Axa lumii (46)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al șaselea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Problema cea mai mare a proaspătului Schwartz von Schwartz era să alăture semnelor obârşiei nobiliare felul său umil de a fi, privirea supusă, capul plecat, lipsa oricărei reacţii la o jignire oricât de evidentă. Aşa că a ajuns să adopte o modestie cucernică, la care a construit imediat şi povestea unei justificări corespunzătoare: cei foarte apropiaţi lui – niciodată nu spunea că ar fi fost vorba despre tatăl, unchii sau fraţii mai mari – ar fi pornit în pelerinajul armat al creştinilor menit să elibereze Mormântul Sfânt, fapte suficient de grăitoare pentru o familie dispusă să jertfească viaţă şi avere în numele lui Iisus Christos. De altfel, acel Schwartz von Schwartz părea să nu spună niciodată totul, iar întrebărilor nu le răspundea decât cu lungi ocolişuri, la nevoie atât de lungi încât, până la urmă, nu mai aveau nici o legătură cu ceea ce s-a vrut a se afla.

Cu atât mai greu este de reconstituit poziţia reală în care se afla personajul la Lerins. Ceea ce ştim este că Schwartz von Schwartz a trăit acolo între toamna lui 1104 şi vara lui 1108, după actualizarea numărătorii de atunci a anilor. Şi mai ştim că a trebuit să plece din cauza unui imens scandal pe care l-a provocat. Una dintre figurile importante ale mănăstirii era părintele Romeo Lucius. El provenea din Umbria şi venise la Lerins de copil. Legenda spunea că părinţii săi, oameni cu stare, ar fi fost victimele veşnicelor războaie dintre armatele papei şi cele imperiale şi că băiatul ar fi ajuns la o vârstă fragedă în grija unor călugări inimoşi, ei înşişi proveniţi de la Lerins. Părintele Romeo fusese dat la studii şi, revenit în singurul cămin pe care-l mai avea, trecuse, de-a lungul timpului, prin diferite însărcinări administrative şi se afla, cât a fost Cel de Al Şaizeci şi treilea prin preajmă, în fruntea arhivei, a bibliotecii şi a atelierului de copiat manuscrise. De părintele Romeo se leagă reorganizarea acelei întregi activităţi, atât din punct de vedere logistic, cât şi în privinţa metodelor de lucru folosite şi a sarcinilor asumate. Registrele opis, de pildă, pe vremea lui au fost redactate, iar două săli lungi cu pupitrele şi întregul mobilier necesar au fost ridicate şi amenajate tot atunci. Numai că între el şi noul venit s-a instalat, de la început, o lipsă de comunicare. Asta cu toate că Genealogul, conform teoriei sale de comportament, făcea tot ce-i stătea în putinţă să le intre sub piele tuturor celor de care depindea liniştea sa. (Ţinând cont de desele sale conflicte, probabil că linguşeala ostentativă şi supunerea necondiţionată nu erau întotdeauna suficiente.) Nu vom şti niciodată de la ce a pornit conflictul, dar putem să ne imaginăm că Schwartz von Schwartz n-a fost uşă de biserică nici la Lerins, asta pe lângă faptul că nu se mulţumea să copieze ceea ce i se cerea, ci se ocupa şi de alte manuscrise, poate de unele care nu erau permise a fi consultate de oricine. Fapt este că părintele Romeo l-ar fi pedepsit de mai multe ori şi că armele tradiţionale ale adolescentului nemaifiind suficiente pentru a-l apăra, el a utilizat, pentru întâia oară aici, resursele îndeletnicirii ce avea să-i dea cognomenul. Folosindu-se de legenda neclară a obârşiei şefului său, i-a desenat un arbore genealogic¹ în care încerca să arate că părintele Romeo s-ar trage dintr-o familie care ar fi avut printre descendenţi nişte bandiţi celebri, intraţi pentru faptele lor în cea mai neagră mitologie locală. Ceea ce ar fi explicat şi sosirea monahului într-un loc atât de apropiat de Cuibul Corsarilor”².

Desigur, după toate astea, viitorul autor al Genealogiei Universalis a trebuit să părăsească în grabă şi Lerins.

