CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (14)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

P.S.

Odată terminată o biografie, scribul, mereu cu ochii la clepsidra – care nu-i arată cât nisip i-a mai rămas să se scurgă – trece la un alt destin. Aşa cum a mai spus – şi scribul este conştient că se repetă de nepermis multe ori -, odată pus ultimul punct, nu mai revine la personajul respectiv. Totuşi, în cazul Bătrânului este obligat să adauge o erată: „Poate că şi Bătrânul a putut fi întâlnit şi pe mai departe, însă nu ne-a rămas consemnată nici o întâmplare din a doua parte a vieţii sale”, a notat el doar cu câteva rânduri mai sus. Ocupându-se deja de Al Optzeci şi treilea, nepotul Bătrânului, scribul a dat de o însemnare interesantă: „În anul acela a căzut de pe locul său şi diavolul din sala mare a hanului, exact când a murit cel ce l-a adus [la Hanovra – nota scribului]”. „Anul acela” coincide cu anul 1599, iar notiţa aceea nu face decât să consfinţească profunda credinţă a oamenilor vremii cum că Bătrânul şi diavolul de pe şemineu au fost două înfăţişări ale uneia şi aceleiaşi fiinţe.

Al Optzeci şi unulea

(1523 – 1552)

Bufonul Vraci¹, precum şi trupa sa

Despre „Păsările cerului”

„Nimeni nu trebuie să fie sluga altuia. De poate, pentru sine singur să rămână.” (Paracelsus)

Ce este alchimia? „Alchimia nu e altceva decât scopul, intenţia şi strădania subtilă de a transmuta natura metalelor, din una în alta” a scris Philippus Theophrastus Aureolus Bombastus von Hohenheim, zis Paracelsus. Care mai povesteşte şi următoarea întâmplare: într-una dintre nenumăratele sale călătorii, paşii l-au dus departe la miază-zi, unde a fost luat prizonier de către tătari. Până să apuce aceia să-i facă şi cel mai mic rău, Paracelsus l-a văzut pe unul dintre cei ce l-au luat prins că refuza să se dea jos de pe cal, chiar şi pentru somn. Tovarăşii aceluia i-au povestit râzând că bietul om avea dureri atât de groaznice când punea piciorul pe pământ, încât refuza de multă vreme să mai coboare de pe cal, că pe cal dormea, sprijinindu-se de câte un trunchi de copac, şi că, în felul acesta, s-au prăbuşit de istoveală deja trei animale sub el. Paracelsus l-a uns cu o alifie şi tătarul bolnav n-a mai avut nevoie să rămână tot timpul suspendat, ba a fost în stare să şi alerge pe picioarele lui, fără să-l mai doară nimic. Vindecarea aceea atât de spectaculoasă a stârnit atâtea vorbe, încât tătarii l-au dus pe vraci la stăpânul lor.

Hanul avea o vorbă: omului simplu nu-i trebuie decât o femeie care să-l facă să uite de toate gândurile şi de mâncarea necesară traiului, însă pentru ca un suveran să trăiască fericit, are nevoie de patru sfetnici iscusiţi: un medic menit să-i îngrijească sănătatea trupului, un măscărici în stare să-i păstreze buna dispoziţie, un bucătar care să-i dea mâncare cât să se bucure de ea şi un general care să-i asigure siguranţa şi gloria. De aceea, hanul acela nici nu avea alţi miniştri decât un medic, un maestru bucătar, un strateg militar şi un bufon – şi toţi aceştia aveau puteri depline în ţara sa, încât poporul li se adresa în genunchi. Dar pe cât erau aceşti demnitari de puternici, pe atât le era de nesigur locul, de greşeau ori de se ivea cineva mai priceput decât ei. O vreme, cât hanul nu s-a putut vindeca de durerea de a-şi fi pierdut fiul şi moştenitorul, au fost daţi călăului doi măscărici, iar alţi trei au scăpat numai după ce au fost biciuiţi şi alungaţi în huiduielile mulţimii: aceia s-au făcut vinovaţi că nu au reuşit să-i schimbe starea de spirit stăpânului. Şi doi miniştri bucătari au sfârşit pe mâna gâdelui, fiindcă l-au lăcomit cu prea multă mâncare delicioasă, până ce stăpânului i s-a făcut rău. Atunci când tătarii i l-au adus pe Paracelsus şi după ce acesta şi-a dovedit, în faţa întregii curţi, priceperea în a-i lecui pe suferinzi, hanul l-a îndepărtat pe ministrul medic şi l-a aşezat în loc pe doctorul venit din Europa. Paracelsus a vrut să refuze marea onoare şi putere care i s-a oferit, însă s-a văzut pus în faţa unei asemenea uimiri cum n-a existat vreodată la curtea tătarului: un medic atât de înzestrat nu poate fi decât o fiinţă ieşită din comun – cum să refuzi o asemenea uriaşă cinste, atâta putere şi atâta bogăţie ce veneau împreună cu marea funcţie, dar, mai ales, cum să-l refuzi pe însuşi hanul? Păi, aşa ceva era de neimaginat şi toată lumea a rămas încântată de arta actoricească a doctorului, pentru că, de bună seamă, Paracelsus nu făcea decât să se manifeste, asemenea bufonului. Şi au fost atât de încântaţi de străin cu toţii, încât, după ce au râs îndelung cu mâinile pe burtă, hanul chiar s-a gândit să comaseze două dintre cele patru dregătorii şi să-l facă pe Paracelsus nu numai ministru peste trupuri, ci şi mai marele vindecării sufletelor. Iar străinul acela extraordinar şi-a mai dezvăluit în faţa tătarilor şi o altă calitate capabilă să uimească pe oricine: străinul ştia să scoată pilitură de fier din vitriol! Şi, nici mai mult şi nici mai puţin, pierdea nopţi întregi străduindu-se să transforme şi acea pulbere de fier în… aur!

