În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la ED. CURTEA VECHE 2008
Al Şaptezeci şi nouălea
(1482 – 1504)
Quasimodo – Erostrat
Fiecare om care nu vrea decât linişte este mereu punctual, dar are întotdeauna în spate pe cineva care întârzie
Al Şaptezeci şi optulea, Recuperatorul, un om nu prea punctual nici în cuvânt, nici în faptă, n-a suportat nici o întârziere din partea nimănui. Căsătorit foarte devreme pentru a scăpa de datoria de a oferi o continuare arborelui genealogic, n-a mai avut răbdare cu prima sa nevastă, aşa că aceasta a murit foarte tânără. Pentru a nu se trezi şi în faţa altor asemenea surprize, proaspătul văduv a încercat să-şi îndeplinească neîntârziat misiunea de za a lungului lanţ, aşa că şi-a vărsat sămânţa în mai multe recipiente. Prima femeie care a rămas neîndoielnic gravidă a devenit şi cea de a doua sa soţie. Şi iarăşi i-a fost pusă la încercare răbdarea Celui de Al Şaptezeci şi optulea: cea de a doua nevastă i-a născut o fată. Noroc doar că bărbatul s-a asigurat din timp observând neamurile soţiei pe care şi-a luat-o: femei puternice, sănătoase şi bune de prăsilă. Peste nici un an, nevasta a dat naştere unui al doilea copil: spre disperarea tatălui, tot fetiţă. Dar, iată, la a treia încercare, s-a născut şi un băiat, asta cu toate că se spune că dacă un cuplu are parte de două fete consecutive, e puţin probabil să mai apară şi un băiat. Al Şaptezeci şi optulea a avut noroc… „Odată cu venirea în Palatul Bosci a noii soţii şi, apoi, odată cu sosirea pe lume a celor trei copii – două fete şi, Slavă Domnului, în sfârşit şi un băiat -, preparativele Celui de AL Şaptezeci şi optulea s-au terminat1. Acum putea să se concentreze doar asupra proiectelor sale”, scrie în relatarea despre Recuperatorul ajuns, pe vremea aceea, să numere de 22 ani: un bărbat care de la această vârstă a devenit şeful uneia dintre cele mai bogate familii din Toscana şi din Italia toată, deja de acum respectabil tată a trei copii, om ce şi-a fixat încă de mic coordonatele viitorului. Al şaptezeci şi optulea a fost un bărbat hotărât, atât de hotărât încât nimănui nici măcar nu-i trecea prin cap să i se opună. După ce, cum se spune, şi-a făcut ordine în ogradă, grija sa asupra copiilor s-a redus doar la asigurarea resurselor financiare. Ceea ce, pentru acele vremuri atât de tulburi, n-a fost deloc puţin, iar dacă vorbim despre „resurse financiare” în legătură cu Palatul Bosci, acestea au fost invidiate de toată lumea: în nici un moment, nu s-a simţit acolo nici cea mai mică nevoie de măsuri de austeritate, veniturile venind tot timpul constant şi în cantităţi apreciabile. Şi nici de zgârcenie faţă de ai săi, Recuperatorul nu putea fi acuzat.
Ca de atâtea ori, istoria s-a repetat: Al Şaptezeci şi optulea, la fel ca şi tatăl său, a crescut în belşug, însă, deşi înconjurat de o armată de rude şi de clienţi ce, giugiulindu-l, căutau să-şi justifice prezenţa în acea oază de bunăstare, nu s-a bucurat de prea multă afecţiune reală. După ce i-a făcut bărbatului ei şi cel de al treilea copil, mama s-a pomenit total neglijată, soţul, acum preocupat doar de planurile sale, a încetat s-o mai viziteze nopţile, după ce cu doar puţină vreme înainte o frecventase cu atâta fervoare. Deşi n-a fost torturată şi umilită ca şi soacra ei, tânăra femeie a suportat şi ea cu dificultate schimbarea atât de abruptă a bărbatului şi a simţit toată viaţa un puternic resentiment faţă de băiatul care a îndepărtat-o atât de brutal dintr-un furtunos mariaj de neuitat. Aşa că Al Şaptezeci şi nouălea a fost îngrijit mai mult doică şi de cele două surori ale mamei sale. Numai că şi acest lucru avea să se termine atunci când cea mai mică dintre ele se va mărita cu una dintre rudele stăpânului, un tânăr aflat şi el de două generaţii în Palatul Bosci, unde ai săi au găsit un azil călduţ de supravieţuire. Apoi, sora mai mare a mamei, disperată că va rămâne fată bătrână, s-a retras la mănăstire. (De unde s-a întors în haine monahale, ajutând la slujbele din capela din incinta palatului, o capelă reconstruită şi devenită adevărată biserică pentru toţi cei ce trăiau în interiorul acelor ziduri.) Aşa că băiatul, la doar trei ani, a rămas din nou în grija tuturor celor din jur şi, totodată, în grija nimănui.
