În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011
Despre acest eveniment, scribul va vorbi mai mult în descrierea vieţii Celui de Al Optzeci şi cincilea, dar îl aminteşte şi aici, deoarece şi Învingătorul leului s-a ocupat de el. Cu aproape douăzeci de ani mai târziu, Iată despre ce este vorba: cercetările întreprinse pentru elucidarea cazului au dus la o pistă incredibilă: sadicul asasin ar fi murit cu mult înainte de a săvârşi fapta!!! Toate mărturiile şi toate amănuntele din viaţa sa l-au indicat fără dubiu drept făptaş pe acel răposat. Aşa că a fost deshumat, iar cadavrul pe jumătate putrezit a fost spânzurat în uralele mulţimii. Numai că, după nici o lună mai târziu, o altă crimă la fel de bestială a avut loc în acelaşi cătun. (De unde a fost originar şi mortul ucigaş.) Şi, din nou, toate pistele au dus din nou la acelaşi monstru… o dată mort de boală şi a doua oară prin spânzurătoare. Prima oară, după ce l-au lăsat să atârne o zi în ştreang în piaţa centrală a oraşului, autorităţile au fost obligate să-l ia de acolo din pricina duhorii şi să-l arunce într-o groapă comună. Totuşi, s-a dispus să mai fie şi de astă dată deschis şi mormântul din cimitir. Şi – minune! -, mortul se afla din nou acolo. Cu o bucată din ştreang de gât. A doua oară, cadavrul a fost ars pe rug şi cenuşa risipită în cele patru vânturi. Până ce o a treia crimă identică a făcut ca vina să cadă neîndoielnic iarăşi pe acelaşi asasin. Deschizându-se şi pentru a treia oară mormântul, n-a mai fost găsită decât cenuşa – care s-a întors din cele patru zări, unindu-se şi ascunzându-se în sicriul şi el pe jumătate putrezit.
Al Optzeci şi patrulea, procedând la alcătuirea arborelui genealogic al individului, a descoperit că, în urmă cu treisprezece generaţii, un strămoş de al său a avut un rang destul de însemnat printre templierii din Loara şi că i-au fost ucise rudele, înainte de a fi el însuşi ars pe rug. Modul cum i-au fost asasinate neamurile a fost acelaşi cu amănuntele crimelor din 1634. Cu toate strădaniile, nici uneia dintre cele trei victime, Al Optzeci şi patrulea n-a reuşit să le reconstituie genealogia, neputând astfel dovedi decât o jumătate din ipoteza sa. (Care, de altfel, a lăsat indiferentă lumea, oamenii fiind prea îngroziţi de cumplitele fapte săvârşite de… un mort, pentru a mai fi sensibilă la astfel de speculaţii.) Fiul Învingătorului leului va fi cel care va fi mult mai atent la acest episod.
Dar să ne întoarcem la Al Optzeci şi patrulea! Iată, până la întâmplarea cu Frederck de Thiereau, scribul l-a ignorat atâta vreme, de când Învingătorului leului nici nu i-au mijit încă tuleii, iar el a ajuns deja la vârsta de 24 ani! Ce a făcut între timp fiul Păpuşii? A crescut, a devenit bărbat în toată firea, senin ca taică-său, chiar dacă nu afişa, ca şi acela, un zâmbet neîntrerupt. Puternic, beneficiind şi de legenda poreclei sale, te-ai fi aşteptat să urmeze o carieră bazată pe forţa trupului. De pildă, o promiţătoare carieră a armelor. Când colo, Al Optzeci şi patrulea se ocupa de activităţi la îndemâna oricărui slăbănog! După ce a scăpat de teroarea de la lecţiile domnului Köppel şi a fost preluat, împreună cu ceilalţi copii din Han, de tânărul Robert Brink, precum şi încurajat şi de mama sa, Învingătorul Leului a putut să-şi dea frâu liber imaginaţiei. Iată doar câteva jaloane ale devenirii sale, notate de Marie:
15971: – „De ce are cerul [de pe desenul tău] ochi?
– Nu sunt ochi. Ştii? Astea sunt stele.
– Dar sunt ca nişte ochi: au pupile.
– Ştii? Cerul este perdeaua prin care Dumnezeu se uită la noi, iar stelele sunt găurile prin care se uită”.
1602: – „De ce foloseşti aceste culori?
– Ştii, fiecare culoare corespunde unei anumite note muzicale.
– Dar aici nu sunt note muzicale!