Străinul era un vrăjitor bun – el a insistat ca predecesorul său în ale medicinii să nu păţească nimic şi să-i rămână un fel de asistent, iar ministrul măscărici să-şi păstreze şi el postul. Da, deocamdată străinul era un vrăjitor bun. Deocamdată!… Dar o asemenea fiinţă putea oricând să schimbe nu numai alaunul în plumb, însă – ferească sfântul! – să te transforme şi pe tine în cine ştie ce plantă sau în cine ştie ce animal. De asemenea forţe, pe care nu le poţi controla, cel mai bine este să te eliberezi. Dar cum? Cine ar fi putut să-i garanteze hanului să sabia cea mai ascuţită şi cea mai grea nu s-ar frânge de trupul vrăjitorului? Despre care, iscoadele au aflat că se unge în fiecare seară cu o alifie misterioasă şi straniu mirositoare? Şi în cine ar fi putut avea hanul atâta încredere încât să născocească împreună un plan eficient? Până să se ia o hotărâre aşa de importantă, toţi tătarii s-au purtat cu Paracelsus de parcă ar fi mângâiat un şarpe ce li s-a strecurat pe sub haină. Iar Paracelsus însuşi s-a întreţinut ore întregi cu te miri ce oameni de nimic: cerşetori, negustori, dresori de animale. Până ce, într-o bună zi, a dispărut. Hanul n-a trimis oşteni după el să-l prindă pentru că nici n-a vrut să-l îndârjească şi nici nu era convins că există pe lume muritori care să-l poată reţine cu forţa.

Paracelsus n-a fugit singur, ci i-a luat cu el şi pe foştii miniştrii ai trupului şi ai spiritului. Şi pe ministrul maestru bucătar.

Cine n-a auzit de Trupa Bufonului Vraci, trupa care la mijlocul veacului al şaisprezecelea era mai celebră decât orice instituţie tradiţională sau numai vremelnică a Europei? Scribii ne-au lăsat mai multe mărturii despre ea decât despre faptele marilor seniori, iar bogaţii şi săracii veneau de pretutindeni s-o vadă.

Prin anul 1540, măscăriciul cu ochi migdalaţi dădea spectacole prin târgurile germane. Alături de el, un adolescent uimea lumea cu măiestria apariţiilor sale: el nu-i făcea pe oameni numai să râdă, dar îi şi uimea cu nişte trucuri nemaiîntâlnite. Puţin mai târziu, tătarul a murit cu zilele, după ce i-a căzut o bârnă pe cap, iar tânărul a devenit piesa de rezistenţă a trupei. Lumea sosea de la mai multe zile depărtare să-i vadă pe el şi pe oamenii lui păşind prin aer, folosind apa în loc de ciocan şi, mai ales, pentru a râde pe săturate.

