În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al șaselea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.
În al doilea rând, momente de biografie, cum ar fi fost hotărârea declarată de a urma linia maestrului (Grigore al VII-lea, pentru papă, abatele Suger2, pentru Cel de Al Şaizeci şi treilea) sau înhămarea la un ideal măreţ, de mai multe ori amânat, cum a fost eliberarea Mormântului Sfânt pentru suveranul pontif şi desenarea unui arbore genealogic cu rădăcinile ajungând până la Adam, povară pe care s-a angajat s-o ducă până la capăt Genealogul. (Iar, dacă ar fi avut vreme, precum dacă ar fi ajuns la şansa de a arunca o privire de sus, fiul lui Caesar ar fi putut pretinde chiar mai mult: că, aşa cum Urban al II-lea n-a apucat să savureze vestea că Ierusalimul a fost eliberat, aşa nici el n-a trăit confirmarea multora dintre previziunile sale.) Numai că, astfel, se pot face întotdeauna nenumărate similitudini, ignorând diferenţele. Desigur, conştient de cum va fi recepţionată trufia sa, Genealogul a subliniat mereu și cu o imensă umilinţă că orice paralelă între el şi ilustrul comparat nu există decât ca raportul dintre umbra lăsată pe nisip de o muscă şi cea a unui nor uriaş, care, pentru o clipă, a luat forma acelei muşte. Ba, chiar, sublinia cu atât exces de vorbe şi de mimică, imensa discrepanţă dintre el şi modelul său, încât, fără să o ştie, ajungea la umilinţa excesivă a lui Nivalis, Cel de Al Şaizecilea, străbunicul său atât de dispreţuit până şi de propriul fiu. Genealogul nu l-a cunoscut pe Cel de Al Şaizecilea, dar, iată, din nou sângele, cum se spune, apă nu se face şi, fără s-o conştientizeze cineva, din adâncuri, strămoşii reapar, din când în când, în trăsăturile urmaşilor.
Şi, în sfârşit, obiceiurile personale, plăcerile secrete, ticurile. Despre care nimeni n-ar fi putut confirma că anonimul genealog le-ar fi avut aidoma celor ale lui Urban al doilea. De pildă, Cel de Al Şaizeci şi treilea scrie, de mai multe ori, că-şi scărpina cu degetul mic de la mâna stângă barba, „aşa cum obişnuia s-o facă Marele Părinte, însă, evident cu mult mai puţină demnitate şi, părând, mai degrabă o urâtă mişcare nestăpânită, în vreme ce pontiful împrăştia în jur, şi astfel, o admirabilă linişte vie”. Cine să mai fi putut controla veridicitatea acelor afirmaţii? Dar, cu toată umilinţa copios exprimată, Cel de Al Şaizeci şi treilea reuşea, totuşi, să pătrundă sub o acoladă ilustră, greu de ignorat de către cei cărora le-a fost prezentată.
Fiul lui Caesar – fie că acceptăm varianta romantică a naşterii sale din iubirea Anarhistului cu o păstoriţă care l-ar fi crescut în secret la ţară, fie că preferăm să credem că a copilărit de la început în casa strămoşească din Veneţia – a trăit o dramă a copilăriei, dramă care l-a marcat pentru întreaga viaţă. În primul caz, el s-a pomenit paj la un cavaler, în calitate de fiu de ţăran ambiţios, în al doilea, ar fi cunoscut o experienţă identică din pricina unui tată – sătul să-l vadă fără nici o iniţiativă, mereu supus, executând orice ordin chiar înainte de a-i fi fost exprimat – care l-a plasat într-o poziţie asemănătoare, cu speranţa de a-l face să se călească şi să se revolte.
