Vocaţiei sale de pescuitor în ape tulburi, chiar asta îi mai lipsea lui Băsescu: cetăţenia Republicii Moldova! Chiar dacă cererea de obţinere a cetăţeniei moldovene are un vădit iz electoral, în spatele său stă gîndul nemărturisit că, în calitate de politruc, animat, încă, de mari aspiraţii, vreodată, îşi va consuma acolo uriaşa cantitate de venin, impostură şi ticăloşie probată vreme de 26 de ani, aici, în România, ţara în care a şi suferit ruşinea a două suspendări succesive din nefericita postură de preşedinte. Demagogia şi populismul exercitate din plin pe subiectul ”Moldova” de-a lungul a două mandate, repet, ruşinoase, în care a turnat gaz peste un foc mocnit, a înveninat raporturile diplomatice şi a amînat sine die orice urmă şi şansă de normalizare a relaţiilor cu vecinul de la Răsărit, par să capete o finalitate de cel mai rău augur. În afara faptului că primind cetăţenia moldoveană ar putea să nu mai confunde oraşul Cahul cu Kabul (motiv de respingere, din start, a cetăţeniei la examenul impus!), nu văd vreo fericire căzută pe capul cetăţenilor moldoveni şi cu atît mai puţin pe fragilitatea şi imprevizibilitatea scenei politice moldovene. Ba, dimpotrivă! Pentru cine l-a văzut şi l-a cunoscut doar în preajma paharelor de toast, a strîngerilor de mînă frăţeşti-şmechereşti şi a hăhăielilor patriotarde, pentru cine nu ştie ce-i poate pielea şi caracterul, un scurt recurs la istoria recentă şi o scurtă incursiune în profilul moral al aspirantului la cetăţenia Republicii Moldova consider că sunt binevenite. Nu de alta, dar pentru a nu se repeta şi în Moldova de peste Prut felul în care, aici, pe meleagurile dîmboviţene, fie din indiferenţă şi ignoranţă, fie din nebăgare de seamă, ne-am ars cu personajul Băsescu, odată ce s-a strecurat insidios ca un Cal Troian în Cetate. Pînă acolo încît Războiul Troian, coborît în realitatea românească a ultimului deceniu, s-a transformat, în scurt timp, în Războiul Traian! Ei bine, în războiul acesta tensionat şi de uzură, Băsescu ne-a arătat cît de egal este cu sine, cu propria-i suficienţă şi micime, în măsura în care nimic n-a stat în calea instinctului său de parvenire, a setei, a dorinţei nemăsurate de a se cocoţa în cele mai înalte dregătorii ale ţării. Acestor ”calităţi” li s-au alăturat, la fel de native, un incredibil tupeu şi o irepresibilă, uluitoare şmecherie, specifice apucăturilor şi instinctelor băieţilor de cartier din lumpen-proletariatului anilor ’60-’70.