Acuzele aduse Genealogului nu sunt deloc singulare în epocă şi s-au întâlnit şi în cazuri mult mai ilustre. Două personaje care aveau să intre în istorie, abatele Suger şi (Sfântul) Bernard de Clairveaux erau primul cu doar şapte ani mai bătrân decât Cel de Al Şaizeci şi treilea, iar al doilea chiar mai tânăr cu doi ani. Despre încă nereformata abaţie de la Saint Denis a abatelui Suger, Bernard, abatele de Clairveaux se va exprima ca despre o „sinagogă a Satanei” ori un „atelier al lui Vulcan”. Dar şi mai dur se va pronunţa Abelard (nefericitul îndrăgostit de Hèloїse) despre abatele Adam, predecesorul lui Suger, care ar fi tolerat toate infamiile posibile. Sigur că, mai târziu, relaţiile dintre Suger şi Bernard au fost cu totul altele… Însă episcopul Adam, recunoscut de Suger ca „părinte spiritual şi adoptiv”, n-a prea avut altă reabilitare pentru istorie. În acel „loc infamant”, pe care tocmai îl conducea, a apărut şi Genealogul, care timp de douăzeci de ani va renunţa la numele de Schwartz von Schwartz, înainte de a-l relua iarăşi abia la Paris. Lucrurile încep să se lege, deşi este greu de spus dacă Cel de Al Şaizeci şi treilea a fost cel care a împrumutat din aura sa tot mai întunecată faimei pe care a primit-o mănăstirea pentru perioada cât a fost condusă de abatele Adam ori dacă personajul nostru a preluat din renumele infam al lăcașului. Oricum, faptul că a rămas mai mult ca oriunde, până atunci, la Saint Denis şi că s-ar fi înţeles atât de bine cu superiorul său de acolo nu poate trece neobservat de un scrib cât de cât obiectiv.

La Saint Denis şi-a început cu adevărat munca de genealog Al Şaizeci şi treilea. Mulţumit de prima sa genealogie, cea care „a arătat adevărata faţă a părintelui Romeo Lucius”¹, tânărul a descoperit că, în afara armei defensive ascunsă în umilinţă, adoptată în acest scop încă de copil, există şi arme ofensive, cel puţin la fel de eficiente, dacă ştii să le foloseşti în mod profesionist. Adică dacă nu cheltuieşti cu ele mai multă energie decât folosul pe care ţi l-ar oferi eventuala izbândă. Aşadar, reuşita de la mănăstirea Lerins trebuia, pe viitor, însoţită cu profesionalism. Ceea ce, continua să-şi spună adolescentul în lungile colocvii cu sine însuşi, ţine şi de talent, şi de condiţia ca îndeletnicirea să-ţi producă satisfacţie în sine, dar şi de o pregătire corespunzătoare.

Cel de l Şaizeci şi treilea trebuise să părăsească mănăstirea Lerins în grabă, fără a avea răgazul de a-şi găsi un nou refugiu unde să se poată adăposti. El, se pare, revenise, iniţial, la Veneţia, dar aici descoperi că n-a fost primit ca un stăpân, că surorile sale se căsătoriseră cu bărbaţi bogaţi şi că erau destul de nefericite să-l aibă în preajmă. Mai mult, unul dintre cumnaţii lui îşi arogă rolul de tutore şi obţinu chiar şi un fel de confirmare oficială din partea autorităţilor în acest sens. Asta cu toate că Genealogul împlinea optsprezece ani, dar era „lipsit de o educaţie autentică şi de orice căpătâi”. În fond, nu se încerca decât amânarea intrării în drepturi a celui ce putea avea cu temei pretenţii la o mare parte a averii împărţite între cele două surori ale sale.

Cel de Al Şaizeci şi treilea plecă din nou, chiar dacă, în felul acela, confirma acuzele rudelor sale şi se îndepărta şi mai mult de moştenirea cuvenită. (Care, după cum va descoperi mai târziu Genealogul, era incomparabil mai mare decât puţinul adus drept dotă de către surorile sale. Rămâne nedesluşit dacă fiul lui Caesar, ajuns la conştiinţa imensei averi, a făcut caz de descoperirea sa şi dacă da, la ce a folosit-o. De la o vârstă, personajul nostru nu se va mai zbate în lipsuri materiale, însă în clipa aceea bunăstarea sa – în nici un caz ostentativă – putea proveni foarte bine din faima muncii sale de genealog. Scribul înclină să creadă că bărbatul, care s-a mulţumit material întotdeauna cu puţin, prefera să-şi ţină averea descoperită la loc sigur, ca o mereu amânată asigurare pentru vremuri grele şi că, astfel, cea mai mare parte a tezaurului bagauzului ar fi rămas ascunsă pentru vecie.) Deocamdată, tânărul plecă de acasă, tot pe furiş, aşa cum a părăsit şi Frose şi Lerins, şi cutreieră prin lume mai degrabă ca un cerşetor, decât ca un om bogat. La Saint Denis a ajuns în toamna lui 1207. Avea 19 ani, un măgăruş, câteva manuscrise şi o experienţă de viaţă bogată. Din peregrinările sale, mai aducea cu sine şi o bună cunoaştere a spaimelor şi a aşteptărilor contemporanilor săi, cunoaştere care-l va ajuta din plin mai târziu. Dar a venit la Saint Denis şi cu dorinţa de a se aşeza, în sfârşit, undeva unde să nu fie sub tutela nimănui şi unde să poată trăi aşa cum îşi dorea. O cunoştinţă întâmplătoare cu un călugăr cisterician l-a făcut să ajungă la abatele Adam.

