CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (107)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Scribul crede că nu există continuare mai bună decât să revină la ceea ce a auzit unul şi altul din discuţiile purtate pe stradă de către celebrul trio, mai degrabă cele auzite din frânturi de discuţii. Nota scribul puţin mai sus: „De pildă, cineva l-ar fi auzit [pe băiat] pe strada Cocomero că voia să ştie dacă truda sclavilor din vechime era o pedeapsă. Iar altcineva spunea că i-a întâlnit pe cei trei – Al Şaptezeci şi nouălea, Yoris şi Ţipor – câteva minute mai târziu în Piaţa Mare, băiatul tocmai interesându-se dacă sclavii au fost nişte sfinţi. Întrebări absurde, lipsite de orice legătură cu viaţa dimprejur, roadele unei minţi rătăcite.” Erau acestea într-adevăr „întrebări absurde, lipsite de orice legătură cu viaţa dimprejur, roadele unei minţi rătăcite”? Abia pricepând că era vorba de contrariu, şi-a dat şi scribul seama de coerenţa gândirii Celui de Al Şaptezeci şi nouălea, chiar dacă, în cazul fiului Recuperatorului, era vorba despre o altă coerenţă decât cea folosită de cei mai mulţi dintre noi.¹ Messer Abazzi, din vechea familie Abazzi, era grefier. (Oricum, ceva mai mult decât un scrib!) Messer Abazzi nici n-a ştiut, atunci când l-a lăudat atât pe Quasimodo în privinţa progreselor făcute de băiat la învăţătură, câtă dreptate avea. Ţipor şi Yoris l-au supus pe elevul lor unei lungi educaţii morale, iar euristica lor – impusă şi de copil – era dedicată înţelegerii celor însuşite. Ţipor îi spunea numeroase pilde din cele Cinci Cărţi, din Ecleziast, din Prooroci ori din Cântarea Cântărilor. Al Şaptezeci şi nouălea îl întrerupea mereu, însă povestea continua. Când au vorbit despre muncă, evreul a amintit că Yahve se arată „semănător neobosit”, olar, aşa cum scrie în Cartea Genezei la 2.7. – pentru că aşa l-a făcut din lut Domnul Dumnezeul nostru, slăvit în veci fie El! (şi) pe om. Şi Yahve este grădinar şi a sădit minunea Grădinii Edenului pentru oamenii zămisliţi de El. Şi aşa scrie în Cartea Genezei la 2,8. Dar Yahve, fiind Unul, este şi croitor şi i-a îmbrăcat Domnul Dumnezeul nostru pe Adam şi Eva în haine de piele. Aşa scrie de asemenea în Cartea Genezei, dar la 3.21. Iar în Psalmul 23 ne este relevat că Dumnezeu – care este Unul – este păstorul care ne călăuzeşte şi ne apără. Şi tot în Psalmi, în Psalmul 103, Yahve – slăvit fie în veci! – apare în toată măreţia sa de taumaturg.

Iar Quasimodo, ţopăind în jurul lui Yoris şi împroşcându-l cu salivă, când îşi apropia, ca de obicei, faţa de cea a învăţătorului său², întreba, comenta vorbind cu sine, îşi privea prelung interlocutorul şi băga la tărtăcuţă cele auzite. Odată, demult, doica l-a ameninţat că dacă nu e cuminte o să fie pus să lucreze toată viaţa ca un sclav. Asta s-a întâmplat când nu împlinise nici şapte ani, dar el a ţinut minte, aşa cum a părut că a ţinut minte orice, scoţând la iveală în momentele cele mai neaşteptate cele mai mărunte scene petrecute cu ani în urmă. „Păi, dacă însuşi Dumnezeu îndeplineşte atâtea meserii şi le face pe toate, atunci de ce este o pedeapsă munca?” Sau: „Sunt şi sclavii nişte sfinţi?”, „Mai mici decât Dumnezeu, desigur, dar, totuşi, nişte sfinţi?”, „Asemenea îngerilor cei buni?”, „Dar nimeni n-a pretins că îngerii cei buni lucrează! Sunt sclavii mai asemănători Domnului decât îngerii?”

Când a împlinit şaptesprezece ani, şi simţurile Celui de Al Şaptezeci şi nouălea au explodat:

– Cine este fata asta?