– Ba da, peste tot sunt note muzicale!”.
1604: – „De ce a trebuit să pui lângă fiecare linie câte o cifră?
– E frumos desenul?
– E foarte frumos! Dar nu mi-ai răspuns de ce ai scris pe el cifrele acelea?
– Ştii? Fiecare cifră este corespondentul unei note muzicale. Cifrele sunt note muzicale şi notele muzicale sunt cifre.”.
1605: Nu, mama sa nu ştia acest lucru. Şi nici multe altele. Până la urmă, nici Marie nu l-a mai putut urmări.
– „Dacă vrei, i-a spus copilul, de acum încolo, am să şterg însemnările de pe desene. Ele o să pară mai frumoase, dar, să ştii, n-o să mai afli cum s-au născut.
– Tu nu desenezi după ce vezi?
– Ba da, dar încerc să desenez şi după socoteala din fiecare… din fiecare imagine. Ştii? Muzica mă ajută să fac asemenea socoteli.”
Marie n-a mai notat nimic despre astfel de întâmplări.
Băiatul avea 15 ani.
Nouă ani mai târziu, când l-am regăsit la episodul cu marchizul de Thiereau, Al Optzeci şi patrulea împlinise 24. Continua se deseneze, continua să cânte. Până atunci, sunt consemnate câteva serbări unde desigur că s-a produs şi el. Cu Robert Brink a avut relaţii aproape de amiciţie, iar învăţătorul l-a lăsat să se producă atât în cor, cât şi, după ce a fost cumpărată orga, să improvizeze. Pe urmă, primind o colecţie pentru lucrări de orgă, a început să studieze după note2. A urmat unul dintre cele trei volume publicate la Naumburg de către Elias Nikolaus Ammerbach, din care a învăţat tehnica tabulaturii3. Au urmat câteva partituri scoase la Londra în tiparniţa lui Thomas Tallis şi William Byrd (care au obţinut în 1575 privilegiul exclusiv de a edita opere muzicale în insulă). Cum aceste volume toate nu erau totuşi prea multe şi cum i s-au adus şi lucrări pentru alte instrumente, s-a apucat să transcrie partituri pentru orgă, pornind de la note destinate cobzei, flautului sau chiar vocii umane.
Dar el voia mai mult, iar părinţii l-au ajutat şi cu alţi bani numeroşi pentru a-şi satisface curiozităţile. La Diavolul Argintiu nu se prea găseau cărţi, aşa cum nu se găseau mai niciunde, în afară de universităţi, mănăstiri şi în palatele unor prinţi luminaţi. Doar colecţia extraordinară de literatură culinară adunată de „Maestrul bucătar”, cel numit de scrib „Bastardul”, bunicul Celui de Al Optzeci şi patrulea, constituia una dintre atracţiile de mare succes ale Hanului şi, drept urmare, oaspeţii de seamă erau conduşi într-o încăpere de lângă bucătăria uriaşă, unde se aflau două rafturi şi câteva vitrine cu acea bibliotecă de specialitate. Iar oaspeţii, oricât de importanţi pe scara socială, rămâneau sincer încântaţi de o asemenea comoară.
1 Scribul a adaptat datele după calendarul gregorian, aşa cum a făcut-o pe tot parcursul demersului său, motiv pentru care îi mulţumeşte încă o dată bunului părinte Josephus de la mănăstirea Ferme zu Chiuso pentru dezinteresatul şi atât de preţiosul său ajutor. N-a fost deloc uşor să transformi datele din diferite măsurători ale timpului după reperele acceptate de cititorul de astăzi.
2 Era chiar prima colecţia de lucrări pentru orgă, cea tipărită de mult, cu aproape o sută de ani în urmă, în 1523, la Bologna. Pentru acel exemplar, Marie notează că s-a plătit cât pentru o pereche de cai „de cea mai bună calitate”.
3 Ammerbach a scos trei cărţi în 1530. Dintre care foarte tânărul Al Optzeci şi patrulea n-a ajuns decât la volumul întâi. Cu o pasiune poate disproporţionată (aşa cum ni se întâmplă întotdeauna când ne lipseşte o piesă importantă dintr-o colecţie de care suntem subjugaţi), s-a străduit toată viaţa să şi le procure şi pe celelalte două, însă caietul al doilea nu şi l-a putut achiziţiona nici până la moarte, deşi ar fi fost dispus să ofere sume fabuloase pentru el. Lipsa caietului II a rămas o rană în sufletul Învingătorului leului.
