Presa scrisă e-nghesuită între televiziunea care a înghițit de mulți ani tot și noul concurent apărut prin anii ’90, online-ul.
Un adevăr știut, dar mai trebuie adăugat un factor. În țările cu tradiție presa scrisă, deși în suferință, încă are un public numeros, educat să citească de multe generații. La NY, LA, Londra, Paris, Munchen, Roma etc. se citește încă masiv presă pe suport de hîrtie.
Tirajele sunt încă foarte mari în raport cu ce se întâmplă la București, unde tarabele sunt aproape goale. Nu pentru că s-au vîndut unui public flămînd să se informeze, ci pentru că aproape nu mai sunt titluri. Cobori din avion într-un oraș occidental și te întîmpină chioșcuri burdușite cu cotidiene, reviste săptămânale generaliste și de nișă, toată gama.
La București dai cu ochii de un chioșc pustiu, cu o vânzătoare moțăind care nu prea are ce vinde în afară de câteva reviste tabloid, niște DVD, programe tv și cam atât. Despre mari cotidiene și despre un public cititor, nici vorbă.
Aici se văd deosebirile culturale vizavi de Occident. Și acolo televiziunile fac ravagii de decenii. A apărut și online-ul. Dar există un public care nu renunță să cumpere dimineața măcar un ziar.
Aici, acest obicei aproape a dispărut, fapt care a îngropat presa pe suport de hârtie. O altă deosebire este că în Occident există o legislație care protejează presa, pe considerentul că are un rol esențial în păstrarea echilibrelor democratice într-o societate pluralistă. Și politica, şi afacerile, și justiția funcţionează normal dacă presa funcționează normal și e sănătoasă, nu în faliment. Acolo există un interes real ca democrația să funcționeze. Aici nu.
Am fost recent la Nisa, tema carnavalului din acest an – mass-media. Am văzut și un rege al Mass-media de butaforie defilînd pe un car alegoric. Personajele imaginate de carnavaliștii au fost inspirate din lumea televiziunii, a presei scrise, – jurnalisti, moderatori, politicieni, oameni de afaceri, cintăreți, actori, sportivi, celebrități. Și cei din faţa camerelor tv, şi cei din spatele lor au mărșăluit printre mii de spectatorii entuziaști. Speakerii, vedetele televiziunilor etc. s-au văzut caricaturizați în tușe groase spre amuzamentul celor prezenți.
Mi-a apărut încă o dată evident caracterul de bîlci al universului mediatic în care trăim. Azi, mass-media înseamnă mult circ, bîlci. E un spectacol, un show de mare montare în care fiecare are repartizat un rol. Exista și un script. Reporterul frenetic, curva de high life, contrabandistul, ministrul prins cu mâna în banii publici, moderatorul cu arțag, crainica cu ifose de la știri sau meteo sunt personajele. Unii joacă roluri de Harap Alb, Făt Frumos, Cenușăreasa, Albă ca zăpăda. Alții interpretează Muma Pădurii, căpcăunul, zmeul.
În anii ’90, un talk-show, ca să dau un exemplu, era o dezbatere, un schimb de idei, de argumente și contraargumente. Făceau față cei mai pregătiți, mai bine informați. După mijlocul anilor 2000, cei care au populat micile ecrane au fost mai curînd cei cu talent actoricesc, capabili să interpreteze o partitură. Jurnaliștii propriu-zisi s-au estompat. Au răzbătut cei care sunt capabili să smulgă un surâs, să distreze telespectatorul. Să obțină aplauze, să plaseze glumițe și bancuri. Adevărul lucrurilor nici nu mai contează. Ca atare, dezbaterile au dispărut pentru că nu mai fac audiență (nici măcar în campaniile electorale).
S-a dezvoltat în schimb entertainmentul. Acesta a luat locul presei quality. Totul s-a tabloidizat, inclusiv subiectele serioase. Jurnalele de știri au ajuns niște telenovele. Lumea vrea să se amuze, nu să afle adevărul. Producătorii tv infantilizează cu bună știință telespectatorul și apoi pretind că asta cere publicul – cum mi-a spus un producător tv când i-am spus să nu tabloidizeze subiectul bolii Regelui Mihai.
Mai vrea oare publicul de azi să-și formeze propria lui părere, așa cum o făcea altădată !? Sau azi cere grăbit semipreparate, fast food, păreri de-a gata, ca hainele din mall-uri. Vrea să i se servească la masa de seară tot ce îi trebuie să știe pentru a doua zi, chiar din gura unui moderator. Așa se explică lungile introuri ale talk show-urilor care încep printr-o predică de 30 de minute.
Auzim pledoarii avocățești, suntem moralizați, ni se țin prelegeri istorico-filosofice care îmi amintesc adesea de un monolog rostit de Mircea Crișan sau Toma Caragiu. Avem a face cu propovăduitori ai neamului, cu tipi scoşi dintr-un show de stand-up comedy care ne învață ce și cum, în loc să ne transmită pur şi simplu informație, multă și de calitate.
Înlătură în schimb judecățile proprii ale publicului. Mai ales judecata critică. Se difuzează foarte puține informații și argumente. Ni se transmit opinii și păreri, se fac teorii și scenarii. E o voce auctorială aici, care vrea să impună o anume versiune asupra realității. Rolurile sunt după preferință – de Mesia, de astrologi şi mama Omida care le ştie pe toate. Publicul trebuie distrat, nu cumva să se plictisească, să scadă audiența, publicitatea, adică profitul.
Nu îmi imaginez deloc că e ceva specific Bucureștiului. Fenomenul se petrece cam peste tot, mai ales în lumea a treia. Și in Occident, dar acolo există anticorpi, publicul (educat) reacționează, ca și lumea jurnaliștilor. Acolo se face o diferență netă între tabloide și quality press, ceea ce la noi nu e cazul. Aici totul se amestecă.