– De unde să ştiu?

– Află!

Tocmai vorbeau despre sensul unei adunări: „Dacă aduni un măr cu un alt măr, tot un măr şi un alt măr rămân. Nu înseamnă că acele două fructe s-au contopit într-unul singur!”. Se aflau în „Grădinile Toscane”, un parc uriaş în apropiere de Piaţa Veche şi, deci, şi de Palatul Bosci. Era locul preferat de ieşire pentru cei trei, mai ales unul dintre rondourile la care ducea un drum aparent neînsemnat ce se despărţea de aleea principală, părând că se pierde mai încolo în iarbă. După ce au descoperit acel loc, pe care Ţipor l-a botezat „aula noastră”, tânărul îi ducea de fiecare dată acolo, atras de faptul că, în cea mai mare parte din timp, partea aceea din parc era neumblată de alţii, aşa că nici un intrus nu-l conturba în întrebările sale. Plus că acolo cunoştea fiecare ramură şi fiecare frunză şi, de câte ori revenea în acel loc, parcă nu era decât o continuare firească a vizitei anterioare. La început, cei doi mentori s-au aşezat pe jos, cât îşi petreceau vremea în „aula noastră”, pe urmă, au cerut să le fie aduse şi fixate în pământ două bănci de acasă. Veneau de două-trei ori pe săptămână în „Grădinile Toscane”, uneori mai des. Aduceau cu ei merinde, o sticlă de apă şi una cu vin şi rămâneau până pe înserat. Recuperatorul nu era încântat: el ar fi dorit ca fiul său să fie introdus mai mult în mijlocul oamenilor. În fond, ceea ce făceau în parc, puteau face şi în grădina palatului. Dar după aproape şase ani cât n-a ieşit de acasă, şi tânărul simţea nevoia schimbării. Da, e şi ăsta un progres, a trebuit să admită tatăl.

În ziua aceea vorbeau despre latura concretă şi despre latura abstractă a oricărei adunări şi cei doi mentori trebuiau să răspundă la întrebările ce vizau obligativitatea practică a unui fenomen ce părea imposibil: nu numai că nu te poţi descurca în viaţă fără operaţiile matematice, însă, de multe ori, n-ai putea nici să raţionezi fără ele, chiar dacă operaţiile matematice nu reprezintă decât nişte convenţii: „Adunând două mere, nu înseamnă că acele două fructe s-ar contopi într-unul singur!”. Brusc, în oaza lor de studiu şi de întrebări, în „aula noastră”, mai departe de locul unde se părea că drumul se pierdea în iarbă, a apărut o fetişcană însoţită de două femei, desigur cele ce aveau sarcina ca domnişoara să nu umble singură prin lume.

– Cine este fata asta?

– De unde să ştiu?

– Află!

– Trebuie să fie dintr-o familie bună, dacă nu este lăsată nesupravegheată printre oameni.

Băiatul îşi bătu capul să ghicească încotro putea să se îndrepte atât de decis fata într-un spaţiu ce se termina chiar în acel lor. Ţipor se uită spre Yoris. Yoris se uită spre Ţipor. Nu se prea întâmpla ca pupilul lor să tacă atâta vreme, decât dacă era istovit şi adormea, oriunde se afla. Al Şaptezeci şi nouălea se uită după tânăra femeie şi îşi spuse cu voce tare, ca de obicei: „Asta-i pentru mine, iar celelalte două pentru ei!”.

Iată! Spaţiul acela, „aula noastră”, totuşi nu se termina, nici vorbă, în acel loc!

Tăcuse cam mult şi simţea nevoia să recupereze. N-avea rost să-i întrebe pe cei doi dascăli unde se duc femelele, era mai simplu, şi-a zis, să le întrebe chiar pe ele. Aşa că o luă la fugă şi i se adresă fetei:

– Unde te duci? De efortul alergării, mai ales că urmase o uşoară pantă în urcare – dar poate nu numai de aceea -, cuvintele îi ieşiră şi mai greu din gură.