De data asta, la mănăstire n-a venit Schwartz von Schwartz, ci un alt personaj fictiv, al cărui nume scribul nu-l mai ştie. În schimb, a supravieţuit porecla tovarăşului nedespărţit al personajului: măgăruşul Calistus. În analele lăcaşului, îl vom găsi pe Cel de Al Şaizeci şi treilea sub numele său de botez, drept „frate”, ceea ce-i indică rangul de călugăr. Impostor ori real – ceea ce nu vom şti niciodată.

De la început, la Saint Denis poziţia sa a fost alta decât la Frose ori la Lerins. Şi asta nu numai pentru că devenise bărbat în toată firea şi îmbrăcase rasa monahală, ci, mult mai degrabă, pentru că a ştiut să-şi gestioneze mai bine calităţile. La Saint Denis, Cel de Al Şaizeci şi treilea n-a trebuit să mai treacă prin toate îndatoririle de jos, el fiind pus, de la început, să se ocupe de biblioteca şi arhiva sărace pe care le-a găsit acolo. (Până la reformele pe care le va realiza abatele Suger, viitorul renume al lăcaşului era greu de prevăzut.) Ajuns, brusc, şef peste alţii, Genealogul a cunoscut satisfacţii ce, până atunci, i-au fost permise doar în vis. La fel de umil ca întotdeauna şi în faţa fraţilor analfabeţi, putea, în sfârşit, să-şi desfăşoare întreaga energie şi în viaţa reală. Farsa pe care i-o jucase părintelui Romeo Lucius, chiar dacă îi reuşise, nu fusese decât rezultatul unei inspiraţii de moment. Pentru ca să nu se lase în voia întâmplării, pentru a putea să meargă la sigur, Cel de Al Şaizeci şi treilea simţea că are nevoie de un prestigiu solid. Pe care credea că nu-l poate câştiga decât prin muncă. Şi atunci se născu hotărât, conştient şi perseverent Genealogul.

Munca, despre care a făcut mai înainte vorbire scribul, rămâne greu de decelat din mlaştina de fapte incriminante în care este aruncat Adam şi unde s-ar fi bălăcit împreună cu fiul lui Caesar şi instigat de acela. Într-adevăr, stareţul episcop şi noul venit devin de nedespărţit şi-şi vor împărţi invectivele aduse de Abelard, chiar dacă „lucrurile de neimaginat” comise vor rămâne, mai ales, în sarcina ierarhului, titularul unui renume pentru care Cel de Al Şaizeci şi treilea era încă prea mic. Numai că, spre deosebire de atât de enervantul, pentru mulţi, logicul Abelard, celălalt Abelard, iubitul Hèloїsei, acuza învăluitor, lăsându-şi auditoriul mai mult să ghicească, decât să înţeleagă. Acest „celălalt Abelard”¹, atât de expresiv şi, totodată, atât de insinuant, ne povesteşte sub formă de fabulă viaţa din „bestiarul” de la Saint Denis. Bucuria în descoperirea bogăţiei de simboluri, ce caracterizează noua artă a secolului al XII-lea, se revarsă fără oprelişti şi în alegoriile sale, textul devenind, câteodată, atât de încărcat, încât acţiunea se pierde printre cuvinte. Însă personajele par să fi fost, într-adevăr, bine caracterizate, întrucât au fost recunoscute şi arătate cu degetul de cei ce le-au întâlnit în mod nemijlocit. Dar ce poate să mai priceapă cititorul de peste veacuri?