Astfel înarmat, a dărîmat guverne; a subminat din interiorul lor coaliţii; a ”înjunghiat” pe la spate tovarăşi de drum cărora le jurase, dacă nu credinţă, cel puţin prietenie; a plîns telegenic pe umerii victimelor uneltirilor sale; a făcut afaceri ori s-a bucurat de uzufructul lor, cu oameni pe care i-a încredinţat mai apoi cînd procuraturii, cînd ştreangului; a scuipat acolo unde a lins şi a lins acolo unde părea a fi uitat că scuipase; şi-a pus ”aripile” mai tinere sau mai vîrstnice ale familiei în ipostaza de siluitori ai limbii române şi ai finanţelor, pe cît de ridicolă, pe atît de bănoasă; şi-a făcut cadou vile şi proprietăţi, lui şi odraslelor lui, din bani niciodată justificaţi, iar adversarilor politici le-a făcut cadouri otrăvite; a împilat, a învrăjbit categorii socio-profesionale făcînd ca slugărnicia şi frica să rămînă în veci profitabile slăbiciuni omeneşti; a minţit vîrtos, fără jenă şi fără remuşcări, tot aşa cum a înfierat comunismul din (im)postura de notoriu profitor al sistemului; a trecut de la stînga la dreapta eşichierului politic cu seninătatea şi repeziciunea cu care a jurat strîmb pe Biblie, aceeaşi abilitate cu care, ignorînd provocările şi urmările crizei, a băgat mîna, adînc, în buzunarul cetăţeanului, i-a subtilizat portofelul, cureaua tot mai strîmtă şi pîinea de la gură în numele unui iluzionism economico-financiar; egocentrismul său fără seamăn şi pretenţia de monopolist al adevărului şi-al căilor de urmat au anulat pluralismul vocilor şi restabilirea criteriilor valorice, la fel cum prin comportament şi limbaj, prin dispreţul faţă de tot ce înseamnă dialog real, constructiv, a instaurat în societatea românească o adevărată stare de asediu, un continuu război între palierele fundamentale ale statului, prin inginerii de culise configurînd majorităţi parlamentare arbitrare, în beneficiul propriului interes îngust şi meschin; a clădit şi întreţinut un sistem mafiot cu mari şi încîlcite ramificaţii, implicit, cu mari prejudicii aduse vistieriei ţării, în faţa căruia oamenii săi din justiţie, rămaşi îndatoraţi pînă la breton şi (ne)uitare, sînt lipsiţi de voinţa de a-l demantela şi a-l aduce la lumină, îngroziţi de ziua, de momentul scadenţei ce va trebui să vină odată şi-odată; în fine, puţin a lipsit ca personajul Băsescu să dea foc unei ţări, România, după ce incendiase, cîndva, rada unui port prin străini, lucru care n-ar fi deloc exclus să-i reuşească, odată intrat în viaţa politică a Republicii Moldova cu tot bagajul de intrigi, urzeli şi înclinaţia de scandalagiu, chiar dacă legea electorală a republicii îi barează drumul spre cea mai înaltă funcţie în stat.
Acesta e omul, personajul de care ar avea nevoie cel mai puţin Republica Moldova, mai ales acum cînd scenariile privind viitorul ei sînt dintre cele mai îngrijorătoare şi cînd soarta sa se joacă pe firul tot mai subţire al contextului geo-politic.
Cu Băsescu cetăţean moldovean şi actor travestit al politichiei de dincolo de Prut, capabil, pentru orice miză personală, să joace cele mai abjecte şi fără scrupule roluri, miliardul de dolari, lipsă din bănci, nici astăzi găsit, se va multiplica în scurt timp, nu înainte ca demersurile lui de expert în arta cacealmalei să readucă FMI la sentimente mai bune şi mai profitabile, completînd deficitul de lichidităţi al bugetului naţional, sigur, pînă la noi inginerii financiare.
Băsescu, cetăţean moldovean, va deveni, repede, prieten la cataramă cu oligarhii moldoveni, iar din relaţia cu Dodon şi Usatîi, dar şi cu Chirtoacă după ce-i va împărtăşi, din propria experienţă, amploarea matrapazlîcurilor de care poate beneficia un primar într-o capitală de ţară, Republica Moldova va deveni, cu adevărat, un paradis al infracţionalităţii economico-financiare.
Pentru că cetăţeanul moldovean Băsescu nu se va mulţumi cu orice funcţie, de pildă, cu aceea de şef peste cramele de la Cricova, care i s-ar potrivi cel mai bine, instituţiile abilitate ale Republicii Moldova ar trebui să se gîndească de mai multe ori înainte de a hotărî ce apostilă vor pune pe cererea lui.
Cele de mai sus sînt doar o onestă punere în gardă, contrasemnată, vreau să cred, de 7,4 milioane de cetăţeni români care l-au scos, deja, din istorie pe uşa din dos.
Prin urmare, atenţie Republica Moldova, ori şi mai abrupt, dar poate salutar… păzea!