Adolescentul a fost fiul mai mare al unui personaj controversat, stăpânul hanului „Diavolul argintiu” din Hanovra. Acela, un bărbat venit cu mulţi ani în urmă din sud, de peste Alpi, a reuşit, fără a avea nici o funcţie oficială, să controleze destinele întregului ţinut. Bogat – foarte bogat, după cum se şoptea – şi zgârcit, capabil să-ţi ia gâtul pentru câţiva gologani şi gata, în acelaşi timp, de mari acte de caritate, intangibil din pricina unei armate întregi de lefegii gata să ucidă la comandă, însă, în primul rând, fiindcă avea doi draci, unul uriaş în faţa hanului şi altul, mai mic, supraveghind cele ce se petreceau în interior, tată de sânge al unei familii numeroase şi tată adoptiv pentru toţi cei ce locuiau în casele sale, Bătrânul, după cum i se spunea, şi Al Optzecilea, după cronologia scribului, hangiul – perceput drept mult mai mult decât un simplu hangiu – şi-a trimis băiatul mai mare să-i facă rost de nişte leacuri orientale pentru sine, pentru ai săi şi pentru toţi cei ce locuiau sub acelaşi acoperiş cu el. În Hanovra izbucnise o epidemie a unei boli necunoscute până atunci: oamenii îşi pierdeau de pe o zi pe alta puterile, cădeau neputincioşi la pat, nu mai puteau mânca, nu mai puteau elimina ceea ce se mai găsea în ei, trupul nu-i mai asculta defel, nu-şi mai puteau mişca nici membrele şi nici organele interne şi sfârşeau asemenea unui copac tăiat căzut pe pământ. Unul dintre pruncii săi a murit aşa, la fel ca şi mai mulţi argaţi, precum şi oameni din oraş şi din târgurile învecinate. Rudele priveau neputincioase cum cei dragi lor li se stingeau sub ochi, iar medicii şi vracii s-au dovedit şi ei lipsiţi de iscusinţă în a-i ajuta pe nenorociţi şi pe cei ce-i jeleau, asistându-le moartea.

Băiatul cel mai mare al Bătrânului, Al Optzeci şi unulea, după cum îl vom pomeni mai departe, n-a trebuit să plece până în ţările de peste munţi şi mări, întrucât tocmai atunci a apărut, însoţită de mult zgomot, o trupă de saltimbanci formată din oameni cu pielea galbenă, cu ochii oblici şi cu pomeţii obrajilor ieşiţi mult în afară. Acei străini arătau chiar aşa cum au fost descrişi băştinaşii din India, China şi Mongolia de către cei ce au călătorit până în ţinuturile lor, dar şi de către supravieţuitorii măcelurilor cauzate de oamenii galbeni, atunci când se revărsau, asemenea mării înfuriate, peste fruntariile Europei. Aşa că, deşi paşnică, dormind o bună parte din timp, trupa aceea nu putea să nu-i înfioare pe aceia ce veneau s-o vadă, chiar dacă, în mod conştient, privitorii nu făceau legătura între aceşti artişti şi groaznicele hoarde ce pustiiau tot ce le ieşea în cale: hotare, palate, colibe, animale şi oameni. Dar, pe lângă extraordinara atracţie a producţiilor lor, mai era ceva ce l-a făcut pe flăcău să se oprească la oamenii aceia: faptul că erau însoţiţi chiar şi de un medic oriental² care îşi oferea serviciile pe lângă trupa de artişti. Şi, într-adevăr, vraciul acela – privit de către noii săi pacienţi mai degrabă ca un vrăjitor – ştia despre boala ce a lovit ţinuturile Hanovrei şi i-a vândut tânărului leacurile potrivite (alifii ciudat colorate, ceaiuri puternic mirositoare şi sâmburi micuţi pentru înghiţit cu apă sau cu vin). Al Optzeci şi unulea le-a cumpărat pe toate, dar nu s-a întors cu ele acasă, ci le-a trimis cu un servitor ivit ca din întâmplare la bâlci. Iar tânărul a rămas cu artiştii. După o vreme, acelaşi servitor i s-a înfăţişat iarăşi, i-a povestit că leacurile şi-au îndeplinit de minune menirea, că nu a mai murit nimeni de boala aceea misterioasă³ şi că stăpânul mai doreşte leacuri şi pentru alte beteşuguri – banii nu contează, oricât ar costa. (Bătrânul nu cumpăra medicamente doar pentru sine şi ai săi: el voia să se asigure că oricine cu care venea în contact nu suferea de vreo maladie ce l-ar putea îmbolnăvi pe el şi pe ai lui. Astfel că s-a îngrijit întotdeauna de multă lume, de parcă s-ar fi îngrijit de propriul său trup, la care descoperea mereu şi mereu noi semne de alarmă. Nu, stăpânul nu era supărat pe fiul său cel mare că nu s-a mai întors acasă, ba găsea că e chiar mai bine ca moştenitorul să-şi dea examenul cu viaţa, fără a mai fi cocoloşit de faima misteriosului său părinte.)