CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (42)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Prima întrebare este cât de reale erau senzaţiile din trecut ale Nătăfleţului şi cât nu era decât halucinaţia unui nebun? Întrebarea aceasta şi-a pus-o şi Cornelius Humilliatus, fidelul şi sobrul cronicar al tatălui Celui de Al Şaptezeci şi şaselea. Aşa că l-a pus la încercare pe Nătăfleţ. Rezultatele au fost tulburătoare, chiar dacă monahul nu a putut verifica decât trăirile referitoare la Înţelept. Nătăfleţul putea nara¹ întâmplări pe care doar cineva care a fost de faţă le putea cunoaşte. Or, Humilliatus îşi aducea aminte că Nătăfleţul reproducea scene la care, în afară de Al Şaptezeci şi cincilea şi Humilliatus însuşi n-a fost nimeni să le trăiască şi să le ştie.

De unde, a doua întrebare este dacă Nătăfleţul, în ipostazele în care pretindea că a intrat, pur şi simplu repeta identic simţăminte şi întâmplări petrecute, ceea ce i-ar fi răpit orice posibilitate de a-şi exercita liberul arbitru, făcând fără sens aserţiunea episcopului Amphilopus, „Sufletul, în marea bunătate a lui Dumnezeu, uită tot ce a trăit în viaţa anterioară, pentru a avea cum să-şi încerce şansa de la capăt”. Or Dumnezeu n-a putut să introducă pentru sufletul urmaşilor lui Adam un test fără conţinut. În acest punct, textul din manuscrisul lui Humilliatus este grav alterat, iar scribul, încercând să lege cuvintele rămase crede că a citit că, în trăire, fiecare suflet călătoreşte prin propriul itinerar şi că, astfel, realitatea însăşi este atât de diferită pentru fiecare dintre noi. Pentru demonstraţie, monahul a venit cu o pildă, al cărui conţinut a devenit, însă, ilizibil.

Dar cea mai tulburătoare enigmă se naşte dacă ne întrebăm ce fel de ipostaze sunt acelea, când este vorba despre succesiunea directă şi parţial simultană una alteia? (Să nu uităm că Nătăfleţul transgresa chiar ultimele opt generaţii ale arborelui său genealogic!) Pot două sau mai multe suflete intra simultan în acelaşi corp, ţinând cont că, măcar pentru o vreme, Omul din fereastră, Înţeleptul şi Nătăfleţul şi-au continuat drumurile prin viaţa de pe acest pământ în aceeaşi vreme? Iar cei cu care li se intersectau căile cu cine se întâlneau? Cu Înţeleptul ori cu Nătăfleţul? Pe cine vedeau? Pe Omul din fereastră ori pe nepotul aceluia? Plus că, dacă acceptăm o asemenea ipoteză, de ce să nu credem că, în acelaşi timp, şi alte suflete pot locui în acelaşi trup? (Dacă şi Al Şaptezeci şi şaselea era frământat de asemenea întrebări, nu este de mirare că, în ochii lumii, a avut un comportament atât de ciudat …)

Teribil de inconsecvent bietul scrib! El a promis să se rezume, deocamdată, la prima parte a „biografiei birocratice” a Celui de Al Şaptezeci şi şaselea şi, când colo, intervine cu tot felul de speculaţii! Să revenim, aşadar, la perioada Nătăfleţului după moartea mamei sale. Căsătorit de foarte tânăr cu Francesca Malatesta, femeia cu opt ani mai în vârstă decât el şi care i-a dăruit trei copii, Nătăfleţul n-a rezistat temperamentului furtunos al soţiei sale şi nici apetitului ei de viaţă. Francesca, după ce a născut cel de al treilea prunc, a dorit să-şi trăiască anii frumoşi care i-au mai rămas, mai ales că, ajunsă în pârg, era în stare să mai sucească minţile şi trupurile bărbaţilor din jur. Cum în impenetrabilul Palat Bosci nu s-au dat niciodată petreceri, soţia Nătăfleţului era mereu gata să se ducă la toate evenimentele mondene din cetate şi nu numai, în vreme ce bărbatul ei, după câteva ieşiri ce nu i-au oferit nici o satisfacţie, a refuzat categoric să mai participe la astfel de distracţii. Ceea ce o făcea pe Francesca să rămână deseori până târziu departe de casă. Treptat, a început să colinde toată Toscana, nelipsind de la mai nici un bal, de la nici o aniversare, de la nici o nuntă, de la nici un botez, de la nici o întâlnire mai simandicoasă. Ceea ce l-a făcut pe Nătăfleţ să fie obligat să-şi petreacă mai tot timpul singur. Lucru plăcut pentru el, mai ales că a început să amenajeze sera şi să se ocupe cu colecţiile sale, pasiune ce nu-l va părăsi niciodată. Şi totul acasă, în Palatul Bosci, cu un program alcătuit după bunu-i plac şi pentru care nu era nevoit să facă nici un fel de compromisuri. Şi unde nimeni şi nimic nu-i ameninţa siguranţa. Ziua, Al Şaptezeci şi şaselea era fericit. Doar că, după asemenea clipe senine, urmau nopţile cu întunericul lor, cu ispitele din celelalte ipostaze, cu toate spaimele posibile atâtor vieţi. Cu teama că se va rătăci în ieşirile acelea şi nu va mai şti să revină la fericirea zilelor petrecute în seră. Treptat, frica de acele nopţi l-a făcut să nu se mai poată bucura nici acolo. Aşa că, într-o seară, când tatăl său era plecat, ca de atâtea ori, Nătăfleţul a intrat în dormitorul Magdalenei, fosta lui doică, implorând-o să-l lase să rămână acolo. Cu timpul, acesta a devenit un obicei, astfel încât, el, om însurat şi tată a trei copii, îşi petrecea nopţile în patul doicii sale. Palatul Bosci era o fortăreaţă închisă, de unde ieşeau foarte puţine zvonuri. (De acolo şi faima misterioasă păzită cu atâta succes, vreme de multe decenii.) Totuşi, faptul că bărbatul acela matur a dormit în iatacul mamei, înainte de a ajunge în camera doicii – după o vreme chiar şi atunci când Francesca era acasă – n-a rămas secret. Al Şaptezeci şi şaselea a devenit pentru totdeauna „Nătăfleţul”. Mai ales că situaţia aceasta ar fi durat până la moartea doicii. Aşa ne povesteşte, cu dispreţul cuvenit, Gianni Vengeri, mai aducând încă un argument pentru justeţea dezamăgirii nedisimulate a Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea faţă de tatăl său.

Însă inadvertenţa este evidentă: moartea mamei s-a petrecut deja în 1436, atunci când fiul nu avea decât şaptesprezece ani. Desigur, şi aceasta e o vârstă nepotrivită pentru un astfel de comportament, dar Nătăfleţul încă nu era căsătorit. Deoarece trimiterile dispreţuitoare ale biografului Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea la adresa Nătăfleţului au fost exagerate, scribul trebuie să facă unele precizări, mai ales că anacronismul nu poate fi explicat decât prin dorinţa cronicarului de a scuza comportamentul mizerabil al fiului faţă de tatăl său. Aşadar, deja tinereţea Nătăfleţului a fost una nespecifică pentru descendentul unei familii atât de bogate, băiatul neurmând traseul obişnuit, la care în mod evident nu s-a putut adapta: el n-a rezistat în afara casei părinteşti, s-a izolat de tovarăşii de aceeaşi vârstă, nu s-a putut încadra în orarul zilnic, devenind ţinta răutăţilor celorlalţi copii din pricina groazei pe care nu şi-o putea ascunde faţă de întuneric. Pe lângă celelalte, suferea de enurezis nocturn şi striga în somn. Pentru toate astea, termenul de „diferit de alţii” nu era decât o descriere blândă comparativ cu ceea ce se colporta, amplificându-se fiecare dintre manifestările acelei stări de „altfel decât ceilalţi”. Doar vechea teamă faţă de locatarii Palatului Bosci l-au scutit pe Al Şaptezeci şi şaselea de un apelativ mai dur decât „Nătăfleţul”…

