CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (7)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

L-ai văzut ori nu l-ai văzut coborând de pe locul său?

Nu… nu l-am văzut, se bâlbâia respectivul.

Dar nu cumva a coborât diavolul în pivniţă?

Nu.

De unde eşti tu atât de sigur?

Păi, l-am văzut acolo unde stă tot timpul.

Ai fost tot timpul cu ochii pe el? Cum de ai stat tot timpul cu ochii pe el?

N-am stat tot timpul cu ochii pe el.

– În cazul acela, nu s-ar fi putut ca, atunci când nu erai atent la el, diavolul s-o fi luat din loc?

Interogatoriul continua multă vreme şi cel întrebat era tot mai speriat, fiindcă nu ştia cu ce era de fapt acuzat şi nici ce urmăreşte Bătrânul.

Până ce, într-o zi, un bărbat, pe numele său Martin, a recunoscut că a văzut şi el cum diavolul şi-a părăsit locul, dar că a fost atât de îngrozit, încât nu-şi aminteşte încotro s-a îndreptat statueta.

Nu cumva s-a dus în pivniţă?

Parcă…

Sau a ieşit pe uşă, l-a mai pus la încercare Bătrânul.

Da, da, da…

Era evident că omul ar fi acceptat orice variantă. Cu toate acestea, Celui de Al Optzecilea îi veni să-l pupe: ceea ce a trăit n-a fost halucinaţia unei „boli a întunericului”! Dovada concretă a acelei întâmplări nu era un dar venit din iad, chiar dacă drumul spre ea i-a fost arătat de diavol. Dovada concretă a constat dintr-un fişic de guldeni de aur pe care l-a găsit pe şemineu, alături de statuetă. Când a coborât şi Bătrânul în pivniţă, a găsit şi el o ladă plină cu monede scumpe. Cel puţin asta a priceput scribul din însemnarea de pe marginea coloanelor din catastiful cu socoteli, însemnarea încercuită cu o coroniţă. Că a descifrat corect notiţa eliptică o dovedesc următoarele cuvinte încercuite pe alte pagini, precum şi multele legende şi balade care fac trimitere la comorile din pivniţele hanului, comori păzite de diavol. Să fi fost păstrate în pivniţele Diavolului Argintiu comorile aduse de la Florenţa, după sinistrul Palatului Bosci? Despre Yoris şi Ţipor nu mai ştim nimic sigur pentru perioada aceea, implicarea lor în expediţiile de peste mări putând fi reală. Să nu fi ştiut până atunci nici Bătrânul ce averi avea ascunse în subsol şi să fi dat de ele abia peste mulţi ani? Să fi fost atât de bine pitite acele comori încât nimeni dintre cei ce au coborât până atunci, timp de atâta vreme, în subsolurile Diavolului Argintiu să nu fi dat de ele? Să fi fost taina aceea unealta prin care cei doi mentori au vrut să-l facă pe pupilul lor să-şi croiască singur drumul pentru a fi independent şi activ şi nu să trăiască doar de pe urma averii moştenite şi salvate? Prima ladă cu lucruri scumpe, Al Optzecilea a descoperit-o la vârsta de 30 de ani, următoarele, trei ani mai târziu. Să fi fost atât de speriat Bătrânul că a găsit prima ladă ghidat de diavol, încât timp de trei ani să nu mai fi avut curajul să caute mai departe?

