CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (73)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Cam la vârsta de 17 ani, băiatul s-a pomenit orfan de mamă. Şi chiar dacă în ultima vreme a dat prea rar pe acasă, Francesca a rămas într-o strânsă legătură cu fiul ei, fiind tot mai încredinţată că îşi va răzbuna soarta de a se fi născut femeie prin Al Şaptezeci şi şaptelea¹, iar tânărul a găsit în mama sa singura persoană în faţa căreia putea să-şi verse nestingherit nerăbdarea, fiind şi înţeles aşa cum dorea şi fiind şi stimulat să-şi continue calea. Şi, brusc, toate astea s-au terminat, dispărând mama, a dispărut şi unicul receptor extern binevoitor al gândurilor sale. Cu tatăl n-avea ce discuta, bunicul deşi îl asculta, prin sfaturile pe care i le dădea, era evident că nu-i înţelegea frământările, iar cu străbunicul era imposibil să ai un dialog: un sfinx priveşte, dar nu stă la taclale. Prieteni Al Şaptezeci şi şaptelea nu a avut. Aşa că, şi din Ceruri, mama i-a rămas singura confidentă la victoriile sale prezente şi viitoare². Deşi părea gata de a-şi găsi locul în orice societate, tânărul nu făcea decât să judece dacă şi cât de mult i-ar putea folosi cei cu care se întâlnea. Oamenii nu erau decât piesele de şatranj ale jocului său cu destinul, oricare dintre ele putând fi sacrificată dacă mersul lucrurilor o cerea. Iar femeile… Singura femeie adevărată în viaţa Martirului n-a fost decât mama sa, apriga Francesca Malatesta, fiinţa elegantă, senzuală şi stârnind toţi masculii întâlniţi şi, totodată, femeia bărbat, imaginabilă la fel de bine în budoar ca şi în armură pe calul de luptă. Celelalte femei erau frumoase – şi, atunci, le atribuia rolul de păpuşi pentru astâmpărarea poftelor fiziologice ori pentru joacă, pentru a le transforma în instrumente de lucru în intrigile disputelor ori pentru a le arunca drept momeli şi elemente de şantaj adversarilor – şi erau şi femei urâte, fiinţe bune doar pentru muncile destinate unor slujitoare credincioase. (Dar nimeni nu era în concepţia fiului Nătăfleţului suficient de sigur pentru a-l putea numi „fiinţă credincioasă”. Nimeni!) Aşa că relaţiile Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea erau sexuale şi nu amoroase. El şi-a început viaţa de bărbat devreme, atunci când a fost pentru prima oară conştient că simte o atracţie fizică pentru o femeie şi că este capabil s-o satisfacă şi nu a ezitat niciodată în faţa unei aventuri, mai ales că a învăţat că o poftă neînfăptuită duce la numeroase gânduri şi acţiuni ce nu fac decât să te distragă de la lucrurile cu adevărat importante. Aşa că nu se sfiia să râdă de toţi poeţii ce-şi declamau amorurile nesfârşite, ba chiar suferind pentru o femeie, în loc să şi-o ia şi să-şi vadă de treburile lor. Odată satisfăcut, un mascul nu mai simte nevoia de a se pierde în scenariile sale imaginative erotice.

Aşa că Al Şaptezeci şi şaptelea a făcut multe femei fericite, însă şi mai multe gata să se sinucidă în urma lui. Ca şi bunicul şi tatăl său, şi el a devenit repede ţinta unor mame ambiţioase şi dornice a şi-l facă ginere. Reputaţia-i tot mai îndoielnică era compensată cu vârf şi îndesat de averea fabuloasă a celor din Palatul Bosci, de firea-i nestăpânită şi de trupul vânjos de armăsar tânăr. Ceea ce n-a împiedicat apariţia a numeroase scandaluri în lumea bună în legătură cu femeile tinere ori mai puţin tinere cu care a avut relaţii de o noapte ori de o săptămână. Al Şaptezeci şi şaptelea nu se îndrăgostea, el şi-a şi interzis să se lege afectiv de cineva, intuind că orice relaţie de durată nu face decât să atârne ca o piatră de moară de picioarele celui ce doreşte să urce cât mai sus. O vreme a trăit cu o doamnă cu douăzeci de ani mai în vârstă decât el³, apoi evenimentele au început să se precipite în viaţa sa şi s-a îndreptat spre noi aventuri şi spre noi femei.

