din diferite colţuri ale Pământului. Oricum ar fi evaluat, fenomenul migraţiei populaţiilor va continua, mai ales în condiţiile în care fiecare dintre ţările cele mai competitive din economia mondială vrea să preia personal calificat, peste ceea ce oferă piaţa internă, pe lângă faptul că deficitul demografic al europenilor indigeni sporeşte şi trebuie cumva compensat.
Pe de altă parte, nu se poate tăgădui dreptul convenit internaţional la azil. Nu se pot nici discrimina, pe criterii religioase sau etnice, persoanele care se integrează în libertăţile şi drepturile recunoscute în Europa şi care sunt cetăţeni ca oricare alţii.
Noutatea constă acum în faptul că, în ultimii ani, imigranţii au venit în grupuri relativ organizate, iar printre numeroşi oameni care aspiră să-şi refacă viaţa în alt loc se află militanţi ai distrugerii culturii europene. Mai ales în contextul terorismului, cu nou-veniţii, securitatea ţărilor primitoare şi a întregii Europe devine chestiune deschisă. Ea nu mai este doar o treabă de servicii secrete, ci chestiune de politici clarvăzătoare.
În pofida discuţiilor recente, coexistenţa oamenilor cu ascendenţe culturale diferite nu are alternativă. Ea a fost numită, cu un termen mult vehiculat, dar puţin lămurit, multiculturalism. Orice am spune, multiculturalismul este, într-o anumită conotaţie, inevitabil. Nu se poate evita coexistenţa oamenilor care vin din diferite culturi. Multiculturalismul dă însă rezultate sub două condiţii: împărtăşirea de către cei implicaţi a drepturilor şi libertăţilor imprescriptibile ale omului şi cetăţeanului şi interculturalitatea. Multiculturalismul ce include respectul drepturilor şi libertăţilor şi interculturalitatea este propriu-zis multiculturalism. Acesta este net diferit de multiculturalismul care a constat în crearea de ghettouri în marile oraşe, eventual în societăţi întregi, şi care este nu doar contraproductiv, ci şi primejdios. Și permisiva Europă trebuie să-l respingă.
Europa a intrat după 1989 sub cupola unei alte ideologii – cea a neoliberalismului, care stârneşte nemulţumiri în cea mai mare parte a societăţilor şi populaţiilor. Darwinismul social, devenit viziune, concepe societatea doar ca luptă, măreşte tensiunile şi distruge ţesutul cooperărilor. O critică culturală, politică şi instituţională a actualului neoliberalism a intrat, ca urmare, la ordinea zilei. Întrucât partidele politice majore – creştin-democraţia, social-democraţia şi liberalismul – o exercită prea puţin, povara argumentării a trecut în sfera religiilor. Iudaismul, creştinismul şi Islamul promovează astăzi, prin numeroşi reprezentanţi de frunte, această critică. Dar nu această critică creează dificultăţi în Europa, ci exploatarea ei mesianică din Islam, prelungită cu stigmatizarea celorlalţi drept “păcătoşi” şi “servitori ai diavolului”. În faţa acestora, nici Europa nu mai poate sta cu braţele încrucişate.
O problemă veche este asimetria în raporturile creştinătăţii şi Islamului. În baza doctrinei drepturilor omului, o seamă de ţări europene au lăsat libere iniţiativele de susţinere cu moschei a vieţii religioase a muslimilor. De aceea, creştina Europă şi-a schimbat în multe locuri înfăţişarea arhitecturală. S-a petrecut ceva în reciprocitate în ţările cu predominanţă islamică? Fără simetrie nici creştinătatea nu mai poate sta pasivă.
Nu putem să nu luăm în seamă vocea unor imami care arată că Islamul, la nivelul Coranului, nu justifică violenţa. Pe terenul Europei, unii muslimi au mers mai departe şi au apelat la tratarea reciprocă a iudeilor, creştinilor şi muslimilor ca fraţi. Simetric, unii creştini au propus un nou cod de conduită al fiilor lui Abraham (Ibrahim, Avraam), care să valorifice originea lor comună.