La vârsta de 33 de ani, Bătrânul însuşi era total descumpănit. Nu numai pentru că, în mod firesc, şi-o fi pus şi el aceste întrebări, ci şi fiindcă toată viaţa sa i se părea acum alta: având atâţia bani şi atâtea obiecte scumpe, cum abia atât de târziu i s-a relevat, era mai bine să continue munca cenuşie din han ori să trăiască pe un alt nivel, mai apropiat de starea sa materială¹? La această primă întrebare, răspunsul i se părea simplu: chiar şi cu conştiinţa bogăţiei asigurate, Bătrânul a constatat că nu e în stare să ignore nici un bănuţ pe care-l putea incasa şi că niciodată nu va fi capabil să cheltuiască fără măsură, aşa cum fac întotdeauna mai toţi oamenii bogaţi. („Acei oameni greşesc: având totul azi, ei nu-şi pun problema pentru ce va fi mâine, dar mâine se poate întâmpla orice. Orice doreşte Domnul!”) Nu, Bătrânul şi-a dat imediat seama că el va rămâne – cât va trăi – un foarte bogat om sărac. La a doua întrebare i-a fost mai greu să-şi răspundă: De ce a trebuit tocmai diavolul să-i indice locul unde se afla ascunsă averea salvată din incendiu? Acesta era desigur un semn rău, un avertisment. Un avertisment în urma căruia nu ştia cum va trebui să procedeze. Să renunţe la bogăţiile găsite? Să le ignore pur şi simplu? Fişicul de guldeni de aur a rămas pe şemineul din încăperea mare a hanului şi nimeni nu s-a atins vreodată de el. Poate că oamenii nu-l vedeau! Din când în când, Bătrânul ruga câte un domestic să numere monedele aflate lângă statueta diavolului. I s-a raportat – şi atunci, şi întotdeauna – că fişicul conţinea 24 guldeni. Dar dacă numai cei ai casei sesizează banii aflaţi ostentativ la vedere? Bătrânul a rugat şi câţiva muşterii să numere monezile. („Ciudată rugăminte”, îşi spuneau aceia.) Era vorba despre 24 guldeni. Prin han trecea multă lume şi banii de pe şemineu – chiar şi numai ei o adevărată avere pentru oricine – nu erau păziţi decât de diavolul argintiu, o simplă statuetă. Şi, totuşi, nimeni, vreme de generaţii, nu s-a atins vreodată de o pradă atât de tentantă². Să dăruiască întreaga avere unui locaş sfânt? Păi, cum să dăruiască unei Case a Domnului un cadou venit prin intermediul diavolului? Ar fi chiar culmea! Deocamdată, singura decizie luată de Bătrân a fost să nu-şi ia nici o măsură de precauţie pentru paza colosalei averi din pivniţă³. Dacă o fi să se găsească un hoţ suficient de îndrăzneţ ca să se atingă de valorile cuprinse în cuferele din subsol, n-are decât s-o facă. Uşa pivniţei nu s-a încuiat niciodată şi servitorii mai coborau din când în când pentru a aduce vin, cârnaţi, brânză sau alte produse necesare hanului. Nici din pivniţă, la fel cum nici de pe şemineul din încăperea mare, n-a dispărut vreodată nici măcar cel mai mic lănţişor de aur. O fi dispărut totuşi ceva? Al Optzecilea, dacă n-a inventariat comoara, de unde să fi fost atât de sigur că nu s-a furişat un hoţ în pivniţă? Păi, era sigur: cine fură o monedă cât de mică şi rămâne neprins şi nepedepsit, nu se poate reţine să nu fure şi o a doua monedă. Şi o a treia. Asta-i aşa de când lumea! Multă vreme, Al Optzecilea n-a socotit tot ce avea în pivniţă, toţi banii de aur, toate lănţişoarele şi toate inelele, toate pietrele scumpe şi toate obiectele măiestru lucrate îngrămădite în cuferele unde le-a prins mutatul de la Florenţa şi din care n-au mai fost scoase de, iată, peste un sfert de veac, însă, deşi îi era chiar şi lui frică să scotocească printre acele bogăţii, uneori mai cobora în pivniţă şi mai zăbovea o vreme singur acolo. (Doar atunci închidea uşa după el…) Dacă ar fi fost cineva care să se fi lăcomit la ceva din acel tezaur, sigur ar fi observat. Cel puţin aşa era el încredinţat. Şi lucrurile au mers astfel până ce stăpânul hanului şi-a dat obştescul sfârşit: până atunci, subsolurile clădirii au rămas veşnic descuiate. Doar o singură dată, o slugă a fost găsită moartă pe scările ce duceau în jos. Al Optzecilea s-a grăbit să scotocească leşul cu mâna lui, doar o găsi un obiect de valoare dosit sub cămaşa bărbatului ori în vreun buzunar, dovada că avere aceea era blestemată. Dar n-a găsit nimic. Cel puţin aşa pretinde Cartea diavolului din Hanovra⁴ că s-ar fi întâmplat lucrurile.

Dar mai este un lucru ce nu trebuie ignorat: prea puţină lume, nici chiar psihologii nu caracterizează tipurile de activitate nervoasă superioară şi după apartenenţa subiecţilor faţă de obiecte: unii oameni se despart uşor de tot ce posedă, neavând reţineri de a-şi vinde ori de a-şi schimba lucrurile. Alţii, dimpotrivă, nu se pot despărţi nici de o haină veche, roasă şi demodată. Omul moare de două ori: atunci când îşi dă ultima suflare şi atunci când, după dispariţia sa, dispar pe rând şi obiectele de care a fost legat, cravata pe care a purtat-o la prima întâlnire cu o fată ori carneţelul cu însemnări intime. Bătrânul a făcut parte dintre cei stăpâniţi de obiectele pe care le stăpâneau. Poate că s-ar fi despărţit de vreun lanţ de aur sau de un pandativ cu nestemate, dacă ar fi fost obligat s-o facă pentru a supravieţui. Cum n-a ajuns vreodată în situaţia aceasta, nici prin gând nu i-a trecut să investească bunurile din ascunzătoarea lor pentru a-şi spori afacerile. Cu timpul, a coborât tot mai des în pivniţă spre a se delecta cu formele şi cu strălucirea bijuteriilor.

Cum trebuia Bătrânul să procedeze în urma avertismentului primit? Deocamdată, viaţa hanului Diavolul Argintiu şi-a urmat cursul, la fel ca înainte de a afla Al Optzecilea de bogăţiile pe care le avea în subsol.