CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (71)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Deocamdată, Al Şaptezeci şi şaptelea, nemaiavând acces în întreprinderile de unde îşi fura seva puterii, îşi continuă activitatea prin Portinari şi prin Ţipor. Bani avea destui. Şi putea avea tot mai mulţi. Atacul împotriva fraţilor moştenitori ai Casei Medici va fi dejucat, desigur, în ultima clipă, după ce va interveni Marele Salvator. Va urma tentativa de pedepsire a asasinilor. Salvaţi şi ei în ultima clipă de acelaşi Om al Destinului sosit în clipa potrivită cu forţa potrivită. Atunci vor fi vizaţi, rând pe rând, diferiţii actori. Şi ei vor fi împinşi până la marginea prăpastiei. Şi ei vor fi izbăviţi de Acelaşi Erou. Toţi vor fi salvaţi şi toţi îi vor rămâne îndatoraţi neam de neamul lor Marelui Salvator şi nimeni nu va putea să mai ridice prea mult capul, întrucât, după toate acele dezvăluiri, oprobriul public îi va sili să se păstreze în cel mai mare anonimat. Al Şaptezeci şi şaptelea şi-a planificat „marea lovitură” bazându-se pe sentimentul puternic al onoarei. Sentiment de a cărei putere nu s-a îndoit nici o clipă, atunci când… nu era în legătură cu el însuşi! Gianni Vengeri ne descrie varianta victoriei imaginate de Cavalerul Marchiz Umberto şi ne va lăsa tabloul amănunţit al unei lumi conduse de acela¹.

Cum s-au desfăşurat de fapt lucrurile? Asta nu trebuie să mai fie povestit de către un scrib atât de nevolnic, asemenea celui ce s-a înhămat cu atâta îndrăzneală la descrierea vieţilor Celor O Sută. Cum s-au desfăşurat de fapt lucrurile au povestit analiştii şi autorii cei mai serioşi. Şi nu o dată! Complotul Pazzi a fost pregătit cu migală, ducerea sa la îndeplinire s-a amânat de mai multe ori, evenimentele politice, însă şi mici dar importante întâmplări personale remodelând de fiecare dată concreteţea planurilor. Şi, în sfârşit, la 25 aprilie 1478, în catedrala Santa Maria del Fiore, fulgerul a căzut: Giuliano a fost ucis, dar Lorenzo a scăpat, iar reacţia populaţiei a fost cu totul alta decât s-au aşteptat conjuraţii. Majoritatea acestora au fost omorâţi pe loc. De la punctele sale de observaţie, Al Şaptezeci şi patrulea a urmărit un spectacol lugubru: oameni spânzuraţi în ferestrele Senioriei, alţii ucişi în plină stradă, cadavre batjocorite pe străzi. Printre primele victime, Francesco Pazzi şi arhiepiscopul Salviati. Dar şi mulţi alţii. Printre ei şi abatele Contador. Alţii au apucat să fie în prealabil judecaţi. Între care şi Cavalerul Marchiz Umberto. Contele Patazzi a dispărut şi nu mai e de găsit în anale.

Ce a căutat Al Şaptezeci şi şaptelea printre complotişti? Din protocoalele procesului său nu rezultă mai mult decât că la momentul asasinatului ar fi fost prezent în catedrala Santa Maria del Fiore. Rolul său transpare mărunt, ca rolul unui figurant în marea tragedie. Ceea ce nu-i prevestea o sentinţă mai blândă. Dovadă că este spânzurat la 30 mai.

Întemniţat la Stinche, Cavalerul Marchiz îşi trăieşte ultima lună într-o fervoare extraordinară. Ştim de la Gianni Vengieri că nepotul Înţeleptului şi-a petrecut acele zile învăluit de o seninătate extremă, „dacă nu chiar dubioasă pentru cei ce-l păzeau”².