Aşadar, la zece ani, viaţa Celui de Al Şaizeci şi treilea se va schimba brusc. Şi chiar dacă şi odraslele unor seniori treceau prin etapele slujirii la stăpân, fiul lui Caesar a ajuns mult mai jos decât tovarăşii săi. (Nu este exclus ca Anarhistul să se fi retras cu totul, iar băiatul să fi ajuns să fie cu adevărat considerat un pui de paria. La un moment-dat, în stilul său de veşnică lamentare, va povesti, amintindu-şi de perioada aceea, „cea mai urâtă din viaţa sa”, că aceasta e soarta ce i se oferă din totdeauna unui orfan sărac.1)
Şi, astfel, copilul a ajuns, la început, la Milano, apoi, la nord de munţi, în diferite oraşe germane. Cert este că, semănând tot mai mult cu umilul Nivalis, Cel de Al Şaizeci şi treilea nu arăta nici o predispoziţie spre o viaţă eroică şi plină de privaţiuni. Singura plăcere pe care o savura i-a fost oferită de scutul cavalerului, scut încrustat, în relief, cu stema nobiliară. Băiatul era în stare să lustruiască ore în şir simbolul şi nu cerea altă răsplată decât să afle cât mai multe despre el. Răspunsurile cavalerului, căruia îi gâdila orgoliul o discuţie despre semnele heraldice ale virtuţilor sale şi ale strămoşilor săi, dovediră foarte repede că până şi seniorul era prea puţin informat, iar la întrebărilor „încuietoare” ale puştiului, neputându-le da un răspuns corespunzător, urmau pedepse fără un motiv aparent. De pildă, obraznicul voia să ştie ce reprezenta leul ridicat pe picioarele dindărăt în istoria familiei, atâta vreme cât acelaşi desen apărea şi pe numeroase alte steme. Nici un răspuns al seniorului nu i se părea suficient şi nu se sfiia – chiar dacă în stilul său mieros umil – să-şi arate dezamăgirea, când nu primea o explicaţie mulţumitoare pentru cazul particular în discuţie.
Viaţa ca paj în slujba unui cavaler2 a durat aproximativ patru ani. Patru ani în care copilul n-a încetat să crească şi în care au început să i se dezvolte semnele caracteristice pentru întreaga viaţă. Supunerea umilă fără limite se mula, mai nou, pe căutarea de soluţii în vederea atingerii plăcerii. Fiindcă era tot mai convins că o opoziţie făţişă faţă de amânarea satisfacţiei se poate sfârşi cu penalităţi şi cu consum de foarte multă energie, acceptarea aparentă a pretenţiilor impuse fiind mult mai convenabilă pe termen lung, comportamentul său devenea tot mai şters şi, totodată, tot mai duplicitar: dacă, în general, compromisul necondiţionat reprezintă o renunţare, în cazul său, el nu se constituia decât în liniştea necesară pentru găsirea drumului spre împlinire.
Scribul nu va zăbovi asupra perioadei cât a slujit Cel de Al Şaizeci şi treilea drept paj, întrucât datele, aşa cum s-a arătat, sunt incerte, iar concretul nu ne-a rămas decât impregnat în subiectivitatea atât de pronunţată a unui om ce-şi trăgea speranţa din convingerea că s-a realizat într-o operă profund obiectivă. Scribul avansează chiar părerea că Al Şaizeci şi treilea şi-ar fi ascuns intenţionat datele biografiei spre a o putea adapta după voie idealului vieţii visate. (În felul său, şi Genealogul ducea o viaţă dublă, ca şi tatăl său. Şi tot începând din copilărie. Numai că vieţile sale paralele nu se consumau la nivelul faptelor, ca la Caesar, ci la cel al trăirilor atât de intense ale scenariilor sale imaginative. Cel de Al Şaizeci şi treilea nu încerca să-şi adapteze aspiraţiile la viaţa reală, ci, tocmai dimpotrivă, găsea mult mai comod să-şi imagineze existenţa văzută prin prisma subiectivă a dorinţelor considerate împlinite. Anarhistul voia un lucru şi făcea tot ce-i stătea în puteri spre a-l obţine. Fiul său îşi imagina un lucru şi încerca să se convingă pe sine şi pe ceilalţi că acel lucru există cu adevărat; pentru el, realitatea trebuia să fie dorinţa, indiferent de ce se întâmpla în jur. El nu căuta drumul Sfântului Augustin spre Statul lui Dumnezeu, el avea impresia că trăieşte acolo şi că nu depinde decât de propria-i voinţă de a-l putea percepe ca atare. Ceea ce se spune că ar fi învăţat de la Otto von Freising – ori i-ar fi transmis Schwartz von Schwartz aceluia în legătură cu dificultatea alegerii căii – pare o problemă rezolvată în cazul Celui de Al Şaizeci şi treilea: realitatea reprezintă un spaţiu pe care fiecare este în măsură să şi-l creeze singur.)
