CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (72)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

AL ŞAPTEZECI ŞI ŞAPTELEA

Cavalerul Marchiz Umberto

(1438 – 1478 )

Un nobil exemplu de demnitate al ambiţiei personificate

Doar zidurile groase ale Palatului Bosci au reuşit să acopere opulentele teme de bârfă cauzate de Al Şaptezeci şi şaselea. Până atunci, „misterul la vedere” răspândit de Omul din fereastră, precum şi faima de înţelept unanim acceptată a fiului aceluia au plasat locuitorii maiestuoasei clădiri deasupra oricăror clevetiri. Nătăfleţul, însă, a adus cu el nenumărate subiecte picante pentru florentini: o dată toate interpretările posibile în legătură cu nenumăratele ciudăţenii ale personajului, apoi vorbele despre viaţa atât de slobodă a soţiei acestuia şi, nu la urmă, faptele fiului lor.

Nătăfleţul a avut trei copiii cu Francesca Malatesta, înainte ca femeia, fără să-i pese de consecinţe, să se arunce cu toată fiinţa în plăcerile cele mai furtunoase ale trupului. Al treilea copil, o fată, a murit imediat după naştere, vrând parcă să-şi anunţe părinţii că nu are rost să mai insiste: doar doi copii le erau îngăduiţi. (La fel s-a întâmplat şi în cazul Înţeleptului, şi lui i-a murit al treilea prunc după doar câteva ore de viaţă. La fel va fi şi în cazul Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea. Numai că Înţeleptului i-au rămas o fată şi un băiat, pe când Nătăfleţul a avut doi băieţi. Deosebire esenţială, după cum se va vedea.)

Al Şaptezeci şi şaptelea a fost al doilea născut al nepotului Omului din fereastră şi al Francescăi Malatesta. Situaţie, care chiar şi din această postură, i-a oferit o zestre ce i-a pecetluit destinul. Ca descendent al stăpânilor Palatului Bosci şi nepot de episcop, a fost scutit de orice griji materiale şi, mai mult decât atât, s-a văzut izbăvit de insistenţele la care sunt supuşi, de obicei, bogaţii. Iar, ca urmaş al spiţei Malatesta, Al Şaptezeci şi şaptelea a moştenit ambiţiile nestăvilite ale condotierului, pasiunea clocotitoare a mamei, precum şi dorinţa de dominare şi o sete terorizantă de glorie.

Cei doi băieţi au crescut împreună şi au fost daţi de mici în grija unui cavaler spre a fi iniţiaţi în viaţă ca adevăraţi bărbaţi. Viaţă pe care amândoi păreau dornici s-o îmbrăţişeze cât mai repede. Ei n-au cunoscut temerile nevolnicului lor tată şi instruirea în meseria armelor s-a desfăşurat fără asperităţi. Cum Nătăfleţul s-a dovedit de la început incapabil să se ocupe de educaţia lor¹, în vreme ce mama îşi trăia din plin propria viaţă, soluţia găsită părea într-adevăr cea mai potrivită. Iar copiii erau mulţumiţi cu ceea ce li se oferea. Şi, când nimic nu părea s-o prevestească, s-a abătut nenorocirea şi asupra Palatului Bosci. Primul moştenitor al familiei a fost adus acasă grav rănit, medicii nemaiputând să-l ajute să supravieţuiască. Băiatul a avut unsprezece ani când a murit, iar rana fatală i-a provocat-o chiar propriul său frate. A fost un accident în timpul exerciţiilor cu săbiile, a rămas varianta oficială, doar că asemenea antrenamente se făceau, de regulă, cu arme boante…

Al Şaptezeci şi şaptelea a fost considerat un martir al cauzei şi drept martir va intra în şirul Celor O Sută. Doar că ambiţia lui nu l-a jertfit doar pe sine, ci avea să-i tragă după el în nenorocire pe prea mulţi dintre cei cu care a intrat în legătură.

La vârsta de zece ani, fiul Înţeleptului a devenit unicul moştenitor al uriaşei averi a familiei. Ştiind-o prea bine, o vreme a trăit cu această mândrie, savurându-şi din plin noul statut. La insistenţele sale, a fost mutat de la bătrânul cavaler ce i-a fost primul instructor la un condotier faimos, Massimo Braci, bărbat cu imens renume, în ciuda absenţei unor la fel de mari realizări pe câmpul de luptă. Aşa cum se întâmplă de atâtea ori, faima se naşte din cine ştie ce calitate a personajului şi rămâne lipită de el fără să fie cineva care s-o analizeze şi s-o pună la îndoială. Nici prea frumos nu era Braci, nici prea harnic, nici prea deştept. Dar lumea îi vedea cicatricea ce-i însemna chipul şi era încredinţată că are în faţă un erou autentic².