După ce l-au părăsit şi cele două mătuşi, lângă băiat a mai rămas doar doica, care „răspundea” de el, fiindcă celelalte nenumărate persoane ce se învârteau în jurul lui nu aveau practic nici o responsabilitate. La trei ani, copilul era dezvoltat fizic peste medie, dar încă nu vorbea. Spre deliciul celor două surori ceva mai mari, ce-l tratau ca pe păpuşile lor. Însă băiatul n-a vorbit nici la cinci ani. Ceea ce i-a făcut pe apropiaţi să-l socotească debil mintal. Până la şapte ani, fratele mai mic n-a fost tratat de toţi ai casei decât drept jucăria preferată a surorilor sale – care-l ţineau alături de ele şi se certau crâncen pentru dânsul. Poate doar doica îl mai trata ca pe o fiinţă cu potenţial uman, ceilalţi adulţi înconjurându-l cu o milă nedisimulată, în vreme ce mama era convinsă că retardul de dezvoltare psihică al copilului nu era decât răsplata binemeritată pentru că Al Şaptezeci şi optulea i-a furat tandreţea soţului ei. „Dumnezeu le vede pe toate şi îi răsplăteşte pe păcătoşi după cum merită fiecare” era tot ce spunea atunci când îşi vedea odrasla, iar o mină satisfăcută îi acompania cuvintele. Tatăl s-a consolat şi el: nimeni n-ar fi putut zice că nu şi-a făcut datoria, iar şirul n-are decât să se perpetueze prin cele două fete, mai ales că se ştia că a mai fost cel puţin un caz – e drept că în urmă cu mulţi, foarte mulţi ani – când tot o femeie a dus mai departe succesiunea familiei. Din investigaţiile sale, una dintre femeile dintre portretele atârnate în marele hol ar fi fost acea continuatoare2.
Toată lumea s-a obişnuit cu gândul că Al Şaptezeci şi nouălea va rămâne un fel de animal de casă privilegiat, când, brusc, pe la şapte ani, copilul a început să vorbească. Apropiaţii săi n-au trebuit să se mire prea mult: băiatul vorbea, însă nu spunea ceea ce te-ai fi aşteptat de la el. Chiar dacă nu mai era o jucărie mută, tot o jucărie stricată părea a fi rămas.
Astfel încât nici măcar nu s-a mai pus problema să fie trimis la o şcoală, mai ales că nu i se întrevedea nici un viitor concret. Pentru că doica a observat la copil o oarecare îndemânare manuală, l-au dus la atelierul unui pictor, numai că acela, cu tot regretul nu i-a descoperit nici o urmă de talent3. Atunci l-au dat în grija sculptorului Bertoldo di Giovanni, unde învăţase şi noua vedetă, Michelangelo Buonarroti. Dar nici acolo copilul n-a rămas mai mult de o săptămână. Maestrul n-avea nici timp şi nici chef să stea toată ziua şi să-i răspundă la nesfârşitele-i întrebări, oricât de împărăteşte ar fi fost plătit pentru aceasta, iar, la rândul său, băiatul nu l-a putut suferi pe Bertoldo di Giovanni şi pentru că, apropiindu-şi faţa de a celui de la care aştepta răspunsurile, simţea mereu un miros greu venind din gura aceluia4. Cu Al Şaptezeci şi nouălea toţi cei ce-l cunoşteau erau tot mai încredinţaţi că nu se va putea face nimic. Revenit acasă, băiatul a continuat să fie îngrijit de doică, răsfăţat ostentativ de celelalte rude şi obiect de joacă pentru surorile sale, în vreme ce tatăl a dispus ca fiul să nu-i mai fie scos în cetate pentru a nu face de râs familia. Lunile treceau, iar copilul se adâncea tot mai mult pe un făgaş menit să-l menţină într-o stare de animal de casă. Băiatul va creşte, îşi spuneau apropiaţii, va vegeta prin palat – bine că măcar s-a învăţat să nu mai facă ziua pe el (noaptea, în schimb, trebuia schimbat de mai multe ori) -, va trăi cât va trăi şi se va stinge de parcă nici n-ar fi existat vreodată. Iar perpetuarea familiei va trebui să rămână în seama fetelor. Aşa că acestea au câştigat tot mai mult un statut mai înalt, pe măsură ce fratele lor se prăbuşea mai adânc în nădejdile a lor săi.
