CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (88)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

2 iulie

Am zăcut multă vreme şi azi abia de am putut, pentru prima oară, să ies iar în curţi. Sunt încă slab şi pot să scriu, dar altceva încă nu prea pot face.

Domnul a dat o mare petrecere la Palat de ziua Doamnei. Au mâncat mult, au băut mult şi au dansat după datină, dar, pe urmă, s-au aşezat şi la vorbe şi mi-au povestit că Domnul a amintit şi de nepotul meu Iulian – Dumnezeu să-l ierte!- şi l-a lăudat ca pe un martir pentru credinţa şi curajul de care a dat dovadă. Şi logofătul Stancu, fiind la mine când au povestit aceste vorbe ale Domnului, a tăcut şi apoi a încuviinţat ce erou a fost Iulian şi n-a spus nimic din cele pe care le ştia numai dânsul, Evanghelina şi cu mine. Şi n-am spus nici eu nimic.

4 iulie

Azi a avut loc parastasul la 6 săptămâni de la moartea lui Iulian. Dumnezeu să-l ierte!

Soră-mea Evanghelina mi-a spus numai mie că atunci, în piaţă, când să pună capul pe butuc, Iulian a deschis gura şi a vrut să mai zică un lucru, dar n-a mai apucat s-o facă. Şi soră-mea zice că ea ştie că atunci a înţeles Iulian totul.

Ne-am gândit mult ce-o fi vrut să spună Iulian, dacă ar mai fi avut vreme.

Spre seară, înainte de apusul soarelui, a născut noră-mea Ana un băiat pe care o să-l botezăm Aron.

AL ŞAPTEZECI ŞI OPTULEA

Recuperatorul

(1460 – 1504)

Fiecare om care întârzie are în spate pe cineva care este mereu punctual

O tapiserie care atârna cândva în grandiosul hol de la intrarea Palatului Bosci ne înfăţişează o scenă de vânătoare în care mai multe personaje, hăituind un animal, au ajuns să-l înconjoare, înainte să-l ucidă. În depărtare, un palat se întrezăreşte între frunzele bogatei vegetaţii. Un palat oferind prestigiu bărbaţilor, câinilor şi cailor – realizaţi cu toţii atât de viu, încât îţi lasă impresia că se vor mişca şi vor ucide fiara în faţa privirilor tale. Animalul, în schimb, face parte dintr-o specie necunoscută. Poate că s-a rătăcit printre oamenii din Italia venind din ţara Părintelui Ioan, poate din China lui Marco Polo, poate că a căzut într-o noapte dintr-o stea. Lighioana are trei perechi de picioare, corpul acoperit cu solzi, o coadă bifurcată, pe care şi-o ţine semeţ în sus şi cu care tocmai a plesnit un câine ce se rostogoleşte scheunând în iarbă. Capul fiarei este mai degrabă rotund, iar nasul şi gura par aproape omeneşti. Pe creştet poartă un fel de coroană sclipitoare.