În jurul vârstei de 15 ani, îl găsim pe tânărul nostru în vechea mănăstire Frose, ctitoria lui Gero, fidelul slujitor al împăratului Otto. Ceea ce face credibilă ipoteza că ultimul cavaler la care ar fi slujit Genealogul s-ar fi aflat, la data despărţirii de pajul său, undeva în Saxonia. Mai mult, iniţial, fiind doar un copil, Cel de Al Şaizeci şi treilea ar fi găsit refugiu la Geronisroth, care a fost fondată, tot în secolul al zecelea de acelaşi Gero, însă… pentru femei, maicile canoniste. Desigur că n-a fost singurul locuitor de sex masculin al sălaşului, numai că nici umilinţa cea mai ostentativ afişată nu l-a putut face suportabil stareţei. Şi, astfel, ajunge, după doar câteva săptămâni, la Frose. Aici tânărul se dovedi ceva mai util, fiind tolerat vreme de un an. Adolescentul ştia să scrie şi să citească, ba învăţase şi câteva limbi străine. Folosit la copiatul manuscriselor, el reuşi să-i intre sub piele abatelui, pe care-l slujea cu un devotament exemplar. Ceea ce ar fi dus, în lamentările de mai târziu ale Celui de Al Şaizeci şi treilea, la invidia nemăsurată a unor fraţi cu mai vechi state de serviciu la Frose şi care-şi vedeau şansele fireşti de avansare în ierarhie frânate de apariţia novicelui considerat un intrus. Figura tot mai spăşită şi modestia cea mai excesivă, va susţine Genealogul, nu l-au putut apăra de răutatea acelor ambiţioşi, în fruntea cărora s-ar fi pus un oarecare frate Bernhard, omul care a sfârşit prin a ţese intrigile cele mai josnice chiar împotriva abatelui, după ce s-a convins că nu-l poate despărţi de discipol. Iar căderea în dizgraţie a ierarhului a tras după sine şi decăderea dintr-un trai privilegiat a tânărului. Cum la demiterea abatelui, aceluia i s-au adus un şir lung de învinuiri, din care, desigur, nu lipsea simonia, însă nici excesele carnale străine de spiritul vieţii monahale, favoritul stareţului prăbuşit din drepturi a fost acuzat drept tovarăş de orgii. Genealogul şi-a însoţit protectorul în surghiunul aceluia, dar n-a plecat doar cu stigmatul unui pederast, fapt curent într-o comunitate strict masculină şi condamnat doar întrucât contravenea jurământului de castitate, care trebuia să fie la fel respectat de călugăriţe ca şi de călugări, însă şi cu legenda că ar fi fost izgonit din mănăstirea canonistă, întrucât acolo ar fi păcătuit cu mai multe maici.
Cel de Al Şaizeci şi treilea a plecat de la Frose, însoţindu-şi supus fostul protector, dar cum acestuia i-a fost indicată mănăstirea unde trebuia să-şi ispăşească păcatele în calitate de simplu călugăr, nu l-a urmat până la destinaţia stabilită, ci s-a îndepărtat cât mai mult de locul faptei, pentru a apare, în toamna lui 1104, într-un loc des pomenit de scrib, dar ignorat de ultimele biografii narate: Cel de Al Şaizeci şi treilea apare pe Insula Mică Lerins şi nu este exclus să fi locuit în aceeaşi chilie în care au stat şi unii dintre strămoşii săi, chiar şi Cel de Al Patruzeci şi patrulea, Apolonissimus, supranumit şi Messia Purgatoriului, cel ce a preferat cealaltă insulă, cea damnată de legendele cumplite ale Cuibului Corsarilor. Scribul, care nu va înceta niciodată să mulţumească Domnului că I-a mânat paşii prin nepreţuitele arhive ale unor mănăstiri precum Ferme zu Chiuso ori tocmai acea Lerins, a avut o sarcină uşoară în a descoperi, în pomelnic, şi urmele trecerii fiului lui Caesar. Date seci ce lasă imaginaţiei şi flerului istoric loc să tragă concluzii. Cel de Al Şaizeci şi treilea avea şaisprezece ani. Tatăl său s-a prăpădit cu puţin timp după ce l-a dat paj la un cavaler. (Dispariţia tatălui a făcut posibilă şi dezertarea copilului din slujba la care a fost angajat. Ea explică, poate, şi statutul incert al fiului care, la data aceea, nu se mai bucura de nici o protecţie familială, bunicul – Memorialistul – stingându-se din viaţă, după ce le-a asigurat nepotului şi nepoatelor câte o rentă viageră, pe vremea când Genealogul abia împlinise un an. Uriaşa avere a lui Caesar, niciodată la vedere, de multe ori doar potenţială, a dispărut odată cu stăpânul ei. Copilul a rămas un orfan fără bani şi fără nume. Nimeni nu s-a grăbit să-i sară în ajutor.) Se pare, totuşi, că băiatul nu era încă nici atunci cu totul străin de originea sa şi de tribulaţiile tatălui. Ceva din viaţa dublă a lui Caesar trebuie să fi transpirat până la el, ceea ce ar fi constituit motiv suficient spre a-l face să tragă cu ochiul şi spre Insula Mare Lerins. Chiar dacă, venind la mănăstire încă nu avea habar de apartenenţa sa de sânge la protagoniştii tot mai uitatei şi tot mai distorsionatei legende a ceea ce a fost odată Mâna Albă, mitul acesteia a iradiat asupra noţiunii de bagauz şi asupra faimei blestematului „Cuib al Corsarilor”. Mai mult, băiatul soseşte într-o zi ploioasă de toamnă şi cere adăpost sub numele de Schwartz von Schwartz. Tânărul îşi căuta identitatea, dar, după filozofia sa, nu identitatea demonstrabilă, ci una dacă se poate concretă, însă născută din dorinţă. Dacă nu se putea concretă, atunci încerca s-o demonstreze drept adevărată, deci, tot drept concretă. Lucru pentru care se folosea de un amestec de date preluate din amintiri autentice şi din amintiri dorite. Numele de Schwartz von Schwartz trebuia să-l ferească şi de trecut, dar să-i ofere şi o obârşie nu numai onorabilă, dar şi nobilă şi nu numai nobilă, dar şi imposibil de verificat. De alţii. Nu şi de Cel de Al Şaizeci şi treilea însuşi, cel ce putea da ori ce relaţii se aşteptau de la el, cele mai multe provenind din surse reale ori folosindu-se de nume şi de toponime vag cunoscute contemporanilor, însă fără ca ele să mai conţină o semnificaţie anume.
2 Afirmaţie strict conjunctural politicoasă, Cel de Al Şaizeci şi treilea neurmându-l cu adevărat în nimic pe „modelul” său declarat.
1 Fraza se cuvine a fi explicată: pajii şi servitorii cavalerilor se recrutau de la vârsta de 10 ani, toţi trebuind să se supună întocmai exigenţelor celui în grija căruia au fost daţi şi pe care-l slujeau. În general, se alegeau odraslele din familiile cu rang, chiar şi fiii de regi trecând prin această şcoală. Servitorii de obârşie joasă, deşi, în principiu, erau obligaţi la aceeaşi viaţă cu cea a congenerilor lor nobili, erau lipsiţi de perspectiva de a deveni, cândva, ei înşişi cavaleri. Cel de Al Şaizeci şi treilea, prin referirile pe care le face la perioada cât a fost în slujba cavalerului, ne lasă să înţelegem că i s-a atribuit un rol foarte modest, poate tocmai pentru a justifica renunţarea la viaţa aceea. Nu este deloc sigur că tatăl său nu l-ar fi predestinat unei cariere bărbăteşti – potrivită propriilor convingeri atât de diferite de cele ale băiatului – caz în care nu ar fi ascuns originea şi marile disponibilităţi materiale ale tânărului; la fel cum e posibil şi ca, în spiritul legendei cu mama-frumoasa păstoriţă, Caesar să fi încercat să-şi protejeze urmaşul, ascunzându-l şi pe mai departe în anonimat. Indiferent de cum s-au petrecut în realitate lucrurile, Cel de Al Şaizeci şi treilea va resimţi puternic inegalităţile sociale şi va dori, încă de atunci, să-şi croiască o obârşie cât mai convenabilă. Deocamdată, încă nu găsea calea. Dar nu va înceta s-o caute. Şi, până la urmă, o va găsi.
2 Din lamentările ulterioare fără de sfârşit ale adultului, putem extrage prea puţine date concrete despre perioada respectivă. Se pare, totuşi, că Genealogul a slujit la stăpâni succesivi diferiţi, practică destul de puţin uzitată. Am putea deduce că n-a fost prea iubit pe unde şi pe lângă cine a fost, aşa că s-ar fi ajuns la anumite aranjamente prin care adolescentul să fie mutat de la un cavaler la altul.