Doar că nici situaţia aceasta nu s-a prelungit prea multă vreme. Pe cât de târziu a început Al Şaptezeci şi nouălea să grăiască, pe atât de mult a turuit mai târziu, chiar dacă a continuat să se exprime greu şi cu numeroase tulburări de vorbire. Pe lângă torentul nesfârşit de cuvinte care i se revărsau fără încetare din gură, fapt ce n-avea cum să nu te obosească de te aflai în preajmă, trebuiai să depui eforturi şi pentru a înţelege sensul acelor exprimări atât de deficitare. Şi, pentru ca tortul să fie complet, copilul, până nu de mult atât de drăguţ, a devenit absolut dezagreabil de când se străduia să spună ceva, discursul schimonosindu-l, iar gura împroşcând alături de sunete şi multă salivă. Încetul cu încetul, crescând, şi surorile sale au început să nu mai simtă nevoia de a-l avea mereu alături, la fel cum nici celelalte persoane din casă nu se mai înghesuiau să-l mai caute. Păpuşa drăgălaşă, transformată într-o jucărie stricată, nu mai trebuia nimănui.
Iar dacă aveai răbdare să-l asculţi şi dacă te mai şi străduiai să-i înţelegi spusele, insatisfacţia îţi creştea şi mai mult: copilul vedea mereu ceea ce era mai puţin plăcut în jurul său şi, fără să dorească neapărat să te jignească, punea întrebări pe care nu doreai să le auzi, darămite să le şi răspunzi… De la ceea ce din gura altuia nu putea fi interpretat decât drept jigniri directe („De ce ai nasul atât de mare?”, „De ce ai petele acelea urâte pe obraz?”) şi până la constatări neplăcute („Sylvia nu vine aici decât să mănânce din prăjiturile mele” ori „De ce a spus ieri Cornelius că s-a jucat cu mine, când el n-a făcut decât s-o înghesuie pe Beatrice după draperie?”), era imposibil să-l faci să tacă şi nici înţelegeri secrete nu puteai lega cu el. („De ce mi-ai zis să spun că eu am spart paharul?” venea când te aşteptai mai puţin, de parcă băiatul ar fi aşteptat cel mai puţin nimerit prilej pentru a-şi astâmpăra curiozitatea.)
În general, vorbirea i se reducea la interogaţii. Şi cum majoritatea acestora erau ignorate de cei din jur, el îşi repeta întrebările tot mai tare şi tot mai agresiv, dând din mâini şi împroşcând cu salivă, până ce primea un răspuns. După care, imediat, urma o nouă interogaţie. „Copilul acesta ar fi în stare să scoată din minţi şi un înger” a trebuit să recunoască şi buna doică, singura fiinţă care părea să ţină cu adevărat la el.
De obicei, copiii pun întrebări nu neapărat pentru a le afla răspunsul, ci pentru a atrage atenţia asupra persoanei lor: ei nu pot permite să uite cineva că ei sunt buricul pământului şi centrul universului. Însă Al Şaptezeci şi nouălea chiar părea interesat de ceea ce i se spunea, dovadă că următoarea interogaţie venea în strânsă legătură cu ceea ce tocmai i s-a spus. Cum perioada întrebărilor apare, de regulă, mult mai devreme, şi acest comportament reuşea să enerveze, întrucât ieşea din obişnuit. Fiindcă întrebările curgeau în şuvoaie nesfârşite, acompaniate de manifestările acelea agresive în lipsa răspunsurilor, nimeni nu mai reuşea să stea mai mult de câteva clipe în preajma sa, aşa că oamenii din Palatul Bosci nici nu apucau să urmărească coerenţa atât de imperativelor sale cereri de a primi un răspuns5.