După cele câteva tentative nereuşite de a-l „scoate în lume”, familia a hotărât să-i aducă profesori acasă, profesori care îl lăudau în cetate, dar care nu prea erau crezuţi: laudele acelea socotindu-se că făceau parte din preţul onorariului primit de magiştrii din partea familiei pentru care banii păreau fără număr. Pe de altă parte, atenuarea renumelui de prostănac era şi în interesul numeroaselor pretendente la o posibilă partidă cu moştenitorul acelei averi fabuloase. Dovadă că, după ce familia a ales-o pentru Nătăfleţ pe Francesca Malatesta, renumele jignitor a devenit tot mai persistent. Până ce un june care şi-a permis să transforme subiectul în distracţia unei seri a fost găsit mort pe o stradă circulată din centrul Florenţei. Ancheta n-a găsit asasinul, deşi toată lumea era încredinţată că acesta ar fi fost plătit de Omul din fereastră, mai ales că de la unul dintre posturile sale de observaţie acela ar fi putut urmări „în direct” omorul. Dovezi nu s-au găsit, mai ales că exista convingerea că nici nu era prea prudent să faci cercetări în direcţia aceea. Nici scribul nu crede că asasinatul ar fi fost comandat din Palatul Bosci, nici bunicului şi nici tatălui Nătăfleţului nepotrivindu-se defel asemenea iniţiative. Mult mai degrabă, se credea că familia Malatesta ar fi răspuns cu mijloacele practicate de ea, ţinând cont că şi Francesca a devenit personaj în poveştile caricaturale ce au început din nou să circule prin Florenţa şi prin Toscana. (Mai mult decât atât, însuşi Francesca s-a lăudat că ar fi comis atentatul, dovedind astfel că „doar trupul îi era de femeie, în vreme ce ambiţiile şi braţele îi erau de bărbat”².) Acea singură crimă s-a dovedit a fi fost arhisuficientă pentru a stârpi din faşă orice alte discuţii în legătură cu Al Şaptezeci şi şaselea şi cu familia sa. Doar cognomenul „Nătăfleţul” n-a mai putut fi eliminat, chiar dacă era acum exprimat mai degrabă cu duioşie şi înţelegere, decât cu ironie şi nici nu mai era rostit în gura mare.

Prost funcţionar mai este scribul! Nici de data asta n-a reuşit să rămână strict la fapte – la biografia birocratică! Ca să nu mai adăugăm şi amănuntul că nu s-a putut opri nici la momentul morţii mamei, borna la care a promis că va face primul popas! Singura scuză a bietului scrib este că Al Şaptezeci şi şaselea n-a părut pentru cronicari decât un „personaj de trecere”, dovadă că nu ne-a rămas consemnat drumul vieţii sale decât prin ricoşeu: de la cei ce s-au ocupat de celebrul său tată şi de la cei care au narat şi interpretat destinul atât de dramatic al ambiţiosului său fiu. Din aceste crâmpeie de informaţii nu este uşor să reconstitui un portret în linii ferme. Cel puţin nu pentru puterile limitate ale scribului. Din bâjbâieli şi din repetate încercări s-a născut această biografie.

După cele trei naşteri, prin care soţia a considerat că şi-a făcut cu vârf şi îndesat datoria conjugală³, Francesca reluându-şi viaţa mondenă, după moartea mamei şi a doicii Magdalena, Nătăfleţul n-a rezistat să fie din nou singur în nopţile sale atât de frământate. Dar ce-l speria aşa de tare? În mod simplist, am putea spune că, pentru cineva care are orice-şi doreşte material, problema nu este de a primi, ci cea de a păstra. Asta pe de o parte. Pe de alta, când nu e preocupat cu grijile imediate, omul este frământat de probleme existenţiale, una dintre principalele deosebiri între individul om şi individul animal. Or, cei opt de dinaintea sa – până la conduita de sfinx, de spectator atent şi încântat a Omului din fereastră – nu s-au născut cu toţii într-un mediu lipsit de griji materiale şi fiecare dintre ei a trecut prin destule situaţii limită. Situaţii limită pentru care Nătăfleţul n-a fost educat. Încât, după ce retrăia la tensiune maximă acele momente şi îşi aducea aminte de ele, simţea că tot ce are, toată fericirea din timpul zilelor sale luminoase petrecute în deplină securitate în spatele zidurilor atât de sigure ale Palatului Bosci, toată atmosfera paradisiacă din sera mereu mai apropiată de exigenţele viselor sale diurne, toată splendoarea statuilor din curţi şi a obiectelor de artă din interioare, totul, inclusiv viaţa, i se va destrăma asemenea unui nor de aburi, de nu se va mai putea întoarce dintr-o ipostază trecută, atunci când respectivul strămoş se va sfârşi într-unul dintre momentele de cumpănă la care tocmai a ajuns. Spre deosebire de toţi ceilalţi urmaşi ai lui Adam cel izgonit din rai şi înlănţuit cu teroarea timpului, doar Nătăfleţul, are cunoştinţă scribul, ar fi păstrat amintirea rătăcirilor anterioare ale sufletului său. Dar nu oricum: Al Şaptezeci şi şaselea ţinea minte numai situaţiile prin care a trecut până ce a revenit iarăşi în „propriul trup”, în trupul celui zis „Nătăfleţul⁴” şi era la fel de ignorant asupra viitorului clipei ca şi strămoşul în care s-a întrupat. Aşadar, el retrăia asemenea aceluia totul, neştiind niciodată, la fel ca şi acela, cum vor continua evenimentele. Apoi, dimineaţa, pe lumină, trezindu-se şi reluând viaţa celui alintat drept „Nătăfleţul”, îşi amintea doar viaţa trecută până la punctul în care a retrăit-o, punct de unde aventura putea să continue a doua noapte, a treia sau peste o lună. Pentru că, între timp, revenea, într-o ordine pe care n-o putea controla, în una sau în alta dintre cele opt vieţi anterioare. Şi în nici unul dintre acele destine nu depăşea propria sa vârstă. Spaima lui tocmai de aici venea: va sosi şi o noapte când va ajunge la sfârşitul vieţii unuia dintre străbuni. Va muri odată cu el sau îi va fi lăsat sufletului să se întoarcă în corpul Nătăfleţului⁵?

Aşa că a început să scotocească în arhiva familiei (surprinzător de săracă) amănunte despre înaintaşii săi. Să nu uităm că, dintre aceştia, cinci au venit, pe rând, din locul numit de scrib „Enigma Europei”, notat de cronicarii vremii drept „Ţara dinspre tătari”, iar de către băştinaşii înşişi „Ţara Moldovei”. Această origine succesivă a întrerupt traiul occidental al şirului, mitul a luat, de multe ori, locul datelor obiective, iar istoria Omului din fereastră a alimentat şi mai mult enigmatica legendă. Pereţii monumentalei scării principale a Palatului Bosci au început să se umple cu tablourile stăpânilor. Iar şirul nu se deschidea, aşa cum s-ar fi aşteptat scribul, cu Omul din fereastră, primul din dinastie care a intrat ca stăpân în clădire, ci cu alţi bărbaţi şi femei. Probabil începând cu Al Şaptezeci şi unulea (Fugarul)⁶.