Axa lumii (4)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al șaselea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Oleg. Ochii iscoditori, special însărcinaţi, urmăreau cu mult mai mare atenţie bărbaţii. Claudio, şeful oamenilor de pază, privea, de la galerie şi nevăzut de nimeni, la cele ce se petreceau în sală. (La un moment dat, aproape că s-a ciocnit de Adelheid, însă cei doi s-au mulţumit să-şi facă semne complice, văzându-şi fiecare de ale lui. Claudio nu era plătit să supravegheze mişcările domnişoarelor casei.)

Oleg, un om cam de vârsta lui Juglans, provenea încă din vechea suită a lui Sveatoslav I Igorevici, cneazul Novgorodului şi mare cneaz de Kiev, cel care l-a somat, cu aproape treizeci de ani în urmă, pe bazileul Bizanţului Ioan I Tzimiskes să se retragă împreună cu tot imperiul său dincolo de Bosfor, să-şi păstreze în pace posesiunile din Asia, să şi le şi mărească, dacă voia şi dacă putea, dar să renunţe la orice pretenţie în Europa. O asemenea propunere a rămas unică. Şi înainte, şi după Sveatoslav, au fost multe dispute cu Imperiul Roman de Răsărit şi cneji ruşi au mai ameninţat Constantinopolul, unii dintre ei ajungând chiar sub zidurile cetăţii. Ei ar fi vrut să ocupe şi să nimicească marea putere europeană a estului, să-i ia locul. Însă nimănui nu i-a trecut prin cap să încerce să convingă romeii să părăsească continentul pe care strămoşii lor l-au stăpânit cu atâta autoritate. În cronica lui Nestor, Povestirea vremurilor de demult, ni se povestesc pe larg luptele figurii legendare care a fost Sveatoslav. Numai că, după ce a distrus imperiul bulgar, marele cneaz a făcut acele propuneri sfidătoare la adresa romeilor şi, înfrânt şi izgonit, lăsându-şi mai toată prada învingătorilor, a fost surprins de pecenegi, foştii săi călăreţi aliaţi (rossi nu ştiau să călărească) şi ucis. Sălbatic, perseverent, „barbarul tipic”, cu capul lui ras din care cădea într-o parte doar o şuviţă de păr, ca semn al rangului, cu cercelul uriaş de aur şi pietre preţioase în ureche, ambiţios şi viteaz, Sveatoslav a rămas în sufletul poporului său pentru totdeauna. Iar visul de a-i arunca pe bizantini dincolo de Bosfor a supravieţuit şi el. Şi viaţa urmaşilor conducătorului cuceritor a stat sub semnul gândurilor lui. În timpul lui Adrian, era cneaz de Novgorod şi mare cneaz de Kiev, Vladimir I Sveatoslavci, dar şi domnia sa de peste treizeci şi cinci de ani s-a desfăşurat tot sub deviza izgonirii romeilor din Europa. Asta chiar dacă Vasile a fost obligat să-i ceară ajutor barbarului în luptele interne şi chiar dacă, mult mai mult decât atât, acelaşi barbar a obţinut mâna Annei, sora împăraţilor Vasile şi Constantin, a doua porphyrogenetă dată unui străin, după ce Teophano a devenit soţia lui Otto II. Drept urmare, Vladimir i-a creştinat pe ruşi în ultimii ani ai primului mileniu, deci nu cu multă vreme înaintea evenimentelor noastre.

Şi Oleg se ivise la Duce doar pentru a căuta o alianţă împotriva lui Vasile, cel ce ocupa tronul lui Ioan, învingătorul lui Sveatoslav? Maestru intrigant, el încerca să aţâţe occidentul împotriva puternicului duşman al stăpânului său. Vladimir însuşi era aşteptat să vină în peninsulă, iar Oleg îi pregătea sosirea, colindând marile cetăţi, însoţit de o gardă impunătoare şi de daruri rare. Lui Adrian, de pildă, i-a adus maimuţe, pomi minusculi, covoare cusute cu fir şi multă argintărie lucrată cu pietre strălucind în cele mai minunate culori.