Astăzi, lucrarea se află pe peretele unei săli dintr-unul dintre cele mai mari muzee din lume. Scribul a avut din nou un imens noroc nemeritat: nu numai că paşii i-au fost conduşi spre acel exponat, însă crede că a obţinut şi câteva date apte să-i şi identifice identitatea şi originea. Este vorba despre o tapiserie prin faţa căreia trec anual sute de mii de vizitatori grăbiţi să vadă cu ochii lor faimoasele atracţii găzduite în acel edificiu maiestuos şi, abia privind la scena cu pricina, scenă făcând parte dintre nenumăratele lucrări „dintre care au mai văzut destule”, trec nerăbdători mai departe, mânaţi din spate de săgeţile indicatoare menite a le arăta marile provocări pentru turişti. În uriaşul muzeu se află numeroase capodopere ce trebuiesc admirate, sala cu tapiseria nepărând a fi mai mult decât un hol oarecare, o încăpere pregătitoare, o cameră de trecere. În catalog este consemnat doar atât: „Tapiserie, Italia, secolul al XV-lea”. Doar că pe eticheta din metal prinsă pe perete se poate citi ceva mai mult: „Tapiserie, Florenţa, Palatul Bosci, sfârşitul sec. al XV-lea”. Cine să stea să urmărească toate acele inscripţii în mai multe limbi, mai ales în cazul unor exponate atât de puţin importante, comparativ cu marile valori ale celebrului muzeu, obositor prin atracţiile spre care te îndrumă numeroase săgeţi din toate punctele clădirii? Doar bunul Dumnezeu a putut fi Cel ce i-a oprit paşii scribului taman acolo, dându-i posibilitatea bietului său protejat să privească mai cu atenţie lucrarea. (Bineînţeles că din clipa când a citit „Palatul Bosci”, scribul a rămas pironit locului. Prin intermediul lui Gianni /Jean/ Vengeri, biograful mereu exaltat al Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea, scribul cunoştea mai multe lucruri despre misterioasa clădire din care Omul din fereastră a supravegheat vreme îndelungată Florenţa şi, dacă ar fi să-l credem pe strănepotul aceluia, întreaga Toscană. Însă ceea ce ştia scribul provenea dintr-o sursă de mâna a doua, pentru că nu este deloc sigur nici ca măcar Vengeri să fi reuşit să pătrundă vreodată în Palatul Bosci, fiind mai probabil să ne fi lăsat o relatare în urma celor povestite de către Al Şaptezeci şi şaptelea, Cavalerul Marchiz Umberto. Aşa că Palatul Bosci rămâne pentru scrib o imagine umplută cu imaginaţia lui Vengeri amestecată cu propria-i imaginaţie.)

În celebrul muzeu, unde a ajuns cu un bilet cumpărat la intrare, scribul n-a găsit posibilitatea de a privi aşa cum ar fi vrut tapiseria atât de fericit şi de întâmplător descoperită: exponatul fiind aflat într-un fel de superbă anticameră pentru nenumăratele colecţii celebre, prin faţa îi treceau continuu şiruri nesfârşite de vizitatori ce se interpuneau unghiului de privire necesar cuprinderii întregii scene. Şi cum, din prima clipă în care a descoperit precizarea că tapiseria provenea din Palatul Bosci, scribului i s-a părut extrem de important să zăbovească în faţa ei, n-a economisit nici un efort pentru a face toate diligenţele ca să i se îngăduie să rămână o oră singur în sala respectivă. Ceea ce n-a fost foarte uşor, muzeul, datorită importanţei sale, având reguli severe de protecţie. Până la urmă, prin intermediul distinsului profesor Preluca¹, scribului i s-a dat voie să privească nestingherit timp de patruzeci de minute tapiseria. (Patruzeci de minute, întrucât din ora ce i-a fost iniţial îngăduită, vreo douăzeci de minute însuşi adjunctul custodelui², în urma intervenţiei bunului profesor, a simţit de datoria sa să-i stea scribului la dispoziţie. Ceea ce pe acesta mai mult l-a încurcat: custodele adjunct nu ştia mare lucru despre tapiserie, deşi se străduia să fie amabil şi să sublinieze amănunte îndeobşte cunoscute. Dar habar n-avea nici despre Palatul Bosci, nici despre Omul din fereastră şi respectul, l-a rugat să-l lase singur, renunţând să mai afle şi alte precizări generale despre arta secolului al XV-lea.