În slujba acelui bărbat la modă în cetate a stat băiatul şi l-a însoţit în diferitele-i călătorii prin Toscana. Prea multe n-a avut de învăţat de la noul său mentor şi, prinzându-i slăbiciunile, a ajuns să nu-l mai respecte defel. Până la urmă, Massimo Braci a bătut la poarta Palatului Bosci spre a se plânge de purtarea tot mai intolerabilă a pajului său. Aşa că Al Şaptezeci şi şaptelea s-a despărţit şi de cel de al doilea său învăţător, deşi Nătăfleţul ar fi fost dispus să-l plătească şi în continuare cu multă dărnicie pe Braci, doar să încerce să-l disciplineze pe răzvrătitul ucenic.

A urmat o perioadă de vreo doi ani cât băiatul a tăiat frunze la câini prin cetate. Nici bunicul său, omul recunoscut pentru calmul şi înţelepciunea ieşite din comun, n-a izbutit să-l ţină în preajma sa. Al Şaptezeci şi şaptelea era arogant peste măsură, folosind orice mijloace pentru a-şi satisface poftele, capricios, crud, fără cuvânt, „incapabil să se pună în pielea altuia şi lipsit de onoare”, cum îl dojenea blând episcopul. Şi, peste toate, cu o ambiţie nemăsurată. Însoţindu-şi bunicul ierarh în Imperiu, i-a creat atâtea probleme şi acestuia, încât a fost trimis sub pază strictă înapoi la Florenţa. Unde şi-a continuat isprăvile.

Gianni (Jean) Vengeri, exuberantul său viitor biograf, va scrie cu admiraţie despre acea perioadă a eroului său³: „ Încă de foarte tânăr, băiatul a ştiut să-şi urmărească cu tenacitate scopurile”…, chiar dacă, adaugă scribul, acele scopuri n-au fost întotdeauna – scribul ar zice că mai niciodată – dintre cele mai nobile. Aşa că isprăvile de tinereţe ale fiului Nătăfleţului nu trebuie să fi fost neapărat aşa cum ni le-a descris povestitorul lor. Pentru exemplificare, scribul spicuieşte câteva dintre ele: la cinci ani, băiatul şi-a confecţionat un clavecin în lada căruia se aflau mai multe pisici strânse de membre cu sârmele mânuite din „claviatură”, drept care scoteau mieunături diferite, întrucât au fost selecţionate cu grijă după timbrul fiecăreia, înainte de a fi introduse în cutia de rezonanţă a „instrumentului”. Cum s-a scris că şi regele Filip al II-lea al Spaniei s-ar fi delectat în frageda-i copilărie cu o asemenea „muzică”, fiind aclamat de curteni drept un adevărat virtuoz în domeniu, se pare că nemiloasa îndeletnicire a fost mai practicată în epocă decât s-ar crede.

Apoi, la vârsta de vreo opt ani, povesteşte acelaşi Gianni Vengeri, cei doi fraţi din Palatul Bosci, asistând la o execuţie publică, au năvălit pe eşafod, cerând să preia ei rolul călăului şi au trebuit să fie îndepărtaţi cu forţa⁴. Totuşi, insistă Vengeri, băiatul a reuşit să înduplece un păgubit să fie el cel care s-o biciuiască pe o slujnicuţă, ca pedeapsă că aceasta a fost prinsă furând din lăzile stăpânei ei. (Şi mai târziu, personajul n-a pregetat să mai execute el însuşi asemenea acţiuni în public ori în intimitate, în special atunci când era vorba despre femei tinere. Drept urmare, astăzi ar fi fost catalogat cu termenul „sadic”.)

O a treia întâmplare, povestită cu acelaşi entuziasm desigur tot de către Vengeri, narează povestea unui concurs de aruncări cu bila, în care copilul Al Şaptezeci şi şaptelea s-a întrecut cu băieţi mult mai mari decât el. Aşa că, în mod inevitabil, nu s-a aflat, la început, printre învingători. Însă fiul Nătăfleţului nu s-a lăsat, inventând mereu nereguli în desfăşurarea disputei şi cerând iarăşi şi iarăşi reluarea ei. Până ce, unul câte unul, ceilalţi competitori au renunţat, iar el a rămas singur în arena improvizată din faţa Palatului Bosci. („Şi, astfel, l-a eliminat şi pe fratele său!”) Doar că toate astea nu puteau proveni decât din relatările însuşi ale protagonistului lor… Care, se vede, le-a povestit cu mândrie.

Asemenea gen de istorioare – chiar de adevărate ori mai puţin adevărate – aveau să prevestească evenimentele atestate din viaţa ulterioară a personajului.