Oleg era un personaj ce trebuia supravegheat continuu: deşi vorbea mai multe limbi occidentale, deşi cutreierase cea mai mare parte a lumii cunoscute, a lumii, deci, păstra cu încăpăţânare în port şi în manifestări tradiţiile neamului său, aşa că apariţia sa nu putea trece niciunde neobservată, provocând peste tot unde se ivea nelinişte. Problema cea mai mare, în legătură cu el, era, însă, alta: Oleg, se ştia, în lungul său periplu diplomatic, dăruia în dreapta şi în stânga nenumărate cadouri scumpe. Pentru acestea era aşteptat de toate viitoarele sale gazde cu nerăbdare şi curiozitate. În mod logic, minunăţiile trebuiau să se afle în bagajele cu care călătorea. Numai că din căruţele sale n-aveau de unde se scurge valurile acelea nesfârşite de mărfuri rare. De unde avea ciudatul personaj mereu alte şi alte daruri oricând şi oriunde la îndemână? Oleg era supravegheat peste tot, de câteva ori a fost chiar şi atacat, însă, până la urmă, s-a convenit să fie escortat de la o destinaţie la alta chiar de oamenii locurilor respective. Înţelegerea n-a fost călcată, în ciuda rivalităţilor, întrucât nici o iscoadă n-a reuşit să afle unde-şi depozita rusul bogăţiile şi nimeni nu era interesat să taie găina ce dădea asemenea ouă de aur. (Mai ales că nu era deloc sigur că găina s-ar lăsa prea uşor tăiată.) De aceea, Claudio, şeful oamenilor de pază ai Ducelui, doar îi urmărea barbarului fiecare mişcare, sperând, la fel ca atâţia alţii, să fie el cel în stare să dea de izvorul nenumăratelor comori de dar.

Ţipor. Ţipor venea din direcţia contrarie, din partea lui Guillaume V (cel Mare), duce de Aquitania şi conte de Poitou. Cu toate acestea, Ţipor se cunoştea cu Juglans, întrucât evreul frecventase cabinetul Spiţerului la Constantinopol şi fusese, o vreme, unul dintre comisionarii Celui de Al Cincizeci şi şaptelea, procurându-i acestuia, din orice colţ al lumii, plantele cerute. Legătura dintre cei doi a durat fiindcă Ţipor aducea chiar ceea ce i se cerea şi nu s-a întâmplat niciodată să încerce să substituie fructul sau rădăcina solicitată cu o altă plantă, doar asemănătoare. Şi a mai durat legătura şi pentru că marfa era livrată, de fiecare dată, de parcă chiar atunci ar fi fost recoltată şi nu veştejită în urma unei călătorii care durase, uneori, luni de zile. Au fost performanţe cu totul miraculoase acestea şi ele au rămas taina comisionarului. Spiţerul se mulţumea să achite preţul şi – fiind în perioada cât a mai comunicat cu cei din jur – să poarte lungi discuţii despre flora din ţările extreme, notând informaţiile primite şi comparând efectele curative ale plantelor şi insectelor exotice cu cele ale unor exemplare aflate din abundenţă la îndemână. Iar după partea profesională, cei doi mutau discuţia pe teritorii libere, întrucât fiecare dintre ei dispunea de suficiente informaţii interesante pentru celălalt. Şi, cu toate că Juglans n-a crescut în apropierea Celui de Al Cincizeci şi şaptelea, după ce i-a murit mama, Ţipor l-a luat şi pe el, împreună cu fratele său, în plimbări pe malul mării. Spiţerul încuraja acele mici excursii, văzând în evreu un bun mentor pentru copii. Ceea ce dovedeşte că în acel 7 septembrie al anului 1000, Ţipor trebuia să fie destul de bătrân, dacă, în urmă cu multă vreme, se ocupase de educaţia lui Juglans, acum ajuns şi el în pragul fatidicei vârste de 60 de ani. Ca şi în cazul bănuitului prea puţin curat Gabriel, nici în privinţa evreului nu se putea pune problema vârstei: necuraţii n-au vârstă. (Numai că Ţipor era un necurat de o esenţă cu totul specială şi – oricât de incredibil ar părea – de multe ori, după discuţii lungi şi plăcute, Spiţerul se scufunda într-o tăcere binefăcătoare tocmai în preajma evreului. Şi tocmai atunci pogora, nesfârşită, pacea lui Dumnezeu peste amândoi.)

La castelul Ducelui Adrian, se ştia că Ţipor îşi are reşedinţa în Aquitania, iar el venise, într-adevăr, cu un mesaj din partea lui Guillaume al V-lea, cel Mare, duce al acelui ţinut şi conte de Poitou. În privinţa evreului, partea ciudată era că aducea cu sine solii punctuale nu numai pentru gazdă, dar şi pentru alţi emisari ce s-au nimerit să fie exact atunci acolo. S-au nimerit? Puţin probabil, ţinând cont de faptul că Guillaume a ştiut cu atâta precizie cui să-şi trimită veştile. (Ducatul, regatul şi apoi din nou ducatul Aquitaniei a fost mai important în vremurile acelea decât i-a rămas amintirea în conştiinţa secolului XXI. La un veac şi jumătate după Guillaume al V-lea, cel Mare, Aliénor, fiica şi moştenitoarea lui Guillaume al X-lea, va deveni soţia regelui Franţei, Ludovic al VII-lea şi, apoi, a lui Henry Plantagenet, conte de Anjou şi duce al Normandiei, rege al Angliei cu numele Henry al II-lea. Iar fiul acestuia n-a fost altul decât cel ce a intrat în istorie drept Richard Inimă de Leu. Dealtfel, până la Carol al VII-lea al Franţei, adică până la jumătatea secolului al XV-lea, regii Angliei erau şi duci ai Aquitaniei. Emisarul lui Guillaume trebuia luat în seamă!)

Arnulf. (Sau Arnoulf) Arnulf nu era decât un scrib. El, în mod normal, n-ar fi putut accede decât, cel mult, la una dintre ultimele mese, unde, şezând îngrămădit pe o bancă simplă, printre alţi oameni asemenea lui, ar fi putut mânca pe săturate, ar fi primit şi băutură, dar n-ar fi avut decât priveliştea unui colţ de sală, poate chiar a unuia ascuns după o coloană. Însă Arnulf fusese, de foarte tânăr, unul dintre servitorii, dar şi caligraful lui Liutprand, episcopul Cremonei, solul lui Otto I la Constantinopol şi poate că multe lucruri pe care le mai ştim despre epoca descrisă de Liutprand nu sunt decât opera Arnulf. Solia împăratului german n-a fost deloc bine primită la curtea lui Nikephor II Phocas, unde Occidentul însuşi era descris în culorile cele mai dispreţuitoare de către un Bizanţ aflat într-un moment în care părea să-şi fie regăsit vechiul rafinament şi, odată cu el, şi vechea trufie.

Despre Arnulf se ştia că are o pană de aur şi că e capabil să te descrie atât de bine, cu un desen atât de impecabil, încât depindea doar de bunăvoinţa sa dacă intrai în posteritate drept erou ori drept ticălos. Mai mult, depindea doar de el chiar şansa ta de a rămâne în vreun fel oarecare în istorie. De aceea, Arnulf şedea lângă masa stăpânului, printre oaspeţii cei mai importanţi, se înfrupta cu trufandalele cele mai alese şi poate, la o adică, participa la discuţiile cu protagoniştii adunării. Asta spre a putea raporta cât mai fidel urmaşilor ceea ce vedea, de fapt pentru a oferi un loc cât se putea de onorabil în cronică amfitrionului.

Însă despre caligraf se mai pretindea şi că ar fi fost cronograful unei grupări secrete¹, al unei secte puternice, iar cel ce-l avea prin preajmă se amăgea că va penetra în misterioasa confrerie sau că, măcar, se va crede că ar face parte din ea. Adrian însuşi se spunea că n-ar fi fost străin de ordinul respectiv, ba că ar fi avut chiar un rol important în cadrul lui, deşi gurile rele susţineau că eforturile-i susţinute de a se apropia de scrib, trecând peste orice diferenţe de rang, dovedeau că Ducele n-ar fi fost (încă) admis. Oricum, un lucru era evident: sub privirea lui Arnulf, toate personajele de seamă nu se purtau decât ca nişte tineri aflaţi în faţa învăţătorului în timpul unei probe de examen. În faţa examenului de intrare în nemurire.