Şi iată cum se explică acea „atitudine neobişnuit de eroică” a Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea, în urma celor găsite de scrib: fiul Nătăfleţului, după ce a adus mari pagube tuturor filialelor băncilor Casei de Medici şi profitând de evenimentele care se succedau necontenit, a reuşit să fie întotdeauna cu un pas înaintea funcţionarilor trimişi de Piero, de Lorenzo şi de Giuliano spre a preîntâmpina sau măcar spre a repara ceea ce se mai putea repara după acţiunile sale. Însă fiul Nătăfleţului simţea tot mai mult că acel joc nu mai putea continua vreme îndelungată. Pe de altă parte, împrumuturile-cadouri pe care le-a oferit puternicilor zilei îi spuneau că şi pentru el a sosit momentul culesului. Dacă lucrurile vor merge bine, iată, planurile sale se vor realiza chiar înainte de a împlini 40 de ani, aşa cum şi-a impus. Dacă lucrurile nu vor merge bine, aproape oriunde s-ar fi aflat în Europa la momentul eşecului ar fi găsit un punct de sprijin şi de refacere din partea celor care trebuiau să-i fie recunoscători pentru toate câte a făcut pentru ei. Cât de simplu era totul! se mira el iarăşi, uimit că alţii nu s-au folosit înaintea sa de aceeaşi strategie. Aşadar, convins că a pricinuit pierderi ireparabile Casei de Medici şi cunoscând mai bine decât oricine unde se aflau zonele cele mai afectate de boală din acel trup ce încă mai părea atât de impunător, Al Şaptezeci şi şaptelea şi-a imaginat următoarea desfăşurare a evenimentelor: în clipa când cercul morţii se va strânge implacabil în jurul lui Lorenzo şi a lui Giuliano, el va sări în faţa asasinilor şi le va salva viaţa. Lucru lesne de făcut pentru că şi arhiepiscopul Salviati, unul dintre principalii artizani ai conjuraţiei, îi era profund îndatorat³ şi Cavalerul Marchiz îşi pregătise de nenumărate ori în faţa oglinzii strigătul „Salvează-i, Salviati, şi nu mai eşti dator nimănui!”. Drept urmare, cei doi fraţi ar fi fost în siguranţă, iar rolul său, jucat cu multă teatralitate, punându-se cu propriul piept în faţa asasinilor, asemenea unui actor dintr-o reprezentaţie a unei tragedii antice, i-ar fi îndatorat pe vecie pe cei izbăviţi. Cum nici familia Pazzi n-ar fi ieşit învingătoare, era mai mult decât evident că la Florenţa ar fi urmat mari schimbări. Şi cine să preia frânele puterii decât cel ce s-a dovedit atât de viteaz în momentele cele mai dificile? Al Şaptezeci şi şaptelea şi-a imaginat de sute de ori, zi şi noapte, scena triumfului său. Dar şi ceea ce ar fi urmat după aceea: o coaliţie a tuturor puternicilor săi aliaţi sub conducerea Toscanei. O coaliţie împotriva cui? Întotdeauna se găseşte împotriva cui să lupţi. De pildă, împotriva turcilor.

Din toate acele scene virtuale, eroul lui Gianni Vengeri îşi imaginase cel mai asiduu fastul intrării glorioase în Florenţa natală, aclamaţiile şi reacţiile celor pe care-i cunoştea de mic şi faţă de care, faţă de fiecare, avea ceva de răzbunat. Şi peste toate, străbunicul, Omul din fereastră, de care s-a despărţit atât de umilitor, Omul din fereastră care îl va binecuvânta cu privirea sa de sfinx de la punctul său de observaţie din Palatul Bosci. Al Şaptezeci şi şaptelea era atât de încredinţat că toate visele sale se vor îndeplini aidoma, încât le zugrăvise în amănunte menestrelului său personal şi acela ni le-a transmis şi nouă, publicului său de peste o jumătate de mileniu. Până şi propria înmormântare şi-a imaginat-o Al Şaptezeci şi şaptelea, o înmormântare care trebuia să aibă loc desigur că peste mult, peste foarte mult timp, o înmormântare cum n-a mai fost în istorie, o înmormântare a celui mai puternic bărbat de la Alexandru Macedon încoace. (Nu o dată i s-a întâmplat să fie invidios pe câte un mort dus cu pompă pe ultimul drum: ce a făcut decedatul atât de grozav, mai grozav decât el însuşi? Ar fi culmea să se poată lăuda cineva, fie viu, fie mort că l-a întrecut în lupta pentru glorie!)

