O uniune a ”loviturilor de stat”

Orice măsură de urgență luată la Bruxelles, orice măsură temporară luată sub imperiul unei crize, fie a financiară, pandemică sau a migrației, se va permanentiza și va deveni repede regula. Orice ”inovație”, orice scurtătură juridică descoperita sau inventată în spatele ușilor închise va deveni regula. Acesta este modul în care s-a dezvoltat vreme de decenii ceea ce astăzi este Uniunea Europeană.

UE este rezultatul mai multor ”lovituri de stat”, produsul unei forțe oligarhice conduse în momentele decisive de o mână de tehnocrați al căror trecut mai puțin onorant nu a fost niciodată expus. Apoi, Uniunea Europeană așa cum o știm astăzi este rezultatul unei idolatrizări constante a Statelor Unite, deși geneza celor două uniuni are în comun doar forma, nicidecum fondul. Apoi, UE este rezultatul adulării tehnocrației, a înțelegerilor în spatele ușilor închise, dincolo de politică, cu toate implicațiile antidemocratice.

Acestea sunt temele principale ale volumului ”Ever Closer Union?”, al eseistului britanic Perry Anderson, care a avut parte de recenzii publicate de Spiked și de Open Democracy. Este o carte care preia și laudă tezele mai tânărului Luuk van Middellaar (istoric, consilier special și autorul discursurilor lui Herman van Rompuy, primul președinte al Consiliului European) și ale istoricului britanic Adam Tooze (directorul European Institute, organizație dedicată relațiilor transatlantice), pentru ca în final să le facă una cu pământul.

În cartea sa mult lăudată ”Trecerea la Europa”, Middelaar susține că UE este un triumf al artei guvernării și produsul ingenios al mai multor mici „lovituri de stat” prin care niște străluciți juriști și politicieni au impus o nouă și virtuoasă ordine politică pe continent. Un exemplu de asemenea ”lovitură de stat” este verdictul Curții Europene de Justiție din 1963, când a decis, fără vreo justificare (este opinia proeuropeanului Middelaar) că legislația națională trebuie să se subordoneze regulamentelor europene. A fost o reacție la rezistența președintelui Charles de Gaulle, care susținea că ”interesele importante” ale unui stat membru al Comunității Europene nu pot fi trecute cu vederea prin votul majorității statelor membre. În 1966, Franța a reușit să impună acest principiu, prin compromisul de la Luxemburg, însă era prea târziu, având în vedere decizia CEJ din 1963. ”Curtea de Justiție a dat o lovitură în februarie 1963, în numele unei noi ordini legale autonome, susținând că – deși nimeni nu cunoștea despre ce este vorba – această ordine era la fel de veche ca și tratatele europene. Prin urmare, ea nu putea fi contestată”, scrie Anderson.

”Alchimia UE este să obțină unanimitatea prin amenințarea majorității – dacă un stat membru se opune, atunci se poate pune presiune asupra lui prin «alte mijloace»”, scrie Anderson.

A urmat apoi lovitura din1985, un bluf al premierului socialist Italian Bettino Craxi prin care a trecut Actul Unic European, cel care extindea piața unică, cu libera circulație a bunurilor, serviciilor, capitalului. Pentru aceasta trebuia adus un amendament Tratatului de la Roma, după discuții în cadrul unei conferințe interguvernamentale. Craxi știa că nu va putea obține consensul și a decis să anuleze dezbaterile și să treacă direct la vot. Unii membri, precum Marea Britanie, Danemarca sau Grecia se puteau opune unei asemenea ”lovituri” procedurale, însă nu au protestat la acest bluf italian. ”A fost o lovitură de stat deghizată în decizie procedurală”, scrie Anderson despre acest mare pas către ceea ce, șapte ani mai târziu, avea să devină actuala UE. De aici au urmat o serie de mici pași asemănători către o UE cu autoritate juridică asupra statelor membre. De acum, toate amendamentele și revizuirile legale importante au trecut prin înțelegerile în spatele ușilor închise între liderii UE, fără a fi respinse de parlamentele naționale.

