CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (8)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Chiar şi faptul că, după căderea Ierusalimului, Vezanul revine la Laib, pare, în cazul lui, firesc. Acolo singurul templier printre catari pare că şi-a găsit un adăpost. Timp de un an se ascunde în comunitatea aceea izolată. Atunci ia naştere o legendă care a supravieţuit vreme de mai multe veacuri, fiind cântată în numeroase variante diferite de către menestreli şi introdusă în acţiunea pieselor ce se prezentau prin bâlciuri: un viteaz cavaler îmbrăcat din cap până în picioare în zale a stat un an întreg într-o mănăstire. De aici, o serie întreagă de supoziţii şi de încurcături: nimeni nu a văzut vreodată faţa cavalerului, astfel încât se putea afirma că era vorba despre un substitut, despre un angajament misterios, despre o osândă. În comedii, toate răsturnările imaginabile de situaţii stârneau hazul; în drame, misteriosul cavaler îndeplinea destine eroice. Şi, într-adevăr, Legenda Cavalerului Mascat a oferit un izvor nesecat de inspiraţie. Scribul n-are de gând să mai completeze cu o nouă piesă şederea ciudată a Vezanului la Laib, după ce, în urma epidemiei de gripă, relaţiile Mesagerului cu comunitatea albigenză au devenit atât de reci. Totuşi, deocamdată, Mesagerul n-a rămas decât un an în comitatul Toulouse. Ceea ce ştim este că, fără să fi ieşit în acel răstimp din mănăstire, brusc, Al Şaizeci şi cincilea a plecat din nou spre Orient şi ajuns exact la vreme pentru a mai fi martorul unei dispariţii auguste: soseşte la Konya cu doar o zi înainte ca împăratul Friedrich Barbarossa să moară înecat… Cea de a treia cruciadă începuse.

După căderea Ierusalimului, în Orient n-au mai rămas decât câteva insule creştine: Antiohia, Tyr, Tripoli. Iar regatul Antiohiei tocmai se afla şi el încercuit de un Saladin ce părea că nu mai poate fi oprit. Dar, în momentele de grea cumpănă, în cetate îşi fac apariţia pelerinii conduşi de Conrad de Monferrat şi de un cavaler templier. Ei au reprezentat doar avangarda cruciaţilor care n-au încetat să mai vină. Antiohia a rezistat. Purtând în inimă groaza celor prin care au trecut majoritatea creştinilor căzuţi în mâinile lui Saladin, locuitorii Antiohiei au considerat apariţia nesperatelor ajutoare drept minune cerească, iar marchizul de Monferrat a intrat în textul cântecelor¹. Însă, mai celebru decât el, misteriosul călăreţ “a cărui faţă n-a fost văzută niciodată” va dăinui, vreme de peste un veac, drept principalul eliberator în folclorul regatelor latine din Asia Mică. Până în 1291, când sultanul mameluk al-Aşraf Salah al-Din Khalil ibn Kalaun (noul Saladin) va pune capăt, pentru foarte multe secole, stăpânirilor creştine din Orientul Apropiat. Mai mult, şi în Apus au fost încurajate, în febra pregătirilor pentru noua cruciadă, producţiile eroice ale menestrelilor, precum şi reprezentaţiile actorilor care să glorifice vitejia Cavalerului Fără Chip, astfel încât faptele de glorie ale aceluia să devină modele de urmat pentru cât mai mulţi alţi creştini dispuşi să plece să elibereze Ţara Sfântă².