Dacă nu-l mai suporta nimeni, cine s-a ocupat, totuşi, de el? Să nu uităm că, în timpul acela, fiul Recuperatorului, încă abia împlinea zece ani – foarte mult pentru un asemenea comportament, foarte puţin pentru a-l lăsa singur, mai ales că avea apucături atât de ciudate. Şi să nu uităm că, deşi aproape „inutilizabil”, Al Şaptezeci şi nouălea reprezenta „un obiect important în inventarul casei”: valid sau nu, el era socotit, până la o altă decizie, moştenitorul de drept al puternicei familii. Stăpânul n-ar fi iertat niciodată ca băiatul să păţească o nenorocire din vina numeroaselor rude şi servitori. Cu toate acestea, singura răspunzătoare de facto era doica. Care a născocit o stratagemă, prefăcându-se surdă. (Ori poate că a asurzit cu adevărat.) Lipsa auzului o scutea să-i răspundă fără întrerupere copilului la întrebările-i nesfârşite. Ceea ce l-a făcut şi pe acesta să-şi schimbe atitudinea: dacă până atunci se mulţumea să-i terorizeze pe cei ce-i veneau în preajmă, treptat a început să-şi caute convivi prin tot palatul. Cei pe care-i prindea găseau tot felul de pretexte să fugă de el, însă nici nu îndrăzneau să-l alunge în mod direct, nimeni neputând uita cine era pruncul acela nesuferit, devenit spaima întregii comunităţi din interiorul zidurilor Palatului Bosci.
Astfel au trecut mai multe luni, o perioadă lungă dacă ne gândim cât de repede schimbă oamenii o stare cu alta: până nu de mult, copilul acela fusese o păpuşă tăcută pe care toţi domesticii o dezmierdau, încercând să-i intre sub piele şi, brusc, aceiaşi bărbaţi şi aceleaşi femei nu mai ştiau cum să fugă din preajma sa. Erau situaţii când nici măcar nu puteai pur şi simplu să te faci nevăzut: de pildă, când venea în bucătărie, cei de acolo n-aveau cum lăsa mâncările pe foc pentru a se ascunde până la trecerea primejdiei. Însă pericolul cel mai mare îl reprezentau crizele de furie ale copilului: când simţea că este evitat şi rămânea singur doar cu el şi cu doica aflată la o distanţă suficientă pentru a-l proteja în faţa unei oricând posibile primejdii, începea să se răzbune pe obiecte. Crizele acestea au apărut şi ele la fel de brusc, pe cum i-a apărut şi vorbirea. Şi la fel ca şi în cazul vorbirii, şi ele păreau că vor să se revanşeze pentru timpul irosit de dinainte. A fost momentul când Al Şaptezeci şi nouălea a devenit cu adevărat insuportabil şi o primejdie pentru oricine şi orice se nimerea să-i iasă în cale.
Majordomul însuşi, singurul om care avea voie să vorbească direct cu stăpânul, i-a raportat Recuperatorului evoluţia neobişnuită a băiatului şi a cerut porunci pentru cum să se comporte în continuare lumea în acest caz. Ceea ce l-a înfuriat pe Al Şaptezeci şi optulea: adică el le oferă tuturor celor din clădire un trai liniştit, el trebuie să se lupte cu o lume mai dezlănţuită ca oricând, trecând zi şi noapte prin nenumărate primejdii de moarte – „primejdii de moarte!” – doar pentru ca Palatul Bosci să rămână oaza de siguranţă şi bunăstare într-un veac bolnav, iar, drept mulţumire, i se spune că armata aceea de bărbaţi şi de femei nu este în stare să aibă grijă de un copil?
Majordomul i-a adus băiatul şi tată şi fiu s-au întreţinut singuri o jumătate de oră. După care, stăpânul a decretat că de vină sunt cei ce ar trebui să se ocupe de dezvoltarea spirituală a copilului, fiind necesară doar răbdarea pentru a te putea înţelege foarte bine cu el. (Norocul doicii a fost şi de data aceea că nu mai auzea, aşa că a rămas impasibilă la urletele Recuperatorului, care a făcut o excepţie şi a stat personal de vorbă cu ea.)
Stăpânul a plecat din nou, iar micul terorist şi-a continuat isprăvile.
În disperare de cauză, au fost angajaţi doi mentori. Aceştia au fost, se pare, primii care l-au ascultat până la capăt pe Al Şaptezeci şi nouălea. Pe cei doi mentori îi chema Ţipor şi Yoris6.
1 Scribul simte iarăşi nevoia să facă o mărturisire, un fapt pe care îl păstrează de mai multă vreme doar pentru el: atât numele real al noilor stăpâni ai Palatului Bosci, cât şi denumirea istorică al clanului Bosci coincid cu numele unor politicieni cunoscuţi de la începutul secolului XXI-lea. Pentru a nu provoca legături nepotrivite, chiar dacă inconştiente, între personajele care au trăit în urmă cu o jumătate de mileniu şi trăsăturile notorii ale demnitarilor din vremea scribului, cu care primii nu se înrudesc decât prin suprapunerea întâmplătoare a numelui, scribul îi va spune Celui de Al Şaptezeci şi optulea „Quasimodo”, după cum i-a fost porecla şi „Erostrat”, întrucât crede că fiul Recuperatorului are mult mai multe similitudini cu acela decât cu cei cu care doar purta întâmplător acelaşi nume.