Francesca Malatesta obişnuia să-şi blesteme soarta pentru că s-a născut femeie⁵. Reprezentantă hotărâtă a neamului ei, mama Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea dorea, mai presus de orice, să domine. Cum era conştientă de condiţia ei de femeie ce nu-i permitea să-şi impună autoritatea decât prin intermediului unui bărbat şi cum nevolnicul ei soţ nu avea nici un fel de ambiţii administrative, şi-a transferat nădejdea în copiii ei. Cărora le-a insuflat de mici dorul de mărire. Odată cu moartea celui mai vârstnic, şi-a pus toate speranţele în mezin. Ceea ce n-o împiedica, chiar şi în vreme ce îşi satisfăcea poftele cu diferiţii ei iubiţi, să încerce să se situeze în spatele unor figuri puternice, prin care să obţină puterea fără să mai aibă nevoie să aştepte până ce băiatul îi va creşte suficient spre a putea urca sus de tot în ierarhii. Aşa că a născocit cele mai rafinate jocuri erotice, legându-şi strâns amanţii de ea şi jucând prin aceştia rolurile care ei, femeii, îi rămâneau interzise. Dacă se spunea încă de pe vremea aceea că „Nasul Cleopatrei a schimbat istoria lumii”, este sigur că şi nurii Francescăi Malatesta au influenţat cât de cât multe dintre întâmplările Florenţei secolului ei. Pe măsură ce îmbătrânea şi simţea că-i vine tot mai greu să-şi supună iubiţii, inventa în iatacul ei situaţiile cele mai complicate. Şi, cu toate astea, până la urmă a trebuit să-şi recunoască slabele performanţe în scrierea scenariului lumii, tot ce a izbutit nefiind decât intrigi ce nu depăşeau hotarele Toscanei. Aşa că, până în ultimele-i clipe, tot Al Şaptezeci şi şaptelea a rămas nădejdea prin care să răzbune destinul care i-a refuzat statutul de bărbat. Când a murit desfigurată de o boală lumească, contactată de la cine ştie cine, fiul ei avea în jur de şaisprezece – şaptesprezece ani.

De la revenirea din custodia bătrânului cavaler Braci, tânărul n-a mai urmat nici o educaţie organizată, de la doisprezece ani luându-şi viaţa pe cont propriu⁶. Pentru tot ce visa să reuşească pe viitor, îşi făcea ucenicia în mijlocul unor bande de tineri proveniţi din păturile cele mai sărace. Dacă se va putea impune repede printre aceia, îşi spunea, va învăţa şi cum să se impună, mai târziu, printre adulţi⁷. Vlăstarul bogat al Palatului Bosci îşi cumpăra cu sârguinţă şi viclenie aliaţii în acea comunitate dificilă, în care, până atunci, puterea pumnului a părut a fi singurul criteriu de apreciere. Comunitate dificilă pentru copilul Al Şaptezeci şi şaptelea şi fiindcă el avea doar doisprezece ani, iar şefii bandei erau bărbaţi în toată firea, căliţi în nenumărate încăierări dintre cele mai sângeroase. Şefi ai şlehtei care tocmai pentru că au supravieţuit acelor confruntări au acces la situaţia de conducători. Băiatul a cântărit situaţia şi a înţeles foarte repede că singura sa şansă era de a submina unitatea grupului, folosindu-se de bani, de banii pe care el îi avea, iar ceilalţi nu. Aşa că şi-a cumpărat o gardă de corp chiar dintre membrii bandei, băieţi pe care i-a încercat lăsându-i să se descurce spre a-şi apăra noul statut (invidiat de unii şi urât de alţii). Selecţia s-a produs de la sine şi, treptat, toată ceata aceea de semi-sălbatici a înţeles că are mult mai mult de câştigat aspirând la averea ascunsă în Palatul Bosci, prin intermediul Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea, decât să întreprindă acţiuni multe şi riscante pentru beneficii mult mai mici. Aşa că, pe nesimţite, grupul de tineri infractori din suburbiile Florenţei a sfârşit prin a se subordona necondiţionat nepotului Înţeleptului.