Din nou, asistăm la o înfloritură a scribilor: Cavalerul Fără Faţă, cântat pentru vitejia sa, n-a participat la nici o luptă. Contribuţia sa la cruciada a III-a a fost alta. (Nu asistăm nici pe departe la cea mai gravă deturnare a adevărului comisă de aceiaşi scribi: mai toate personajele acelei piese au fost redistribuite pe alte roluri. Şi nu este vorba doar despre imaginea lui Richard I Inimă de Leu, eroul mitic şi personalitatea cea mai discutabilă a acelor vremuri tulburi, dar şi numeroşi alţi protagonişti descrişi în mod părtinitor. Astfel, unora dintre ei, cum a fost Isabelle, li s-a răpit o carieră care ar fi meritat să intre în preocupările marilor artişti – tragedieni sau pictori -, la fel cum majoritatea suveranilor din regatele creştine din Asia Mică au trăit destine demne de a intra în legendă. Numai că scribii şi poeţii n-au prea fost interesaţi de Orient, aşa că artiştii Apusului au fost mai degrabă preocupaţi de eroii antichităţii eline sau romane – din care susţineau că se trag – decât din avatarurile unor bazilei sau stăpânitori de dincolo de orizontul lor.)

Cruciada a III-a s-a deosebit fundamental de primele două, chiar dacă unii actanţi păreau să fi luat locul unor predecesori. Instigatori fanatici, de genul lui Petre Pustnicul au apărut din nou, numai că acum populaţia avea în faţă ecourile nenorocirilor prin care au trecut cei ce s-au dus în primele două războaie de eliberare a locurilor sfinte. N-a existat localitate de unde să nu fi plecat cineva care nu s-a mai întors sau s-a întors infirm. Argumentele ţinând de credinţă nu mai erau suficiente, cum, de altfel, alianţele dintre creştini şi necreştini în preajma câmpurilor de bătaie vor şubrezi cu totul acel aspect. Numai că atât papalitatea, cât şi marii stăpâni laici aveau fiecare motivele lui stringente pentru a porni o nouă expediţie. Cruciada deschidea perspectiva deturnării conflictelor din Europa în Asia Mică şi mai permitea unui mare număr de răufăcători să-şi exercite crimele departe. Însă marea foamete trecuse, iar bătrânul Friedrich pacificase întreg imperiul. Şi regele francez reuşise să-şi impună autoritatea asupra nobililor mereu gata de a trăda, doar războiul său cu Richard al Angliei părea să fie fără de sfârşit. O extraordinară muncă diplomatică a fost necesară spre a-i alinia în acelaşi convoi pe toţi stăpânii Europei, obişnuiţi să se suspecteze şi să se lovească în orice ocazie. În fruntea acelei munci – ce a lăsat multă vreme impresia că nu este decât o lucrare a lui Sisif – se spune că ar fi stat un preot din Neuilly pe Marna, un oarecare Foulque, rămas în cronici şi drept un instigator fanatic de felul lui Petre Pustnicul. Însă Foulque³ n-a cântat decât o voce a acestei partituri. În joc erau prea multe interese pământene pentru ca să mai fie determinante imperativele credinţei. Nici un rezultat, cu greu obţinut, nu părea să dăinuiască mai mult de câteva săptămâni. Ba se răzgândea una dintre părţi, ba se simţea lovită în demnitate cealaltă, iar când totul părea definitivat, mai murea câte un protagonist. (Cum s-a întâmplat cu papii Urban al III-lea şi Grigore al VIII-lea.) Dar cel mai greu a fost să-l faci pe Richard Plantagenet să-şi ţină cuvântul. Fiu al năzdrăvanei Eleonora, fosta soţie a lui Ludovic al VII-lea al Franţei – recăsătorită cu Henric al II-lea al Angliei, aflat în veşnic război pentru teritorii cu primul, tânărul rege moştenise în întregime caracterul meridional al mamei sale, ba îl şi întrecea cu mult, întrucât el nu încerca să-şi calculeze consecinţele mişcărilor, ci se lăsa întru totul pradă instinctelor clipei. Chiar şi atunci când armatele s-au pus în marş, Richard s-a dovedit un continuu pericol pentru continuarea expediţiei.