2 Recuperatorul făcea referire la A Şaizeci şi opta, Miriam. Cine să-şi mai aducă aminte şi de Cea de A Cinzeci şi una, Eva, cea pierdută la fel de adânc în timp şi legendă ca şi tiza ei mistică. (Faţă de Miriam, Recuperatorul se afla despărţit de zece generaţii, faţă de Eva de douăzeci şi şapte. În memoria umană, diferenţe ca acestea abia dacă mai pot fi percepute.)
3 Scribul n-a putut identifica la care dintre maeştrii timpului, dar probabil că la unul aflat în mare vogă: moştenitorul Palatului Bosci nu putea fi dat în grija oricui, iar pictorul în cauză trebuie că a fost suficient de bogat şi de celebru pentru a putea refuza un asemenea elev.
4 Dealtfel, multe dintre antipatiile făţişe ale fiului Recuperatorului de acolo proveneau: din contactele strânse cu interlocutorii săi nu-i accepta pe cei cărora le mirosea răsuflarea.
5 Majoritatea copiilor mici se mulţumesc cu orice fel de răspuns – pentru ei acesta era semnul că li s-a oferit cuvenita atenţie -, în schimb, Al Şaptezeci şi nouălea analiza ceea ce i se spunea.
6 Ne aflam în anul 1492, anul când amiralul Cristofor Columb a plecat în prima sa călătorie în căutarea unui drum mai scurt spre Indii, luând cu el din Spania şi fugarii înspăimântaţi de legile antievreieşti şi antimaure ale regilor catolici. Prilej cu care, după cum bunul cititor poate îşi mai aminteşte, au părăsit pe aceleaşi caravele portul Palos de la Frontera şi Yoris şi Ţipor, oamenii cei mai de încredere ai Recuperatorului. Scribul înclină să creadă că mentorii aduşi pentru a-l îmblânzi pe Al Şaptezeci şi nouălea şi locotenenţii Recuperatorului au fost aceleaşi persoane. Chiar dacă acest Yoris era arab.
În legătură cu originea lui Yoris ar putea fi povestit un roman de sine stătător. Yoris pretindea că, pe vremea califului al-Hakam II, în timpul unei invazii normande, un străbun de al său ar fi căzut prizonier la Almería. Asta s-ar fi întâmplat în primii ani ai mileniului al doilea de după Cristos. Fiind de origine nobilă, s-a venit cu o răscumpărare pentru acel baron Yoris, dar prizonierul… ar fi refuzat să plece. El s-ar fi stabilit la Cordova şi s-ar fi căsătorit cu o femeie bască. (La fel ca şi al-Hakim II însuşi.) De aici, arborele genealogic al lui Yoris este destul de dovedibil, doar că… tocmai punctul de plecare este discutabil. Trăind vreme de mai multe generaţii printre mauri, devenind antreprenor al unor mari construcţii ale califului, strămoşul mentorului Celui de Al Şaptezeci şi nouălea ar fi adoptat şi el religia Profetului, ajungând, mai ales urmaşii săi, la mari demnităţi. Numai că, scotocind printre vechi hârţoage, câtă vreme a lucrat pentru Recuperator în Spania, Yoris a descoperit că străbunul său n-a fost decât un proscris printre normanzi, că ar fi avut o implicare directă în înfrângerea de la Almería şi că acela ar fi constituit motivul pentru care a fost atât de repede acceptat de al-Hakim II. Mai mult: personajul nu reprezenta în nici un fel un motiv de laudă, mai ales că a intrat în tot felul de încurcături şi mai târziu, sfârşind în ştreang. Nu înainte de a turna o mulţime de prunci nelegitimi. Printre care şi stă-strămoşul celui cu care a lucrat Recuperatorul. Mai târziu, colaboratorul Celui de Al Şaptezeci şi optulea a depus mult efort pentru a dovedi că nu se trage din sânge islamic, după ce Spania a fost (re)cucerită de creştini. Cum originile unui copil nelegitim nu prezintă nici un fel de garanţie – nici pro, nici contra –, acel Yoris a trebuit să renunţe a-şi mai chema străbunii în ajutor.
O problemă apare totuşi: Recuperatorul a fost slujit şi pe mai departe în treburile lui de către vechii săi colaboratori, or mentorii celui de Al Şaptezeci şi nouălea au avut ordin precis să nu se despartă nici o clipă de pupilul lor. Au fost aceiaşi Yoris şi Ţipor colaboratorii în afaceri cu mentorii? N-au fost aceiaşi?
