CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (96)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Aşadar, să revenim la înaltul ierarh Rogerius Britanicus, găsit mort chiar în încăperea sa din vecinătatea apartamentului Sanctităţii Sale. Puternicul cardinal, cunoscut drept un om deosebit de credincios, obişnuit cu posturi prelungi – când l-au aflat pe jos, doar pe jumătate îmbrăcat, au putut confirma că a fost într-adevăr doar piele şi oase -, nemilos cu greşiţii întru credinţă, preocupat doar de a-i întoarce mereu pe nemulţumiţi spre Hristos, panaceul pentru alinarea tuturor suferinţelor.

– Ce-ţi lipseşte ţie că nu eşti mulţumit? obişnuia să-i mustre pe toţi cei ce-şi exprimau o durere în prezenţa sa. Ai un tavan deasupra capului? Dispui de o coajă de pâine şi de un blid de apă? Nemulţumit nu trebuie să fie omul decât că vede în jurul său atâţia rătăciţi şi că n-a făcut nimic pentru a-i aduce înapoi printre ceilalţi miei din turmă. Pentru aceea să fii nemulţumit!

Vorbele lui au prins de multe ori şi oamenii îl iubeau, cu toată asprimea din vocea şi din privirile sale. Şi Sfântul Părinte îl iubea, dovadă că l-a reţinut atât de aproape de el şi nu l-a mai lăsat să se întoarcă în Anglia. Sfântul Scaun fusese tocmai ocupat, după decesul lui Sixtus al IV-lea, de genovezul Giovanni Bautista Cibo – Inocenţiu al VIII-lea -, iar relaţiile cu Florenţa lui Lorenzo da Medici s-au îmbunătăţit spectaculos, mai ales după ce l-a numit pe fiul lui Lorenzo cardinal (viitorul Leon al X-lea). Pentru oamenii din Florenţa, Roma devenise din nou un loc sigur – pe cât de sigur poate fi un loc pe acest pământ -, un loc de unde se adunau iţele pentru diferitele iniţiative de mare anvergură. În memoria oamenilor, rolul lui Rogerius Britanicus a fost acela de a-l îndruma şi pe papă în lupta împotriva greşiţilor. Asprul monah l-a îndemnat pe Inocenţiu să-l menţină mare inchizitor pe Torquemada şi, împreună cu inchizitorii dominicani Henric Institoris şi Jakob Sprenger, a pregătit manualul de combatere a vrăjitoriei, celebrul Malleus maleficarum („Ciocanul vrăjitoarelor”). Mai mult, Rogerius ar fi fost şi cel care ar fi redactat bula Summis desiderantes, dată de papă la sfârşitul lui 1484. Astfel, el a fost implicat în cele mai grozave instrumente împotriva slujitorilor diavolului şi lumea aşa l-a şi perceput. Cine să se poată opune hotărârii unui asemenea om?

Şi de ce să se opună? Păi, fiindcă multe familii s-au ruinat din cauza lui. Cardinalul obişnuia să amăgească numeroşi credincioşi să le îngăduie să se apropie de el atât de mult până ce-şi ardeau aripile. Când le afla averile, îi acuza de viaţă lipsită de virtuţi creştine şi, sub un pretext sau altul, îi nimicea. Cei mai norocoşi au reuşit să fugă doar cu ce aveau asupra lor. Unde au ajuns bunurile lor? se întrebau şi întrebau cei prinşi în cursă. Privită prin prisma povestirilor romantice, moartea lui Rogerius Britanicus a fost un act de justiţie al unor haiduci. Legenda ne spune însă şi altceva: încăperea unde s-a găsit cadavrul însângerat, împreună cu biletul „Cine râde mai la urmă…”, semăna cu chilia celui mai umil monah: în afara unui crucifix, o masă cu câteva cărţi sfinte şi un opaiţ, un hârdău (cardinalul suferea de vezică), nu mai conţinea nimic. Eminenţa sa nu purta niciodată hainele rangului săi, ci doar o rasă obişnuită din stofă aspră, mergea desculţ şi, în loc de cârjă, folosea un toiag dintr-o cracă căzută din vreun copac bătrân. Uneori, dispărea în modesta sa chilie pentru zile sau chiar pentru săptămâni întregi şi poruncea să nu fie deranjat în rugăciunile care-l aduceau atât de aproape de Stăpânul său Ceresc spre a putea fi demn de a primi ordinele ce le avea de îndeplinit. Aceasta era imaginea cunoscută de toată lumea. Numai că în odaia aceea goală, în spatele unui perete mobil, s-ar fi ascuns un şir de încăperi pline de obiecte de cel mai mare lux. Acolo s-ar fi dus averile celor ce n-au avut cum i se împotrivi. Acolo şi la Sfântul Părinte însuşi. Aceasta este legenda, şi ea poate fi citită, în mai multe variante, prin culegerile de povestiri contemporane evenimentelor, însă a fost prelucrată, aşa cum s-a amintit, şi în literatura romantică.

Lăsându-i la o parte învelişul spectaculos, adevărată sau nu, întâmplarea a avut darul de a justifica mai multe lucruri: o dată că a arătat puterea extraordinară a celui ce comanda acele acţiuni, putere care nu se oprea nici măcar în faţa porţilor Vaticanului, a doua oară că a adus argumente contestatarilor papilor, contestatari dintre care se vor ivi un Savonarola sau, ceva mai târziu, Luther, Calvin şi ceilalţi reformatori. Ceea ce ştim cu siguranţă este că, imediat după asasinarea cardinalului notat de Recuperator drept Rogerius Britanicus, Savonarola a comentat în discursuri teribile duplicitatea acelui „cameleon cu tonsură” ucis din voinţa Domnului¹.