Unul dintre pionii de vază implicaţi în luptă a fost Conrad de Monferrat, …cel parcă sosit din cântecele eroice, cel cu care venise Cavalerul Fără Chip în apărarea Antiohiei. În perioada în care cruciada a mai constituit o speranţă reală, marchizul s-a aflat în rivalitate directă cu alţi nobili, pretendenţi la tronurile creştine din Asia Mică, şi în primul rând cu Guy de Lusignan, pe care l-am mai întâlnit în diferite conjuncturi regent sau chiar rege al Ierusalimului. Se pare că nu degeaba tocmai se năştea epoca liricii cavalereşti: niciodată ca în perioada aceea, femeile n-au jucat pe faţă un rol atât de însemnat în istoria cea mare. Imaginea domniţei aşteptându-şi cavalerul de la fereastra turnului de veghe trebuie retuşată, întrucât, în timp ce adorata îşi etala splendizii ochi umpluţi cu dor, mintea îi urzea nenumărate fire cu care îi juca pe bărbaţi în luptă. Rivalitatea dintre cei doi pretendenţi la conducerea bătăliilor şi a celei mai însemnate coroane din Regatele Creştine din Orient n-a făcut excepţie, femeile din spatele lor fiind cele ce au hotărât deznodământul. Care, desigur, a fost şi el vremelnic şi schimbător. Ca orice capriciu.

Guy de Lusignan avea toate motivele să pretindă tronul Ierusalimului, el pierzându-l ca o consecinţă a marii înfrângeri de la Hattin. În conformitate cu forţele tocmai amintite ale frumoaselor femei ale vremii, Guy de Lusignan, a ajuns rege prin căsătoria cu Sibylle, mama şi regenta lui Balduin al V-lea. Murind Sibylle, a pierit şi forţa soţului ei. Înfrângerea lui în disputa de pretenţii cu marchizul de Montferrat s-ar fi decis mult mai devreme, dacă Richard Inimă de Leu, manipulat chiar şi el de proaspăta sa soţie⁴, n-ar fi trecut, vremelnic, de partea lui. Murind Sibylle, o altă femeie teribilă avea să-i joace, în continuare pe regii Ieruslimului: Isabelle. Iar primul soţ al acesteia avea să devină Corrado de Montferrat.

Isabelle a ridicat pe tronul regatului Ierusalimului – ca capitala la Acra, întrucât cruciada a III-a n-a reuşit să elibereze Oraşul Sfânt – trei dintre soţii ei. A urmat Marie de Montferrat, apoi Isabelle (Yolanda) de Brienne…

După căsătoria lui Conrad de Montferrat cu Isabelle, Cavalerul fără Chip revine în Europa. Două luni mai târziu, Conrad de Montferrat este asasinat. Isabelle se recăsătoreşte.

Părea că Vezanul fusese în Orient doar pentru a aranja viitorul. Cât a fost acest viitor şi binevoitor pentru prietenul său, Conrad de Montferrat, face parte dintr-o altă poveste.

N-a trecut decât un an de când a plecat în Orient, şi Al Şaizeci şi cincilea se retrage – se ascunde? – din nou la Laib. Dar şi Laib se schimbase, între timp, iarăşi. Stareţul murise şi, sub noul şef, mănăstirea trăia în cel mai sever regim de penitenţă. Vezanul aproape că n-a mai recunoscut locul: parcă lipsise nu un an, ci un veac întreg. O atmosferă mohorâtă învăluia oameni, animale şi ziduri, iar lipsa de satisfacţii a fost înlocuită de o susceptibilitate generalizată. Fraţii se pârau fără de încetare unul pe altul, iar pedepsele pentru delicte doar bănuite, nu întotdeauna şi dovedite, mergeau până la excluderea din comunitate. Şi până la crimă, după cum se şoptea, după ce un călugăr suspectat de furt fusese găsit mort de foame, închis într-o încăpere dintr-un beci. De ce a rămas Cavalerul fără Chip în acel loc atât de văduvit de bucurii? Şi de ce, fără a-şi arăta faţa vreme de cinci ani şi fără a ieşi din spatele zidurilor mănăstirii, ciudatul cavaler – care, până atunci, nu prea reuşise să stea mai mult de o săptămână locului -, îşi întregeşte legenda în atmosfera aceea atât de apăsătoare? Greu de răspuns la asemenea întrebări. Cum nu este mai uşor de aflat nici de ce acelaşi a fost acceptat atâta vreme străin într-o lume atât de închisă. Dintre toţi cei şaizeci şi cinci la care a ajuns până acum, scribului i se pare că fiul lui Richard le Noir s-a lăsat cel mai puţin descifrat. Descrierea vieţii lui se dovedeşte tot mai mult un eşec.