Dar europenii nu-şi mai pot permite să nu observe că un curent din Islam consideră că jihadul nu înseamnă doar curăţirea lăuntrică de sine, ci şi acţiune exterioară pentru a lichida “păcătoşii”. Acel curent susţine că graniţele Islamului trebuie extinse până la confundarea cu graniţele lumii, că Allah îndatorează muslimul să lupte pentru revenirea pe pământurile cândva cucerite. Documentele terorismului atestă că anumiţi imami inspiră acte de violenţă. Aşa stând lucrurile, peste toate, cineva trebuie să-şi asume răspunderea pentru toate aceste interpretări care alimentează ofensiva teroristă, mai ales că actorii ei o revendică din Coran. Europa nu mai poate accepta anonimizarea răspunderii.
Oricât de incomodă este recunoaşterea faptului, terorismul a devenit în anii din urmă un curent global, care încearcă să atingă obiective politice prin intimidare, fie şi cu sacrificiul propriei vieţi. În fapt, pe fronturile pe care el le-a deschis în diferite locuri din lume se află şi tineri de provenienţă europeană, iar reţelele sale financiare şi informaţionale nu sunt oarecari. De acum, trebuie luată în calcul noua anvergură a terorismului şi noul său profil. Europa nu poate nicidecum să cedeze terorismului. Acţiunea serviciilor secrete este aici necesară, dar de departe insuficientă. Terorismul are premise sociale şi economice, dar nu se reduce nicidecum la acestea, căci vine evident mai de departe.
Trăim într-o lume descrisă de Metternich – în care marile puteri decid –, o lume în care mulţi urmează deviza lui Bismarck. Aproape fiecare judecă după regula “să fiu de partea care are un aderent şi, mai ales, care are putere în plus”. Principiile şi-au pierdut deocamdată forţa. Grupările şi regrupările le-au luat locul. Numai că aranjamentele rezultate din grupări şi regrupări nu rezolvă decât pentru moment problemele, care îşi vor cere preţul sporit nu peste mult timp.
Nu ai cum să prescrii comportamentul supraputerilor de azi. Poţi doar să constaţi că ele urmează o geometrie variabilă care trebuie luată în calcul. Nu există însă soluţie la terorismul ce se extinde decât dacă supraputerile – SUA, Rusia, China, Uniunea Europeană – cad de acord să-l combată împreună. Nu dă rezultate lupta contra terorismului dacă una caută avantaje, când alta este sub atac. Europa are nevoie însă de rezolvări neîntârziate, fiind mai nou ţinta perceptibilă.
Dacă aceste acţiuni se întreprind, atunci nu este vreo primejdie pentru cultura europeană, primejdie din care dreapta a făcut deja parolă electorală. Nu este loc de amânări, căci multe s-au schimbat în lume. Bunăoară, este de asumat că nu totdeauna simpla forţă decide, cât capacitatea de a evita implozii. Societăţile de înaltă complexitate au un potenţial incomparabil de a rezolva probleme, dar şi o vulnerabilitate caracteristică la evenimente aparent mici. S-a văzut cum s-au prăbuşit regimuri ca urmare a unui protest izolat, sau cum au dispărut imperii întregi prin demonstraţii în câteva oraşe. Societăţile europene sunt cuprinse, la rândul lor, în “societatea mondială”, în care o mutare atrage o alta, de multe ori neprevăzută şi cu efecte incalculabile.
Lămurirea chestiunilor şi o nouă capacitate de decizie a Europei ar putea deschide o perioadă de relaţii normalizate între creştinism, iudaism şi Islam, între Europa şi ţările islamice. Neclarităţile şi indeciziile sunt adesea surse de conflict mai mari decât atitudinile răspicate. În definitiv, Primul Război Mondial – ne spun astăzi cei mai calificaţi istorici – a izbucnit din tragice erori diplomatice şi politice şi din inacţiune!
www.andreimarga.eu