Nu acest lucru l-a dorit Al Şaptezeci şi optulea, care n-a fost niciodată interesat de ceea ce s-ar numi „partea politică” a acţiunilor sale. El n-a sprijinit un partid anume, facţiunea sa fiind formată doar din personajele de care se putea folosi. Şi asupra cărora să-şi poată arăta puterea. După cele petrecute în Toscana, dar şi la Roma, cine putea să se laude că puterea Recuperatorului nu l-ar putea atinge? Mai ales că, după cardinalul Rogerius, a urmat o nouă lovitură de forţă a aceluiaşi Recuperator, de data asta cu şi mare câştig material²: scribul crede că a mai amintit în treacăt de „Cardinalul Riario”, de fapt Raffaele Sansoni, strănepotul de unchi al lui Francesco della Rovere, papa Sixtus al IV-lea. Întâmplarea a vrut ca Al Şaptezeci şi optulea să fie exact de aceeaşi vârstă cu Cardinalul Riario, să-l cunoască, să treacă împreună prin zilele periculoase de după conjuraţia Pazzi, când Girolamo Riario, unchiul lui Raffaele şi unul dintre principalii conjuraţi, abia a scăpat cu viaţa şi Cavalerul Marchiz Umberto, tatăl Recuperatorului a sfârşit pe eşafod. Deşi tânărul cardinal, la fel ca şi Al Şaptezeci şi optulea, n-a avut nici o implicare în conspiraţie, amândoi au trăit momente grele în orele şi zilele de după atentat, când oricine putea fi acuzat şi executat după o judecată sumară ori chiar fără nici o judecată. De Cardinalul Riario, Lorenzo s-a folosit pentru a-şi etala victoria şi l-a ţinut peste o lună într-un „arest preventiv”, un „arest menit de a-l apăra”, arest care se putea sfârşi oricând şi în orice fel. A fost exact perioada în care şi Cavalerul Marchiz a petrecut-o în arestul de la Stinche, fără ca familia sa – poate cu excepţia Omului din fereastră – să-i poată prevedea viitorul. Asemenea destine întâlnindu-se unele cu altele în vremuri de restrişte, sfârşesc, de cele mai multe ori, prin a rămâne legate pentru multă vreme, dacă nu chiar pentru tot restul vieţii³.

Deşi Cardinalul Riario n-a fost dorit în continuare la Florenţa, Recuperatorul a continuat să ţină legătura cu el. Pe lângă săptămânile de suferinţă şi incertitudine, îi uneau cunoştinţele din domeniul frumosului, mai ales că se poate afirma că amândoi erau experţi în domeniu. Corespondenţa dintre ei nu ni s-a păstrat (sau cel puţin scribul n-a reuşit să dea de ea), însă întâmplarea următoare, deşi puţin cunoscută, a rămas în istoria artei şi nu numai. Cardinalul Riario, ajuns de foarte tânăr la înaltele-i demnităţi ecleziastice, a avut timpul şi liniştea de a se ocupa de colecţionarea cărţilor, picturilor, sculpturilor, monedelor şi obiectelor antice. Prin misiunile succesive pe care le-a îndeplinit, a reuşit să cunoască pe viu numeroase comunităţi şi să le influenţeze prin mecenatul său. Fiind, pe rând, administrator apostolic în diferite dioceze din Spania, Italia sau Franţa, a ajuns să-şi completeze colecţiile de pe o largă arie geografică. Contribuţiile sale au fost mari, chiar dacă multe dintre ele nu i se mai atribuie astăzi. (De pildă, perioada petrecută la Cuenca, în Spania, coincide cu introducerea, pentru prima oară în Europa, a banilor din hârtie.) La Roma, serenisimul său protector i-a oferit spre reşedinţă vechiul palat al papei Martin al V-lea, edificiu pe care l-a restaurat şi lărgit. Şi unde şi-a adunat colecţiile.

Dar nu orice îşi găsea locul printre comorile sale. Se ştie că, mai târziu, lui Riario i s-a oferit o sculptură drept un Cupidon lucrat în antichitate, că el a descoperit de la prima vedere contrafacerea şi că a chemat un maestru celebru să descopere autorul real al acelei opere altfel cu adevărat remarcabile. (Sculptorul chemat cu acel prilej s-a numit Michelangelo Buonarroti şi unii autori consideră că tot acela ar fi fost şi cel ce a creat falsul în cauză…) Însă, oricât ar fi fost de adevărată această legendă, încă mult mai devreme, tânărul cardinal s-a dovedit imposibil de păcălit, fie că era vorba despre incunabule, manuscrise, picturi, tapiserii, mobilă, sculpturi sau orice alte obiecte ce merită a fi păstrate şi, eventual, expuse. Palatul Colonna devenise un adevărat muzeu.

Într-o zi, se înfăţişă înaintea sa un cuplu mai mult decât ciudat: un individ uscăţiv, abia târându-şi o mână şi un picior, încât aveai impresia că s-ar putea prăbuşi în orice moment, însă care, atunci când a deschis gura, cuvintele au izbit atât de puternic icoanele din sticlă, porţelanurile şi vitraliile, încât toate acestea au început să vibreze chiar şi în încăperile învecinate, acompaniindu-i spusele şi învelindu-le într-un lung şi impresionant ecou. Împreună cu el, în faţa Cardinalului Riario s-a înfăţişat şi un evreu aducând daruri din partea „vechiului servitor ai sfinţiei sale, Al Şaptezeci şi optulea”. Erau, desigur, Yoris şi Ţipor.