Scribul a avut nevoie de spaţiu fiindcă şi-a dat seama, aproape de la început, că tapiseria ascundea efectele unor anamorfoze³, efecte pe care, în ignoranţa sa, le ştia doar în legătură cu tablourile pictate şi nu şi ţesute⁴. Fiindcă a promis că nu va face fotografii, scribul şi-a notat tot ce a observat în acel răgaz, totuşi prea scurt. (Şi s-a purtat asemenea unui pofticios care înfulecă în cea mai mare viteză bucate la care ştie că nu are acces decât în timp limitat.) Pe scurt: de nu stai pe loc prin faţa tapiseriei, ci mergi dintr-o parte într-alta, păstrându-ţi ochii fixaţi pe un anumit personaj, acesta „se va deplasa şi el”, urmându-ţi propria mişcare. O asemenea dinamică la un tablou – pictat ori ţesut – într-adevăr nu i-a fost cunoscută scribului: era de parcă o fotografie prindea viaţă şi se transforma într-un film în mişcare. Însă nu în orice fel de film, aşa cum sunt filmele contemporane scribului, adică nu după un scenariu prestabilit pentru toţi privitorii, ci schimbându-se în funcţie de experienţa, cultura şi aşteptările celui ce se afla în faţa exponatului. În al doilea rând, în scurtul răgaz cât a putut să rămână în faţa lucrării, scribul abia a reuşit să descopere una ori alta dintre tainele surprinzătoare încastrate în desenul ţesăturii şi, tot mirându-se de încântare, vremea i-a zburat. Însă a putut, totuşi, descifra o parte dintre simbolurile ascunse, trimiteri pe mai multe paliere, după priceperea celui ce le descoperea. Mai mult: tapiseria conţine iluzii optice, în genul desenelor lui Ensor şi al manualelor de optică şi de psihologie a senzaţiilor şi a percepţiilor. În felul acesta, cu cât te laşi mai mult cucerit de lucrare, cu atât, recunoscătoare, aceasta îţi oferă sugestii mai bogate. (În aşa o măsură, încât scribului i-a trebuit un efort de a se întoarce în lumea sa, atunci când a revenit funcţionarul să-l atenţioneze că ora aprobată a trecut.) Procedeul urmat de scrib a fost aproximativ următorul: mergând de la dreapta spre stânga – mereu cu ochii aţintiţi pe desen, astfel încât s-a împiedicat de mai multe ori şi s-a mai şi lovit de perete -, scena de vânătoare se desfăşura după aşteptări, fiara încoronată din mijloc mai răpunând câte un agresor, fiind, până la urmă, doborâtă şi ea. Dimpotrivă, mergând de la stânga la dreapta, animalul îşi învingea toţi agresorii şi, deşi rănit şi el, îşi savura victoria culegând de pe jos şi înfulecându-şi, rând pe rând, victimele. Apropiindu-se de exponat şi cercetându-l cu atenţie, scribul a crezut că a desluşit pe scutul unui vânător un nume, pe mânerul spadei altuia binecunoscutul semn heraldic al unei vechi familii, pe jos, căzută prin iarbă, cheia cetăţii Siena, pe frunzele copacului cu care bestia încearcă să-şi acopere spatele de atacatori – însemnele pontificale⁵. Şi desigur multe alte simboluri, mai ales că autorul tapiseriei a încărcat desenul şi cu o mulţime de înscrisuri, unele notate de la stânga la dreapta, altele de la dreapta la stânga, dar şi de sus în jos ori dintr-un colţ de jos spre cel opus. Erau acolo astfel consemnate nume, epitete, dar şi scurte maxime. Literele erau vizibile de la priveai dintr-un anume unghi sau păreau a nu fi decât liniile unui contur sau haşurări neutre, de la priveai dintr-o altă perspectivă. Pe deasupra, savantele iluzii optice se suprapuneau unor sensuri diferite ale cuvintelor caligrafiate ori numai sugerate. Şi, nu de puţine ori, ceea ce părea un scris în greacă se transforma, privit din altă direcţie, într-un text în latină, în arabă, în arameică ori într-un grai, despre care scribul nici nu ştia că există. Ceea ce părea coerent într-o clipă se dovedea cu totul nepotrivit, după o nouă interpretare. Scribul îşi notă grăbit tot ce i se părea că descoperă, însă, abia ajuns la hotel, şi-a dat seama că, în lipsa întregii tapiserii, nu poate reproduce decât fragmente din iluziile unor naraţiuni. Fără a mai spune că, probabil, altcineva ar fi urmat propria-i poveste, nefiind deloc sigur nici că însuşi scribul n-ar fi ales o altă cale într-un alt moment.