CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (89)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Şi mai era ceva, ceva ce scribul n-a sesizat decât într-o vizită ulterioară la muzeu: tavanul acelei săli de trecere era acoperit cu o oglindă uriaşă. La un moment-dat, când prin faţa tapiseriei a trecut un şir mai lung şi mai aglomerat, uitându-se furios în sus, scribul a descoperit că poate urmări exponatul şi privindu-l prin oglinda din tavan: de unde percepţia celor văzute primea iarăşi alte conotaţii¹.

Când a venit să-l dea politicos afară pe scrib, funcţionarul i-a înapoiat sacoşa cu lucrurile personale şi cu… aparatul de fotografiat. Pe figură i se citea un zâmbet ironic.

În capul scribului totul se învălmăşea, iar personajele cu care abia a făcut cunoştinţă din arhive păreau să i se înfăţişeze cu chipul lor, însă informaţiile notate cu atâta grabă se comportau asemenea îmbucăturilor înghiţite pe nemestecate. Ameţeala şi greaţa îl copleşeau. Cel pe care l-ar fi zărit în fiara hăituită parcă totuşi nu era acela. Şi nici despre vânătorul, pe care, cu doar câteva minute înainte, i s-a părut că l-a descifrat în altcineva nu mai era defel sigur. Funcţionarul l-a privit lung şi cu acelaşi zâmbet şi politicos, şi admirativ, dar şi ironic în acelaşi timp, l-a încredinţat că nici locatarii Palatului Bosci n-au ajuns mai departe în decriptarea tapiseriei: pe de o parte, fiindcă, văzând-o tot timpul pe peretele de la capătul casei scărilor, o simţeau de parcă pur şi simplu ar fi făcut parte din decorul itinerarului parcurs de ei zilnic, pe de altă parte, pentru că disciplina din acel loc nu-i permitea nimănui să se abată de la sarcinile primite, încât cine să-şi permită să adeste pe trepte, cât treptele nu erau decât calea de urmat pentru îndeplinirea unei anumite îndatoriri?

Funcţionarul acela părea mult mai în temă decât adjunctul custodelui. El a dovedit că ştia şi de Palatul Bosci şi chiar şi de locul unde a stat atâta vreme tapiseria. Din păcate, scribul era încă sub narcoza puternicelor impresii tocmai trăite şi a realizat abia mai târziu că a ratat o discuţie cu unul dintre puţinii oameni cunoscători în cele ce-l interesau pe el atât de mult. Revenind, a doua zi, tot cu bilet cumpărat de la ghişeul aflat la intrare – de groază de a nu se întâlni cu vicecustodele -, funcţionarul respectiv se afla în zi liberă, iar, la următoarea tentativă de a-l găsi, nimeni n-a putut să-i dea vreo informaţie. Cu toate eforturile, scribul n-a reuşit niciodată să-l mai revadă.

Al Şaptezeci şi optulea s-a născut în 1460. Dacă tatăl său, Cavalerul Marchiz Umberto, s-a bucurat de un cronicar neîncetat entuziasmat – l-am numit, desigur, pe Gianni (Jean) Vengeri -, un cronicar dispus mereu să cânte şi să exagereze faptele eroului său, Al Şaptezeci şi optulea nu numai că a fost atent să nu-i fie popularizate acţiunile, însă s-a simţit chiar constrâns să se furişeze mereu în umbră, paralel cu itinerarul ce şi-l afişa atât de ostentativ. Ca să deruteze? Bietul scrib nu-şi putea încă da seama dacă un destin supramediatizat oferă o sarcină mai uşoară unui istoric doritor să înfăţişeze cât mai fidel adevărul, dacă un material, asemenea celui al lui Vengeri, nu produce şi mai numeroase minciuni decât rezultatul obţinut din mult mai palidele semne ale trecerii unor personaje de teapa Recuperatorului. Oricum, ca să afle mai multe despre acesta, scribul a fost obligat să facă mai degrabă muncă de detectiv decât de biograf, spre a putea să dea de o istorie cât de cât coerentă: paralele cu alte personaje, deducţii, comparaţii cu ceea ce s-a întâmplat în cazul unor fapte atestate, studierea evenimentelor contemporane în nădejdea ca doar–doar s-o ivi o trimitere oricât de fragmentară şi la Recuperator. Scribul recunoaşte că nu asemenea elucubraţii ar trebui să-i constituie demersul, însă n-a găsit alte soluţii de a umple lacuna ivită în desenul său.

Ceea ce ştim cu precizie este că băiatul Cavalerului Marchiz a văzut lumina zilei în Palatul Bosci, fiind primul născut al lui Umberto şi al Francescăi Totti, femeia pe care soţul ei a ales-o pentru că purta acelaşi prenume cu mama sa, pentru că i-a adus o dotă de 8.000 de florini şi pentru că a găsit în ea „poate singura femeie care chiar nu ar fi vrut să-l ia de bărbat”, fapt ce se pare să-i fi stârnit poftele, împotrivirea ei oferindu-i posibilitatea de a-şi pune în practică scenariile imaginative sadice, savurând mai mult umilirea ei cu forţa, decât pedepsele fizice la care o supunea². Aşa că primul copil s-a născut abia după vreo patru ani al acelei căsnicii, bărbatul probabil nedorind să-şi întrerupă noua sa distracţie, atâta vreme cât aceasta mai reuşea să-l excite. (Dar tot în acea perioadă, Al Şaptezeci şi şaptelea şi-a început şi peregrinările în cele două misiuni diplomatice, lipsind mult de acasă. Totuşi, moştenitorul a trebuit să vină, achitând o datorie pe care nici unul dintre Cei O Sută n-a ignorat-o – grija de a asigura perpetuarea stirpei. A mai urmat o fată – niciodată nu se ştie ce se poate întâmpla cu un singur urmaş, aşa că e bine ca acesta să fie dublat. Şi ar fi trebuit să se mai nască măcar încă un băiat, lucru ce nu s-a mai întâmplat³.)

Al Şaptezeci şi optulea, în clipa în care a venit pe lume, a devenit moştenitorul virtual al uneia dintre cele mai avute şi ciudate familii din Peninsulă (După legendă, cea mai avută…) Copilul a fost dorit, însă, deşi devenit imediat prezumtiv bogat în resurse materiale, afecţiunea i-a lipsit aproape în totalitate. Asta cu toate că avea în preajmă mai multe rude decât oricine. Dar…: mama trăia o tot mai accentuată depresie în urma adevăratei captivităţi în care se afla de la o vârstă atât de tânără; tatăl, bucuros că a scăpat de o grijă, s-a purtat total indiferent faţă de moştenitorul său, bunicul, deşi încerca să le ofere nepoţilor afecţiune, a rămas închis în propriul univers, datorită multiplelor sale inabilităţi; străbunicul înţelegător îşi purta cu demnitate înaltele-i demnităţi, iar Omul din fereastră a rămas inaccesibil, asemenea oricărui sfinx. La care mai trebuie amintite soţiile acelora, precum şi puzderia de neamuri aciuite cu roluri atât de neclare în Palatul Bosci. Toată lumea de acolo îşi avea locul bine stabilit, loc cu care trebuia să se mulţumească sau… să plece. Dar cine să părăsească un refugiu atât de sigur? Aşa că, în toată acea învălmăşeală bine controlată din impozanta clădire, copilul a crescut aproape singur, vegheat doar de doică şi de câteva femei ce-şi căutau astfel o justificare a prezenţei lor în umbra Sfinxului. Este tot ce ştim despre primii ani din viaţa Celui de Al Şaptezeci şi optulea.

La vârsta de opt ani, conform uzanţelor, copilul a fost încredinţat unui mentor. Acesta a fost găsit în persoana lui Giuliano Bornaretti. În realitate, băiatul a fost preluat de doi mentori, pe lângă Bornaretti fiind şi nelipsitul Cambiso. Cei doi au format un cuplu nedespărţit, vreme de ani de zile nimeni neapucând să-l întâlnească pe unul în lipsa celuilalt. Lumea s-a obişnuit aşa şi nimeni nu-şi mai punea problema motivelor ce îi lega atât de strâns, mai ales că Bornaretti era şi căsătorit şi avea (din două căsnicii) o droaie de plozi. (Pe la mijlocul veacului, s-a născut la Siena o pereche de gemeni având capetele unite – craniopagus. Îmbrăcaţi pestriţ, ei au fost duşi prin târguri spre uluirea privitorilor, mulţi dintre aceştia neputând fi convinşi că n-ar fi fost la mijloc un truc şi că bieţilor copii le-ar fi fost lipite scăfârliile cu cine ştie ce soluţie născocită de vreun spiţer aflat în slujba diavolului. Cei doi prunci au murit curând, însă au rămas în amintirea oamenilor drept „Gemenii din Siena”. Când se vorbea despre Bornaretti şi Cambiso, aceştia erau pomeniţi drept „Gemenii din Florenţa”.)

Cei doi trăiau de pe urma unei şcoli pentru copiii păturilor avute, mai ales după ce Gentile Becchi a fost ridicat episcop de Arezzo. (Gentile Becchi a fost dascălul lui Lorenzo şi al lui Giuliano da Medici şi pentru o scurtă perioadă şi al… Cavalerului Marchiz Umberto, după cum poate bunul cititor îşi mai aminteşte.) Nu ne-au rămas multe documente despre acea şcoală, însă ştim că ea a fost orientată mai mult spre formarea unor oameni de lume, decât să fi fost preocupată de o educaţie umanistă, aşa cum a văzut-o Becchi. Bornaretti şi Cambiso nici n-au fost mari specialişti în artele liberale, ei distingându-se mai devreme mai mult ca mercenari. De pe vremea aceea au venit cu o serie de fapte de arme şi întâmplări de pe diversele fronturi mereu în mişcare, întâmplări pe care le foloseau drept pilde pentru educarea morală în spiritul doctrinei creştine a învăţăceilor lor. Însă Bornaretti şi Cambiso n-au fost nici preoţi. Ei şi-au câştigat notorietatea, pe de o parte, datorită lui Becchi, care le-a lăsat propria şcoală moştenire, girându-i cu autoritatea sa şi, pe de altă parte, fiindcă „Gemenii din Florenţa” nu formau doar un cuplu original, ci reprezentau şi o companie plăcută, ei reuşind să le intre sub piele odraslelor bogaţilor Toscanei. Asta o ştim din puţinele aluzii din anii de ucenicie ai unor viitoare figuri importante din istoria celei de a doua jumătăţi a veacului al XV-lea..

Atmosfera creată de Bornaretti şi Cambiso era degajată, iar copiii erau deprinşi cu cunoştinţe elementare de citit, socotit, istorie, geografie, gramatică, retorică, muzică şi filozofie, dar, în special, deprindeau modul de a se adapta la colectiv, de a-şi câştiga locul în grup, de a deveni buni camarazi. Pildele din trecuta experienţă războinică a celor doi dascăli erau completate cu exerciţii şi tehnici de luptă: discipolii erau meniţi să devină, în primul rând, bărbaţi vrednici şi, în aceeaşi măsură, apărători de nădejde a vieţilor şi convingerilor cetăţii ai căror cetăţeni de frunte se pregăteau să devină. Spiritul eroic găsea un teren fertil în sufletul unor preadolescenţi fascinaţi de glorie. Numai că nu fiecare individ îşi imaginează în acelaşi chip gloria… Modelele din panteonul grec trebuiau să fie răsădite într-un alt teritoriu şi într-un alt timp. Ceea ce nu constituia o dificultate deosebită pentru cei mai mulţi colegi ai Celui de Al Şaptezeci şi optulea. Însă nu şi pentru acesta: la fel ca şi bunicul şi la fel ca şi tatăl său, şi el a devenit repede elevul problemă. Văzând cât preţ se punea pe disciplină, el, cel ce nu dorea să facă decât ceea ce-i trecea prin minte, a observat că, dacă el nu se poate integra, exista, în schimb, posibilitatea de a trage foloase de pe urma greşelilor celorlalţi. Aşa că a devenit extrem de atent la orice abatere a colegilor săi şi ameninţa s-o facă publică. De obicei, ajungea la un târg cu vinovatul şi, în schimbul câtorva gologani, renunţa să-l pârască. Desigur, la început acele sume-răsplată pentru tăcerea sa erau simbolice, mai ales că era vorba doar despre odraslele familiilor cele mai înstărite, însă ele reprezentau „banii câştigaţi prin propriile puteri”, ceea ce pentru cineva care nu cunoştea încă valoarea reală a monedei nu era puţin lucru. Când a văzut că unii dintre băieţi, după ce greşeala le-a trecut neobservată, refuzau să plătească înţelegerea, Al Şaptezeci şi optulea căuta prilejul să le aplice „corecţia meritată”. Uneori acel prilej apărea imediat, alteori a trecut vreme multă până să vină. Însă copilul din Palatul Bosci nu uita nimic şi nu rămânea dator, nici dacă se putea răzbuna abia peste ani de zile, când cel în cauză habar nu mai avea de unde a pornit totul. Pentru că şi-a atras prea mulţi adversari, Al Şaptezeci şi optulea nu şi-a putut duce singur ideea mai departe, aşa că şi-a făcut o trupă de golani pe care-i plătea pentru a-i pedepsi pe cei ce nu-şi ţineau făgăduiala. Pe urmă, nici acele haimanale nu i s-au mai părut destule, aşa că a părăsit şcoala lui Bornaretti şi Cambiso. Nu fără a-şi lua cu el notiţele cu toate cazurile în care n-a reuşit să-şi ia tainul. Notiţe de care nu s-a despărţit niciodată, chiar dacă le ştia pe de rost, folosindu-le răbdător oricând i s-a ivit prilejul, notiţe mereu completate cu noi cazuri. Deşi Al Şaptezeci şi optulea i s-a părut multă vreme scribului preocupat doar de cum să mai atragă noi victime, asemenea unui păianjen la vânătoare de musculiţe, băiatul a reuşit totuşi să acumuleze şi nesperat de multe cunoştinţe de la cei doi mentori, aşa că aceştia au regretat că l-au pierdut de elev, ei nefiind defel la curent cu malversaţiunile sale. Odată ce i-a părăsit, copilul şi-a terminat şi ucenicia de şantajist. La data aceea nici nu împlinise încă zece ani.