Fata nu i-a răspuns, nici măcar nu s-a întrerupt din mersul ei hotărât. Parcă nici nu-l auzise, parcă nici nu-l văzuse, parcă un ţânţar s-ar fi aşezat pe braţul ei, aşa că nu dădu decât scurt din mână, fără măcar a încetini pasul. În schimb, femeile care o însoţeau se opriră şi-l priviră cu bunăvoinţă pe prinţul în piele de broscoi. Care nu se lăsă mult invitat:

– Unde se duce?

– Mergem să culegem flori, au râs ele.

– Nu v-am mai văzut aici! Unde se duce?

– Vino să vezi! au continuat femeile să chicotească. Quasimodo s-a luat ţopăind după ele. Ai să vezi ce de flori frumoase sunt acolo!

Într-adevăr, în spatele unui pâlc de copaci, într-o poiană pe care n-o descoperise încă, Al Şaptezeci şi nouălea regăsi fata în mijlocul unui rondou natural acoperit cu mii de flori sălbatice galbene, violete şi roşii. Broscoiul se uită vrăjit la prinţesă, însă ea nu-l sărută pentru a-l elibera de vrajă. Trecură câteva minute cât o privi tăcut cum n-a mai tăcut de când a început să vorbească, după care, brusc, se îndreptă spre ea cu intenţia evidentă de a o săruta el pe ea. Dar fetei îi fu uşor să fugă, acest Quasimodo, deşi nu era nici gâb şi nici şchiop, se deplasa la fel cum şi vorbea: cu mult efort, cu multe mişcări inutile şi cu multe poticneli. Până la urmă, trebui să se resemneze – deocamdată nu avea nici o şansă s-o prindă pe fata care, râzând şi cu braţele pline cu flori, se îndepărtă la fel de hotărâtă pe cum a venit. Dar se mai uită o dată în urmă şi faţa îi era plină de zâmbet. De ironie? De bunăvoinţă? Tânărul nu ştia. Încă!

– A râs de mine? l-a întrebat pe Yoris, apropiindu-şi mult faţa de faţa aceluia şi privindu-l prelung. Apoi a vrut să ştie de ce i-a plăcut atât de mult tocmai de fata aceea şi nu de celelalte femei pe lângă care trecea atât de indiferent pe stradă. Cele mai multe chiar îl enervau, la fel ca şi bărbaţii mereu porniţi să-i oprească pe Yoris şi pe Ţipor spre a se interesa de tot soiul de lucruri a căror importanţă el n-a sesizat-o niciodată. Care nici nu erau importante! De ce îl interesa într-o măsură aşa de mare tocmai fata aceea şi de ce nu alta? Fiindcă a fost un soare vesel, atunci când a văzut-o cu florile în braţe şi ea zâmbea la fel de jucăuş? Dar lui i-a plăcut de ea numai ce a văzut-o venind împreună cu însoţitoarele ei! De ce îi place lui Giulio de o fată şi lui Giuliano de alta? Pentru că fiecare dintre ele îi trezeşte alte amintiri celor doi tineri? Ce amintiri? Şi ce amintiri i-a trezit fata aceea lui?

– Cum o cheamă? Aflaţi-mi cum o cheamă! Ca de atâtea ori, trebui să constate că toţi cei din jur întârzie mereu: să-i dea răspunsurile dorite, să-i spună ceea ce voia de la ei şi nu altceva şi, în general, mai de fiecare dată îl lăsau să aştepte, mai de fiecare dată… Al Şaptezeci şi nouălea începu să tremure şi mentorii au înţeles că urma o nouă criză. Însă tânărul îşi reveni surprinzător: „De ce mă interesează atât de mult cum o cheamă? Nici nu-i ştiu numele, cum să-mi fi redeşteptat acesta o amintire care să mă lege de ea, când nici nu-l ştiu?” Al Şaptezeci şi nouălea se avântă într-un lung şi gălăgios solilocviu, vorbea cu sine, se certa cu sine şi împroşca salivă în jur. După care, brusc, o luă la fugă spre casă. Nu era un lucru obişnuit acesta: elevul celor doi mentori obişnuia să pară indiferent la locul unde se afla, preocupat doar de nesfârşitele enigme ce-l frământau. Noroc doar că nu era în stare să alerge prea repede, aşa încât Ţipor îl urmă cu uşurinţă, doar Yoris fu obligat să facă eforturi serioase să nu-i piardă din vedere, temându-se că nu-i va găsi pentru că n-avea cum bănui încotro se grăbea băiatul. Dar nu, acela nu dorea decât să ajungă cât mai repede în Palatul Bosci şi nu se opri decât în casa scărilor, în faţa tapiseriei cu animalul cu şase picioare încolţit de vânători.