Fiul Nătăfleţului părea imun faţă de orice sentiment de iubire, chiar dacă, la nevoie, mima cu mult succes dragostea faţă de o femeie sau camaraderia neţărmurită faţă de un tovarăş vremelnic. Totuşi, un lucru era, probabil, în sângele său, la fel ca şi în sângele fiecăruia dintre Cei O Sută: credinţa că, mai presus de toate, misiunea sa era de a perpetua neamul. Aşa că s-a căsătorit şi el şi a avut doi copii, o fată şi un băiat. Bârfa pornită din invidia mamelor dezamăgite că nu au putut confisca pentru odraslele lor un animal atât de frumos şi atât de bogat, taurul Florenţei, spunea că soţia Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea era singura femeie din lume care chiar nu şi l-a dorit şi nu l-a dorit nici după ce a fost măritată cu el şi că, drept urmare, tânărul soţ era obligat s-o violeze, ori de câte ori avea poftă de ea. Fapt cu adevărat revoltător: soţia trebuie să se supună bărbatului şi când bărbatul era atât de arătos ca şi moştenitorul Palatului Bosci era chiar de condamnat atitudinea acelei femei proaste! (Pe Francesca, soţia celui de Al Şaptezeci şi şaptelea, o chema la fel ca şi pe mama sa, fiind foarte posibil ca această coincidenţă de nume să-i fi determinat soarta. Se zvonea, desigur în mare şoaptă, dar şi cu satisfacţie, că fiul Nătăfleţului îşi poseda nevasta prin ritualuri speciale, umilind-o şi torturând-o. Posibil ca tocmai rezistenţa care i-a opus-o s-o fi făcut dorită de soţul ei obişnuit doar cu interjecţiile pline de dor ale celorlalte femei. Francesca n-a mai ieşit din casă singură, fiind mereu însoţită de servitori ce păreau că formau mai degrabă escorta unei prizoniere. După o vreme n-a mai fost văzută ieşind deloc. Practicile sexuale uzitate cu ea de soţul ei erau mai degrabă brutale decât rafinate şi l-au inspirat pe marchizul de Sade în povestirile sale la fel de lipsite de imaginaţie. Al Şaptezeci şi şaptelea dorea plăcerea întreagă şi imediată. De aceea, scribul nu a avut de ce se mira că nu a găsit nici un cuvinţel despre circumstanţele morţii femeii, mama copiilor Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea dispărând, evaporându-se pur şi simplu în eter, în interiorul cavoului ce i-a fost căminul.)

Împlinind 22 ani, Al Şaptezeci şi şaptelea se simţea nu numai pregătit pentru a prelua puterea, ci chiar profund nemulţumit că n-a primit-o încă. Care putere? Se pare că ambiţiile sale nu aveau încă un contur precis, însă simţea că timpul trece implacabil şi că potenţialul său este împiedicat să se manifeste. Al Şaptezeci şi şaptelea nu mai avea nici măcar atâta răbdare câtă a reuşit să mimeze până atunci şi simţea tot mai acut că nu se poate bizui decât pe sine. Şi iarăşi: străbunicul – parcă nemuritor – era la fel de abordabil ca şi legendarul sfinx; bunicul, după o perioadă de mare influenţă politică, s-a retras şi el în Palatul Bosci, înainte de a pleca să moară împăcat la mănăstire; la tatăl său nici nu merita să se gândească. Da, retragerea din viaţa publică a bunicului îi luase definitiv senzaţia că va reuşi doar prin scurgerea firească a evenimentelor.

Aşa că a simţit că trebuie să schiţeze un alt plan de atac. Pe care l-a început prin a face inventarul persoanelor cunoscute de care s-ar putea folosi. Aşa că primele contacte le-a realizat bazându-se pe notorietatea trecută a bunicului. Un bunic de care a început încă de atunci să se detaşeze: pe de o parte, fiindcă l-a dezamăgit renunţând la tot, lăsându-l pe el lipsit de sprijinul de care până atunci nu s-a îndoit nici o clipă şi, pe de altă parte, întrucât Înţeleptul îl asculta cu un aer pe cât de cald, pe atât de superior, parcă s-ar fi aflat în faţa unui copil. Totuşi, prin relaţiile bunicului, nepotul a reuşit să fie inclus în câteva misiuni diplomatice, foarte necesare pentru ucenicia sa întru politică.

Încă de la prima s-a deplasare într-o echipă, în care nu a fost primit decât pe un rol de figurant, Al Şaptezeci şi şaptelea a reuşit să uimească. În primul rând că se purta extrem de politicos cu toată lumea, în vreme ce nu se putea abţine să nu ducă vorbe de la unul la celălalt, ignorând că într-un colectiv atât de restrâns nici un secret nu supravieţuieşte mai mult de câteva minute. Aşa că a fost trimis acasă. Aceasta a fost prijma lecţie. Pe care n-a uitat-o.

Sosind el mai repede decât informaţia despre circumstanţele revenirii sale⁴, peste doar câteva zile a reuşit să obţină încrederea unei alte echipe. De data asta, s-a ferit să vorbească mai mult decât a fost necesar, precum şi să-şi selecteze confidenţii. Iar în loc să-i dăuneze primul eşec, acela chiar l-a ajutat: pleca în răsărit nu ca un novice, ci ca un bărbat care a mai participat la munca diplomatică. Focalizarea celor cu care să se întovărăşească, precum conştiinţa că orice eşec poartă în sine şi un succes în care să poată fi transformat au constituit concluziile pe care le-a tras din această a doua lecţie. Şi nici această a doua lecţie nu o va uita.

Iar scribul trebuie să admită că Al Şaptezeci şi şaptelea era un autodidact înzestrat cu înţelegerea celor prin care trecea.

Dacă despre prima ieşire a tânărului scribul nu ştie mare lucru, misiunea din răsăritul Europei ne-a rămas adnotată pentru că atunci l-a cunoscut Gianni Vengeri, fidelul său biograf. În această călătorie, care a durat aproape doi ani încheiaţi, i-a întâlnit pe cei mai importanţi conducători ai statelor Europei Orientale: Stefan Crnojević în Muntenegru, Matei Corvinul în Ungaria şi Transilvania, Skanderbeg în Albania şi Ştefan cel Mare în Moldova. La ultimul s-a folosit de originea strămoşilor săi, veniţi ei înşişi din „Ţara dinspre tătari”. A fost o experienţă importantă pentru viitor şi adevărata lui şcoală de diplomaţie şi de viaţă. Atunci a învăţat să fie întotdeauna unde trebuia şi niciodată unde nu trebuia. Cum, după numai câteva luni, majoritatea solilor din acel grup s-au întors la Florenţa, Al Şaptezeci şi şaptelea a crescut treptat în ierarhia legaţiei, devenind un soi de adjunct al contelui episcop Gianfranco Muri. (Cu puţină vreme în urmă, fusese socotit doar şeful servitorilor, având însărcinări pe măsură…) Episcopul Muri a fost mai mult om de lume decât monah, iar tânărul său secretar particular (!) a avut grijă ca nimic din plăcerile vieţii pământene să nu-i lipsească, în măsura în care aşa ceva era posibil într-o misiune itinerantă prin locuri străine şi, de cele mai multe ori, nesigure. Gianni Vengeri, aflat şi el în calitate de secretar al lui Muri în acel alai, îşi începe relatarea despre Al Şaptezeci şi şaptelea lăudându-i peste măsură iscusinţa în a preface traiul acela de atâtea ori profund incomod într-o călătorie mai mult decât agreabilă.

Episcopul Cardinal Muri parcă uitase în slujba cui a plecat să cutreiere curţile suveranilor cei mai expuşi pericolului otoman. Cum Florenţa însăşi trecea când într-o tabără, când se alia cu opusul acesteia, toate numindu-se ţări creştine, emisarul era obligat să manevreze cu cea mai mare grijă tratativele, plasându-le, de cele mai multe ori, într-un context interpretabil. De la el a învăţat Al Şaptezeci şi şaptelea să promită marea şi sarea şi să nu poată fi contrazis în discursu-i ambiguu. Până acolo încât episcopul ducea cu el scrisori de împuternicire atât din partea Florenţei, Veneţiei şi Vaticanului, cât şi din Milano, scrisori pe care le scotea la iveală după necesităţi. Lucru nu foarte simplu, fiindcă informaţiile veneau acolo cu şi mai mare întârziere şi erau de multe ori contradictorii, aşa că era dificil să intuieşti de partea cui era mai bine să fii şi, mai ales, cum să nu pari un trădător în urma celor mai proaspete evenimente. La care se mai adăuga şi faptul că autorităţile locale aveau de fiecare dată avantajul propriilor lor servicii de informaţii, pe când misiunea rătăcea din ţară în ţară aflând doar întâmplător ultimele noutăţi, multe surprinzătoare, multe contrazicând cu totul cele ştiute până atunci. Tratarea superficială a acelor ştiri putea avea urmări cu totul neplăcute: odată, întreaga delegaţie a fost arestată, scăpând în ultima clipă de execuţie. Iar când, în timpul dogelui Nicolo Marcello, succesorul acestuia, Pietro Mocenigo a reuşit să apere oraşul Scutari în faţa puhoiului paşei Soliman, discursul lui Mori a trebuit să fie extrem de prudent spre a nu inflama suspiciunile vecinilor albanezilor, cărora nu le-ar fi displăcut ca asediul otoman să fi reuşit.