Consiliul European (reuniunea șefilor de stat și guvern) nu a fost creat prin tratatele fondatoare. A fost instituit în 1973 la inițiativa Franței, pe fondul crizei petrolului. Odată cu Tratatul de la Lisabona (2009), acest consiliu opac are și un președinte. Consiliul European este ”o sinarhie spoită”, în sensul dat sinarhiei în Spania lui Franco și în timpul regimului de la Vichy, de oligarhie nevăzută care conduce un stat, nu este un consiliu al egalilor ci o ierarhie condusă de Franța și Germania.

Un alt braț al acestei puteri nevăzute și care nu poate fi controlată și trasă la răspundere este Curtea Europeană de Justiție. Anderson arată că este singura instanță supremă dintr-un regim care se vrea democratic ale cărei decizii nu pot fi modificate sau abrogate de un parlament ales în mod liber. ”Este greu de conceput ca în Vest să existe o instituție ca aceasta, care de la începuturile sale tenebroase și până acum să fie lipsita de orice urmă de responsabilitate democratică”, scrie Anderson.

Parlamentul European ar fi trebuit să mai îndulcească percepția cetățenilor despre Comunitatea Europeană, însă nu este deloc un parlament. ”Nu are dreptul de a alege guvernul, de a iniția proiecte legislative, de a impune taxe, de a determina politica externă. Are doar imaginea unui parlament”. ”Eurodeputații nu cunosc altă realitate decât cea a încăperii în care se află la Bruxelles, unde se formează o marea coaliție – mai bine spus un cartel instituțional – care face să dispară orice deosebire politică între acești deputați”. Alegătorii au sesizat acest lucru, dovadă fiind prezența foarte mică la urne la alegerile europene.

Rezultatul este lipsa opoziției în UE. Opoziția este redusa la rolul corului din Grecia antică, cu condiția ca ”opozanții” să împărtășească convingerea că ceea ce îi unește pe europeni este întotdeauna mai important decât ceea ce îi dezbină. ”Sistemele democratice au opoziții care pot ajunge la guvernare – UE așa cum este ea organizata nu are o asemenea opoziție”, scrie Anderson. Iar von Rompuy, fostul președinte al Consiliului European și un obișnuit la reuniunilor Grupului Bilderberg, a spus-o foarte clar: ”Cred că UE este supra-democratizată – acțiunile din Grecia ale troicii Comisia Europeană – FMI – Banca Centrală Europeană au fost prea mult sub reflectoarele presei”. ”Mai bine pe întuneric”, completează Anderson.

Ce beneficii au adus cetățenilor aceste instituții? Au dat libertate de circulație în întreaga Europă, convorbiri telefonice ieftine, acces la spitalele din alte state. Pentru Anderson, libertatea de circulație a forței de muncă este ”mană cerească mai mult pentru elite decât pentru mase”. Apoi, Politica Agricolă Comună „amintește de clientelismul corupător din Roma antică”.

Urmează Comisia Europeană, brațul executive și legislative al UE, cu cele 100.000 de pagini impenetrabile de acquis comunitar. Anderson scrie că această Comisie este ”cel mai longeviv și mai cumplit monument de expansiune birocratică din istoria omenirii”.

Această Uniune Europeana a idolatrizat Statele Unite, iar federaliștii europeni fac mereu o paralelă între procesele din UE și apariția SUA. Însă Anderson scrie că SUA au apărut în urma luptei populare a coloniștilor împotriva Imperiului Britanic, oamenii fiind uniți de perspectiva expansiunii pe continent și de limba pe care o vorbeau. ”UE de astăzi nu este nici creația unei revoluții și nici nu are o cultură omogenă sau o limbă comună, nici nu este unită de perspectiva vreunei expansiuni. Mai mult, caracteristicile federale pe care le are au fost dobândite mai degrabă prin reducerea și nu sporirea nivelului democratic al statelor membre”.