Marele Johan Cruyff a părăsit Barcelona, Ajax-ul şi Olanda

Cer scuze cititorilor dacă nu voi fi coerent. Abia pot să tastez. Parcă am câte-o piatră de moară legată de fiecare mână. Nu credeam că voi fi nevoit să scriu aceste rânduri. Timp de aproape 10-15 ani, după anul 1975, cred că m-am certat cu toată lumea: prieteni buni, cunoştinţe, persoane pe care nu le cunoşteam, dar cu care împărţeam un spaţiu public. Subiectul disputei: cine a fost cel mai bun din lume? Pele sau Cruyff. Eu am ţinut mereu partea olandezului. Şi nu pentru că a fost idolul meu. Şi nu pentru că (poate) l-am văzut mai mult la televizor decât pe Pele. Ci pentru că a participat la revoluţionarea fotbalului. Strict statistic, la capitolul performanţe, Pele este în faţă. A primit de trei ori coroana de campion mondial (este adevărat, în 1962 nu a contribuit decât cu un meci la câştigarea titlului), în timp ce Cruyff a luat o singură dată cununa de argint. Nu mai înşirui cupele continentale sau intercontinentale câştigate de cei doi cu FC Santos respectiv Ajax Amsterdam. Aici parcă idolul meu stă mai bine. De ce l-am considerat – şi i-am convins şi pe alţii să-l considere – pe Johan Cruyff cel mai bun din lume. Şi din toate timpurile. Repet. Pentru că a fost artizanul – în jurul lui s-a întâmplat totul – al unei revoluţii la exact 100 de ani de la naşterea fotbalului. Până la Cruyff şi la Ajax-ul lui Rinus Michels, ştiam că fundaşii se ocupă de apărare (un Facchetti care dădea 7 sau 8 goluri pe an din postura de fundaş stânga reprezenta o minune), mijlocaşii „lucrează” la mijlocul terenului, iar atacanţii încearcă să perforeze apărarea adversă. După apariţia Ajax-ului lui Cruyff, fundaşul dreapta făcea curse pe extrema stângă, aripa dreaptă devenea „măturător” în faţa fundaşilor când se impunea, „cincearul” (mijlocaşul închizător de astăzi) devenea „optar” (vârf doi, principal pasator pentru „noar”) ş.a.m.d. Doar portarul nu-şi schimba postul. Nebunia „Ajax” nu doar că a dat roade – 3 cupe ale campionilor europeni în 1971, 1972 şi 1973 –, dar a fost importată şi de alte cluburi în multe ţări. Nu a dat peste tot rezultate. Pentru că „importatorii” nu aveau un Cruyff şi locotenenţi cum avea el. Pe 7 iulie 1974, sute de mii de români au fost trişti, după ce Olanda lui Cruyff a pierdut la mare luptă titlul mondial. Un titlu pe care l-ar fi meritat pentru că a fost cea mai bună. Culmea ironiei, la 20 de ani distanţă, după ce învingea în finală „Ungaria cea mare”, RFG mai câştiga un titlu învingând în finală o echipă net mai bună. Când faci judecăţi de valoare, când trebuie să alegi între doi corifei, trebuie să cântăreşti totul. Sau întregul. Pele, după ce a pus ghetele în cui, a intrat în afaceri. De anvergură. Dacă nu ar fi fost Pele, cu siguranţă nu ar fi depăşit condiţia unui patron de butic. Cruyff a ales alt drum. A readus gloria Barceloniei, a creat prima „super Barca”, a adus prima Cupă a Campionilor Europeni în vitrina de trofee şi a blocat ani buni Realul din obişnuitul drum spre titlu. Dacă nu ar fi existat Barcelona lui Cruyff, astăzi nu ar fi existat Barcelona „MSN”. Cruyff a ştiu când să se retragă şi din iarbă şi de pe bancă. Dar şi „după”, inclusiv în epoca lui Pep Guardiola, telefonul lui Cruyff suna pentru ca titularul să dea sfaturi. Până mai ieri, sfatul, cuvântul lui Cruyff devenea imediat literă de lege la Barcelona. Aşa cum la Bayern-ul de astăzi, legea este scrisă de „keizer”-ul Franz. Ca om, Cruyff a fost tot un model, aşa cum era şi în teren sau mai târziu pe bancă. Despre omul Cruyff a povestit foarte mult fostul mare antrenor român Ştefan Kovacs, care timp de doi ani i-a fost antrenor la marele Ajax. Joi 24 martie, la 68 de ani, Cruyff, Johan Cruyff, s-a dus să joace în echipa Cerului. Punct.