Scribul a afirmat că Al Şaptezeci şi şaptelea îşi asigurase alternativa de avarie, fiind sigur că „dacă lucrurile nu vor merge bine, aproape oriunde s-ar fi aflat în Europa la momentul eşecului, ar fi găsit un punct de sprijin şi de refacere din partea celor care trebuiau să-i fie recunoscători pentru toate câte a făcut pentru ei”. (Ceea ce presupunea ca el să urmărească de la o distanţă de siguranţă desfăşurarea evenimentelor.) Şi, totuşi, nu numai în ziua atentatului, ci şi în zilele premergătoare, el s-a aflat la locul faptei, ba chiar bazându-şi planul pe intervenţia hotărâtoare în mersul acţiunii. De ce şi-a schimbat strategia? Nemailuând în considerare elucubraţiile lui Gianni Vengeri, care sugerează că un adevărat erou simte întotdeauna unde este cea mai mare nevoie de el şi nu pregetă nici un efort spre a se afla la momentul potrivit la locul potrivit, scribul sugerează că, probabil, Cavalerul Marchiz Umberto a fost atât de sigur de reuşita planului său, încât n-a mai luat în seamă nici un risc spre a-l pune în aplicare. Aşa că s-a bazat pe ascendentul pe care-l avea asupra tânărului cardinal Raffaele Riario şi pe împrumutul – mai degrabă cadoul – oferit lui Francesco Pazzi. Dar şi pe faptul că emisarii de pe minunaţii săi cai i-au adus, înaintea tuturor, veşti despre desfăşurarea favorabilă a evenimentelor. Şi, ca de obicei, sub regia sa, călăreţii săi au răspândit şi ştiri cu totul false. Sosit la Florenţa, el s-a aflat în preajma arhiepiscopului Salviati, şi acela unul dintre creditorii săi, însă i-a transmis şi lui Lorenzo de Medici că vine cu inima deschisă la o discuţie lămuritoare pentru toate neînţelegerile şi calomniile puse în circulaţie de către duşmanii comuni. (Cine erau acei duşmani comuni, Al Şaptezeci şi şaptelea nu a amintit în nici una dintre cele două scrisori din aprilie 1477. În felul acesta, el lăsa deschise toate speculaţiile posibile, iar apropiata vizită în Toscana a tânărului cardinal Riario îl făcea să fie sigur că acea „discuţie lămuritoare” se va amâna până după acel eveniment şi totodată până după ce îi va salva pe fraţii Lorenzo şi Giuliano de la moarte.