Cinci ani încheiaţi a rămas Mesagerul la Laib. Cinci ani, vreme în care povestea omenirii – de care păruse atât de legat ca actor activ – părea s-o ia pe un drum nou. Timp în care el, ascuns în armura sa, a lucrat pe câmp cot la cot cu ceilalţi călugări şi mireni, a reparat acareturile, a înălţat un şir de chilii pentru că aşezământul, în ciuda atmosferei sumbre de care era copleşit, se mărea mereu. Cinci ani în care n-a mai ieşit pe poarta mănăstirii şi n-a fost vizitat decât, din când în când, de un evreu, Ţipor, stabilit la Toulouse.

Despre activitatea Vezanului din acea perioadă aflăm din vechiul catastif în care se înscriau evidenţele contabile: Al Şaizeci şi cincilea a primit mai multe cantităţi de scânduri, câteva căruţe cu piatră de râu, nisip. În general, tot ce era necesar provenea din atelierele proprii, dar cele aduse, chiar ca materie primă de afară, indiferent dacă proveneau din ţinuturile mănăstirii sau erau cumpărate, erau consemnate cu grijă. Se pare că Mesagerul a adus numeroase îmbunătăţiri atât construcţiilor, cât şi uneltelor, aşa că prezenţa lui se justifica din plin, din punctul de vedere al călugărilor. Dar cum se justifica ea din propriul său punct de vedere?

În plină vară a lui 1193, la vreo doi ani de la revenirea Celui de Al Şaizeci şi cincilea la Laib, aici a avut loc o răscoală. Fraţii n-au mai suportat despotismul noului stareţ şi, după ce s-au plâns de mai multe ori fără rezultat episcopului, şi-au recuzat superiorul. Nesupunerea s-a transformat într-o bătaie în toată regula, ajungându-se până la uciderea a doi călugări şi a trei mireni şi rănirea mai multor altora. Până la urmă, episcopul a readus liniştea, a pedepsit sever pe cei vinovaţi de călcarea jurământului de supunere, însă a instalat şi un nou stareţ. Despre cavalerul templier aflăm că şi el a fost găsit vinovat: nu pentru că s-ar fi amestecat în susţinerea vreuneia dintre tabere, ci tocmai dimpotrivă, pentru că nu a intervenit ca oştean pentru a împiedica desfăşurarea ostilităţilor acelui adevărat război. În loc de asta, în toată ziua răzmeriţei, el a rămas în grădină şi s-a ocupat de rondurile de legume. Iniţial, s-a hotărât să fie exclus din mănăstire şi din întregul comitat, apoi s-a revenit la o pedeapsă mai uşoară, de natură administrativă. Omul era de mare folos şi n-a supărat niciodată pe nimeni: în tot acel furnicar de intrigi, nu i-a trecut cuiva prin cap să-l pârască vreodată pentru vreo vină. Şi, în afară de asta, Cavalerul fără Chip era învăluit în mister, legendele despre el au început să pătrundă şi în acel loc izolat, de ce să îndepărtezi un asemenea om? Purtător de atâtea nădejdi…