În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011
Despre Leon Battista Alberti parcă a fost vorba şi în istoria locatarilor Palatului Bosci, iar călugărul german Johannes Trithemius a reprezentat mai mult decât un nume care a circulat în epocă, el a constituit chiar o personalitate extrem de concretă pentru Bastard. O dată că lucrarea aceluia, „Polygraphiae“, a făcut parte dintre cărţile – e drept nu multe – temeinic studiate de Al Optzeci şi doilea. În al doilea rând, pentru că stareţul atât de celebru, Trithemius, l-a avut printre discipolii cei mai importanţi pe Agrippa von Nettesheim, care, la rândul lui, l-a avut ca asistent pe bătrânul doctor cu care ştim sigur că Bastardul a stat pe îndelete de vorbă şi care i-a deschis destule curiozităţi. Trithemius a părăsit mănăstirea Sponheim în 1505 şi a murit treisprezece ani mai târziu, cu mult înainte ca Bătrânul să ajungă la Hanovra şi de a deschide Hanul Diavolul Argintiu. Dar toate aceste personaje şi mai ales Alberti şi Triothemius, au fost foarte aproape de sufletul Bastardului. Sub chipul rece, sub manifestările tiranice şi intransigenţa sa neînduplecată, oamenii n-au simţit decât ameninţările permanente pe care le propaga în jur. Cine să fi crezut că Micul Monstru, cel atât de pragmatic, cel atât de interesat doar de câştigul material, să fi păstrat şi o moştenire tainică a genei ludice a tatălui său? Firea sa era mult mai complicată decât au văzut-o contemporanii săi şi diferite întâmplări au influenţat-o. De pildă, de Alberti nu l-au legat în nici un caz excentricităţile aceluia, asemenea discursului la mormântul câinelui său sau „Tratatul despre muşte”, ci faptul că amândoi au fost atraşi de mister, iar criptografia i se părea Celui de Al Optzeci şi doilea o uşă în întuneric. De Trithemius a fost şi mai atras, ba, am spune chiar copleşit. Autodidactul erudit, care a fondat cea mai mare bibliotecă aflată în vremea sa într-o mănăstire de pe teritoriul Sfântului Imperiu German, a scris nu numai tratatul despre criptografie, dar s-a ocupat şi de alchimie, chiar şi de magie. (Şi nu numai de magia albă.) Şi de gastronomie. Gastronomia se înrudeşte cu astrologia şi cu medicina. Bastardul avea în biblioteca sa reţetarele lui Nostradamus, iar în bucătărie se preparau peltelele după marele clarvăzător. „Trăim într-un univers misterios, întunecat…” Ce putea să-l cucerească mai mult pe Bastard. Iar când a aflat că Trithemius a reuşit să găsească şi metode pentru a ţi-i aduce în preajmă pe cei decedaţi, Al Optzeci şi doilea a cheltuit mult timp şi mulţi bani pentru a accede la acele taine miraculoase. (Bătrânul asistent al lui Agrippa se jura că Trithemius a reuşit să i-o aducă împăratului Maximilian pe decedata sa soţie. Bastardul a încercat, de atunci, de mii de ori să o regăsească pe Barbara. De câteva ori a avut impresia că a reuşit, parcă i-a revenit în nări mirosul ei inconfundabil, parcă i-a văzut într-o pată de întuneric dens contururile dragi, parcă, altădată, urechile sale atât de neperformante i-au auzit glasul, în vreme ce cei de faţă n-au perceput nimic.)
„Ordinul Diavolul Argintiu” a fost spaţiul ideal şi pentru asemenea experienţe. Coridorul întunecat prin care se pătrundea în camera cu chepengul a devenit o călătorie de iniţiere, iar Bastardul, având ochii antrenaţi pentru a străpunge tenebrele, era un exemplu pentru toţi fraţii. Accesarea unor morţi celebri făcea parte dintre cele ce se petreceau în acea încăpere secretă.