Şi în urma eşecului complotului, Al Şaptezeci şi şaptelea a rămas la fel de sigur de reuşită, chiar dacă lucrurile nu s-au petrecut exact aşa cum le-a plănuit el. „Mama, Francesca, îl priveşte, desigur, cu mândrie de acolo din Ceruri, iar izbânda va fi surpriza cea mai minunată” visa el, discutând, ca de obicei, cu mama sa din Înălţimi. E adevărat că n-a apucat să sară cu pieptul dezgolit înaintea săbiilor atentatorilor, că n-a apucat să mai strige „Salvează-i, Salviati, şi nu mai eşti dator nimănui!”, dar scrisorile care îi cereau imperativ o întrevedere lui Lorenzo în vederea decisivei „discuţii lămuritoare pentru toate neînţelegerile şi calomniile puse în circulaţie de către duşmanii comuni” conţineau dovada genială că Umberto n-a vrut decât să-i prevină pe cei doi fraţi Medici de pericolul ce-i ameninţa. Aşadar, duşmanii lui Lorenzo erau şi duşmanii Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea. Din castelul închisoare Stinche, îi mai scrie acestuia două răvaşe. Primeşte un singur răspuns, dar şi acela la fel de ambiguu ca şi cele două scrisori trimise de Cavalerul Marchiz înainte de atentat. Un al treilea răvaş nu este decât un bilet ajuns prin intermediul unui gardian: din temniţă, Al Şaptezeci şi şaptelea îi scrie lui Lorenzo că înţelege perfect de ce este ţinut în prizonierat – pentru a afla de acolo, din interior, de la ceilalţi arestaţi, cine a mai făcut parte dintre complotişti. Drept urmare, adaugă o listă de nume. În fine, romanul epistolar se termină cu un alt bilet, prin care i se mulţumeşte pentru colaborare. Ceea ce l-a făcut pe prizonier să pregătească o nouă listă delatoare. Numai că n-a mai apucat s-o trimită. Era 30 mai 1478, ziua când a fost dus la spânzurătoare, ziua când a împlinit 40 de ani, sorocul pe care şi l-a impus pentru „marea izbândă”.

În aceeaşi zi, printre ceilalţi osândiţi şi în teribil contrast cu aceia, Al Şaptezeci şi şaptelea s-a purtat mai ţanţos ca oricând: era ferm convins că în locul morţii, în ultima clipă va fi despărţit de tovarăşii săi şi va fi onorat după merit în faţa gloatei strânse ca de obicei şi în faţa străbunicului veşnic prezent la punctul lui de observaţie.

Momentul de glorie n-a venit, strănepotul Omului din fereastră şi-a ispăşit pedeapsa, iar îndepărtata înmormântare epocală n-a fost să mai fie.

În biografiile Celui de Al Şaptezeci şi patrulea, Al Şaptezeci şi cincilea şi Al Şaptezeci şi şaselea – care i-au supravieţuit – nu se face aproape nici o referire la Al Şaptezeci şi şaptelea.

Pentru cunoscători, în urma sa a rămas extraordinara tehnică de a cuceri piaţa bancară cu ajutorul informaţiilor rapide şi a unor zvonuri false ataşate performanţelor jocului dublu: atât în calitate de bandit cât şi de om al puterii.

Pentru cei mulţi, pentru oamenii care doar l-au văzut ori doar au auzit de el, Al Şaptezeci şi şaptelea a dat un exemplu nemaiîntâlnit de curaj şi de demnitate, încât încă multă vreme de atunci, când se vorbea despre cineva care a ştiut să-şi înfrunte cu măreţie destinul, se spunea că „s-a purtat asemenea Cavalerului Marchiz Umberto”.

Scribul mai simte nevoia să facă o singură remarcă: anexa „Martirul”, care îi urmează acestei vieţi, a apărut pentru prima oară în revista România literară (sub titlul „Jurnal apocrif”) la 20 noiembrie 1980 şi sub numele „Martirul”, în volumul „Castelul albastru”, tipărit de editura Dacia din Cluj în anul 1986. Cam tot pe atunci, chiar la mijlocul acelui interval de timp, în 1983, lui Danilo Kiš i se publică seria de opere complete la editurile Globus din Zagreb şi Prosveta din Belgrad. Volumul X cuprinde povestirile din „Enciclopedia morţilor”. Printre ele, şi cea întitulată „Slavă celui mort pentru patrie”, unde ni se descriu ultimele clipe ale unui tânăr Esterházy, ultime clipe extrem de asemănătoare cu sfârşitul Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea. Şi cu sfârşitul Martirului. Şi, probabil, şi cu sfârşitul altor mulţi eroi care, de-a lungul veacurilor, au fost daţi de exemplu pentru curajul şi demnitatea cu care au ştiut să-şi înfrunte soarta. Diferenţele de câteva sute de ani dintre unii şi ceilalţi zău că nu mai au nici o relevanţă.