Gianni Vengeri, biograful Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea, deşi a crescut într-un sat nu departe de Florenţa, n-a făcut parte din gloata amintită, însă îşi amintea de teroarea pe care a insuflat-o banda de adolescenţi asupra întregii Toscane. Oficialităţile au prins câţiva tineri criminali şi i-au pedepsit exemplar, însă n-au reuşit să controleze fenomenul. Până acolo încât grupuri de luptători învinşi pe cele mai diferite meridiane şi ajunşi mai mult datorită hazardului în Italia au găsit întotdeauna aliaţi şi călăuze în ceata de tineri sălbatici din Florenţa. Şi cum cei mai mulţi briganzi s-au născut din oşteni ai căror căpetenii au fost înfrânte pe câmpul de luptă, precum şi din soldaţi dornici să-şi continue traiul în războaie proprii, nici Toscana n-a fost ferită de asemenea grupuri de bărbaţi a căror singură şansă a mai rămas să-şi asigure existenţa prin jaf. Fiecare dintre acele trupe migratoare, duse de întâmplare şi trăind doar clipa, fără a putea visa la nimic din viitor în afară de nişte scenarii imaginative difuze şi lipsite de legătură cu realitatea, erau încântate când cineva le sărea în ajutor, încântate înainte de a-i măcelări şi pe acei oameni. Nu şi pe cei ai Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea. Cel puţin două episoade sunt atestate: trecerea prin Florenţa a unor apropiaţi ai familiei Visconti, după ce familia Sforza a preluat conducerea Lombardiei şi, un an mai târziu, când, ca din senin, în Toscana au apărut resturile trupelor lui Jack Cade, sosite tocmai din Albion. Ambele veniri s-au petrecut în 1450 sau ceva mai târziu, în orice caz băiatul Francescăi Malatesta neavând mai mult de treisprezece ani. Cu prilejul primei dintre aceste întâmplări, viitorul Contre Marchiz Umberto a izbutit să le ia şi ultimele speranţe şi bunuri refugiaţilor din Milano, după ce, în prealabil, le-a câştigat încrederea; şi englezii au fost predaţi, rând pe rând, autorităţilor, nu înainte ca băiatul să fi aflat tocmai din gurile lor grozăviile de care s-au făcut vinovaţi⁸ în vremea pribegiei lor prin lume. Ceea ce ne face să bănuim că Al Şaptezeci şi şaptelea a făcut deja de atunci un joc dublu, fiind, în acelaşi timp, atât bandit, cât şi om al puterii, dublă ipostază de care se va folosi în mod cât se poate de natural toată viaţa.

De la oamenii lui Jack Cade, fiul Francescăi a aflat câte oportunităţi oferă o ţară în conflict intern unui om ambiţios, aşa că a regretat că s-a născut într-un loc unde familia Medici asigura stabilitatea regiunii. Ar fi preferat să se fi ivit mult mai degrabă într-un peisaj unde structurile să nu fie „atât de îngheţate” şi unde fiecare ins să parvină prin meritele proprii. „Ce-ţi lipseşte ţie?” îl întreba fără dojană bunicul, stârnit de suferinţele pricinuite de nerăbdările fiului. „Tu vorbeşti aşa? Tocmai tu? Ce nu ai tu şi ce nu poţi deveni tu, doar să vrei şi să te pregăteşti în direcţia respectivă?” Însă tocmai aici era marea problemă a Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea, el n-avea răbdare să se pregătească, el dorea să aibă imediat. Iar tatăl îi aducea aminte că a fost conceput tocmai în vremea marii întâlniri, când sub ferestrele Palatului Bosci a defilat cea mai impresionantă procesiune a istoriei în frunte cu papa, patriarhul Constantinopolului şi împăratul Orientului. (Ultimul împărat bizantin…) Or, acea coincidenţă în timp nu putea să nu fi influenţat destinul celui ce se pregătea să se nască. O asemenea soartă, dacă e să credem, aşa cum a spus deja marele Aristotel, plasează impulsul iniţial drept motor al mişcării slobozite din lucrarea lui Dumnezeu. Bunicul a fost înţelept, iar Nătăfleţul cult. Urmaşul lor n-a fost nici una, nici alta. El, strănepotul, nu era decât ambiţia în persoană, o ambiţie care îl situa deasupra tuturor, universul întreg nefiind creat decât pentru a-i sluji lui. De aceea, tot ce făcea i s-a părut mereu legitim şi singura lui problemă a fost că lumea nu se grăbea să-i recunoască statutul. Pentru care recunoaştere a luptat întreaga-i viaţă.

(Scribul se întreabă ce s-ar fi întâmplat cu Al Şaptezeci şi şaptelea dacă ar fi reuşit să ajungă pe culmile visate: întrucât sensul vieţii sale a fost drumul, lupta de a accede până acolo, odată vârful atins, ori ar fi fost profund dezamăgit, ori ar fi căutat şi în continuare duşmani, luptându-se până la urmă chiar şi cu sine. Distrugându-se. Dar, desigur, astea nu sunt, din nou, decât gândurile inutile ale unui scrib care a uitat că rolul său nu este decât să aşterne slovele şi nu să emită păreri.)