Caietul despre acest subiect din coperta registrului contabil, atât de bine criptat, nu i-a permis scribului să afle prea multe despre ritualurile practicate de către Micul Monstru şi fraţii săi. Nici măcar cine erau acei fraţi şi de unde i-a recrutat nu reiese de nici unde. Probabil că au fost cei mai importanţi membrii ai „armatei de oameni”, poate câteva notabilităţi. Dintre numele importante, scribul l-a depistat doar pe Christoph Ernest. Care se pare că l-a dezamăgit pe Al Optzecilea, altfel e greu de înţeles de ce l-a trimis la Lüneburg, unde contele de Dietz a locuit o vreme, fiind şi şeful „Casei Germane” de acolo. Iniţial, aceasta a fost amplasată în Casa Böttcher, clădirea cu două caturi din centru, prima casă cumpărată la Lüneburg de către Bastard, însuşi bătrânul Böttcher acceptând cu plăcere un rol în frăţietate. (Dacă la Obersdach, alteţa princiară l-a învăţat multe pe Bastard, după atâţia ani părea că ucenicul şi-a întrecut cu mult maestrul. Numai că acelaşi Christoph Ernest va mai apare printre Cei O Sută.)
Pe de altă parte, gurile rele şopteau că în subsolul acela se petreceau tot felul de grozăvii, să se practica magia neagră, că acolo ar fi dispărut mai multe fecioare, după ce au fost torturate şi violate de toţi fraţii, că pedepsele fizice pe care le-a introdus Micul Monstru în han, erau floare la ureche pe lângă ce se petrecea în „odaia groazei”. Noroc că n-au sporovăit multe „guri rele”, ba ritualurile Ordinului Diavolul Argintiu nici n-au fost cunoscute de cei ce n-au avut acces la ele, iar poveştile de groază au apărut mai târziu, când frăţietatea nici n-a mai existat.
Aşadar, scribul nu dispune de multe informaţii despre acea congregaţie. Dar cel puţin două aspecte le poate afirma fără teama de a greşi: pe de o parte, Ordinul Diavolul Argintiu a fost creat de către Bastard pentru a-i lega pe fraţi şi mai mult de construcţia generală care a fost Hanul Diavolul Argintiu. Membrii Ordinului au fost cei mai implicaţi bărbaţi ai „armatei de oameni” înfiinţate încă de Bătrân. Încă de pe vremea aceea, cine era admis nu mai putea să părăsească viu structura. Da, însă nepotul i-a dat tente mistice acestei asumări a unei fidelităţi absolute prin ceremonialul jurămintelor rituale, iar sfârşitul celui ce trăda era cumplit, apt de a descuraja alte dezertări. Printre simbolurile celebrate în încăperea atent amenajată la subsol, ochiul de pisică din piatră verde (smarald) a jucat un rol de frunte. (Cel puţin acest simbol a fost recunoscut de către criptanalizator repetându-se des în textul pe care nu l-a putut descifra niciodată până la capăt.) Şi lumina extrem de puţină era caracteristică ritualului.
Pe de altă parte, Ordinul n-a avut o viaţă lungă şi nici nu a făcut adepţi în afara Hanovrei. „Palatul German”, socotit sediul autorităţii supreme, a rămas singurul „templu” important, „Fortăreţe Germane” nici nu s-au constituit – probabil pentru a nu exista şi alte autorităţi care să poată avea iniţiative în afara şefului de la centru -, iar „Case Germane” au răsărit doar în locurile controlate în totalitate de Bastard (cum au fost cele amintite ca exemple semnificative – Castelul Oberdach sau localitatea Lüneburg, cea colonizată cu oamenii trimişi de Hanul Diavolul Argintiu. Sau la Hildesheim, unde Bătrânul i-a cumpărat o casă celui de al patrulea fiu al său, unchiul Carol şi unde al doilea fiu al acestuia, verişorul Sebastian, a condus o vreme „Casa Germană”.) După moartea Bastardului, rolul Ordinului a devenit chiar periculos pentru structura iniţiată de Bătrân şi a fost, treptat, desfiinţat1.
1 Dacă a înţeles bine din însemnările cu scrisul obişnuit al Bătrânului, acesta n-a fost, de la început, foarte încântat de cele ce se petreceau în noua sală din subsol şi n-a acceptat nici măcar să fie cooptat drept un fel de Mare Maestru de Onoare, iar când Bastardul a vrut să ducă în încăperea rituală Diavolul cel Mic de pe şemineul din sala mare de mese, interdicţia a fost categorică.