Patru Când a ajuns şi Yoris, l-a văzut cu ochii ieşiţi din orbite şi cu faţa plină de salivă, luând tot felul de poziţii nefireşti în faţa tapiseriei pentru a putea descifra un anumit şir de semne dintre cele ce ţi se dezvăluiau doar dacă ştiai de unde să le priveşti. Al Şaptezeci şi nouălea cunoştea mai bine ca oricine tainele desenului atârnat la primul etaj al impozantei intrări în palat. „Otrăvii risipite din săgeată / o poartă i-am făcut din ochi, năvală / să dea prin ea: din amintire-o poală, un cuib privirii dulci ce mă desfată, / şi foale mi-am făcut din piept, să scoată / suspine, şi din suflet nicovală”³, li s-a părut celor doi mentori că l-ar fi auzit pe Quasimodo citind şi recitind şi recitând cu vorbirea sa atât de grav bolnavă. De a fost aşa, atunci scribul mai are un argument în favoarea celor susţinute de el, cum că Michelangelo n-ar fi lucrat doar în palatul Casei da Medici, dar şi în Palatul Bosci, versurile amintite fiind-i atribuite pentru o dată mult mai târzie. Cine ştie ce lucrări ale maestrului au dispărut pentru totdeauna odată cu edificiul care le-a găzduit, însă tapiseria, iată, a rămas şi mai păstrează şi această semnătură ilustră⁴. Rândul de litere citit de tânărul stăpân era bine ascuns în ţesătură, cei doi mentori nu l-au sesizat niciodată până atunci, confundându-l cu o ramură a unui tufiş ce se înălţa din iarbă.

Tânărul citea, recitea şi recita acele rime, apoi fugea în sus şi în jos pe scări şi revenea să mai verifice câte ceva. Ceea ce a urmat a avut darul de a-i confirma scribului cea mai mare victorie pe care o poate obţine un muritor: aceea de a vedea cât de limitate-i sunt capacităţile, de a le descoperi marginile şi de a putea privi în adâncul lor. A putea privi în adâncul lor reprezintă cu adevărat un privilegiu! Poate că bunul cititor îşi mai aminteşte naraţiunea pe care a propus-o scribul referitor la povestea de pe tapiserie, atunci când a crezut că a descifrat în ea tâlcul vieţii Celui de Al Şaptezeci şi optulea, Recuperatorul. De data asta scribul anticipează puţin: după ce a încercat o altă variantă, mai apropiată de Al Şaptezeci şi nouălea şi s-a bucurat că a reuşit, măcar de data aceea, să fi ajuns la chipul plastic al unei realităţi atât de adânc şi totodată măiestru ascunse, ca să se verifice încă o dată, a parcurs acelaşi procedeu şi pentru un alt personaj, pentru Al Şaptezeci şi cincilea, Înţeleptul, bunicul bunicului Celui de Al Şaptezeci şi nouălea⁵. Şi, minune! Aceeaşi tapiserie, cu aceleaşi personaje, cu acelaşi desen şi aceleaşi texte şi aceleaşi trucuri tehnice i-a spus o cu totul altă poveste. Tapiseria din acel oprind de la catul întâi al casei scărilor Palatului Bosci, locul pe care-l vedeai de cum intrai pe poarta monumentală, n-a fost decât o oglindă în care se răsfrângea oricine îi trecea prin faţă. Lucru ce nu i s-a relevat scribului decât mult mai târziu. Până atunci, a mai emis o ipoteză: de data asta, l-ar fi recunoscut în personajul principal, bestia cu şase picioare, pe tânărul elev al lui Yoris şi a lui Ţipor. Nu din nemărginitu-i orgoliu va mai pomeni scribul şi această supoziţie, ci doar fiindcă altfel n-ar avea puterea de a mai continua şirul Celor O Sută.

Aşadar: Ţipor şi Yoris şi-au văzut pupilul surescitat şi ameninţând cu o nouă criză, tot mormăind rimele lui Michelangelo. Apoi, deodată, a venit către ei şi a strigat: