CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (77)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

Nunta Celui de Al Optzeci şi cincilea a introdus şi nu a introdus un nou stil de viaţă în Hanul Diavolul Argintiu. Ne aflam în anul 1632, un an socotit plin de fapte miraculoase. Poate că şi nesiguranţa extremă a vremurilor, a vremurilor când totul era posibil, nesiguranţă accentuată de războaiele interminabile de care nu se putea socoti ferit nici cel mai neînsemnat cătun, au făcut ca oamenii să se regăsească mai des în fantastic. (Nu întâmplător încă după multe secole, anul 1632 a dat naştere la naraţiuni S.F. în genul seriei Ring-of-Fire a lui Eric Flint şi a colaboratorilor săi.) Bunul cititor este rugat să-şi amintească un eveniment povestit de scrib în biografia Celui de Al Optzeci şi patrulea: „..în atât de ciudatul an 1632, prin Saxonia a circulat un nou prilej de groază: o crimă oribilă petrecută într-un cătun din apropiere¹ a născut o legendă atât de cumplită, încât a creat isterie în întreaga populaţie. Despre acest eveniment, scribul va vorbi mai mult în descrierea vieţii Celui de Al Optzeci şi cincilea, însă îl aminteşte şi aici, deoarece şi Învingătorul leului s-a ocupat de el”. Da, şi Învingătorul leului s-a ocupat de el, însă din cu totul alt punct de vedere – Învingătorul leului a încercat (fără mare succes) să descopere relaţia dintre victime şi blestemul lui Jacques de Molay, lucru care pentru fiul său nu mai prezenta nici o importanţă. Dar absolut nici o importanţă! („Morţii cu morţii, viii cu viii!”)

Întâmplările legate de crimele deja povestite, petrecute la doar puţine zile după nunta Contelui, au făcut să înlocuiască până şi în atmosfera sterilă din Han orice alt subiect. Fastuoasa nuntă şi apariţia contesei erau, desigur, suficiente prilejuri de vorbe, însă spaima stârnită de asasinul venit dintre morţi a reuşit să le estompeze chiar şi pe acestea. (De altfel, evenimentele au început să se succeadă atât de repede, încât atmosfera patriarhală de la Diavolul Argintiu a dispărut, pentru un timp, şi din acest motiv.)

Să continuăm să recitim întâmplările macabre consemnate în biografia Învingătorului leului: „Iată despre ce este vorba: cercetările întreprinse pentru elucidarea cazului au dus la o pistă incredibilă: sadicul asasin ar fi murit cu mult înainte de a săvârşi fapta!!! Toate mărturiile şi toate amănuntele din viaţa sa l-au indicat fără dubiu drept făptaş pe acel răposat. Aşa că a fost deshumat, iar cadavrul pe jumătate putrezit a fost spânzurat în uralele mulţimii. Numai că, după nici o lună mai târziu, o altă crimă la fel de bestială a avut loc în acelaşi cătun. (De unde a fost originar şi mortul ucigaş.) Şi, din nou, toate pistele au dus din nou la acelaşi monstru… o dată mort de boală şi a doua oară prin spânzurătoare. Prima oară, după ce l-au lăsat să atârne o zi în ştreang în piaţa centrală a oraşului, autorităţile au fost obligate să-l ia de acolo din pricina duhorii şi să-l arunce într-o groapă comună. Totuşi, s-a dispus să mai fie şi de astă dată deschis mormântul din cimitir. Şi – minune! -, mortul se afla din nou acolo. Cu o bucată din ştreang de gât. A doua oară, cadavrul a fost ars pe rug şi cenuşa risipită în cele patru vânturi. Până ce o a treia crimă identică a făcut ca vina să cadă neîndoielnic iarăşi pe acelaşi asasin. Deschizându-se şi pentru a treia oară mormântul, n-a mai fost găsită decât cenuşa – care s-a întors din cele patru zări, unindu-se şi ascunzându-se în sicriul şi el pe jumătate putrezit.” Evenimentul a fost consemnat şi în cronici şi a reprezentat într-adevăr un prilej de spaimă capabil să acopere orice alt eveniment. Cercetările Celui de Al Optzeci şi patrulea, obsedat să descopere doar genealogia îndepărtată a victimelor, s-au concentrat prea puţin şi asupra personajelor înseşi. Nici autorităţile, mult mai pragmatice, căutând să afle mobilurile nemaipomenitului ucigaş, nu au găsit motive pentru care să fi fost ucis un cioban, un călător şi o femeie în propria ei casă şi n-au găsit nici vreo relaţie între criminal şi victimele sale. Şi, totuşi, stă scris că „toate mărturiile şi toate amănuntele din viaţa sa [a asasinului] l-au indicat fără dubiu drept făptaş”. Adică, despre ce „mărturii” şi despre ce „amănunte din viaţa sa l-au indicat fără dubiu drept făptaş”? În primul rând, că atât făptaşul, cât şi toate victimele proveneau din aceeaşi măruntă aşezare de lângă Hanovra. Cel găsit drept autorul abominabilelor fapte fusese căsătorit şi tată a unei droaie de copii. În tot cătunul nu trăiau decât opt familii. Care, bineînţeles, se cunoşteau foarte bine între ele. Individul îşi câştigase pâinea ca tăietor de lemne, însă a reuşit să asigure o oarecare bunăstare pentru ai săi. (Desigur, o bunăstare foarte relativă, însă suficientă pentru a-l face un fel de fruntaş al acelui loc.) La vârsta de vreo patruzeci de ani, a avut un accident de muncă, când şi-a retezat cu toporul patru degete de la mâna stângă. Curând după aceea, rănile i s-au infectat şi a murit. Acum, lângă fiecare cadavru s-a găsit şi un deget sfârtecat cu toporul, care „neîndoielnic a fost al mortului”. Deja după prima crimă, nici rudele n-au putut să dezmintă acel „corp delict”. Cum s-o facă? Un al doilea tip de mărturii susţinea că după accident, bărbatul respectat până atunci, a devenit ameninţător, de parcă toată lumea ar fi fost de vină pentru nenorocirea prin care a trecut el. Atât de ameninţător încât chiar şi vecinii au început să-i fugă din cale. Ceea ce l-a îndârjit şi mai mult. Cum relativa sa bunăstare s-a prăbuşit şi ea, a plecat la Han, în încercarea de a-şi găsi o slujbă. Însă, dată fiind comportarea sa din ultima vreme, a fost respins şi de acolo. Omul a devenit şi mai înfricoşător şi, cum umbla şi pe mai departe cu toporul la el, vecinilor le-a fost teamă că va trece de la ameninţări la fapte. „Parcă nu mai era el, au spus ei. Noroc pentru noi, dar şi pentru sufletul lui, Dumnezeu a văzut şi ne-a ferit şi pe noi şi l-a eliberat şi pe el”. Au fost acestea motive suficiente pentru ca autorităţile să decidă deschiderea mormântului şi să-l condamne la ştreang. După a doua crimă identică şi mai ales după ce şi lângă cel de al doilea cadavru a fost găsit un deget, opinia a devenit şi mai fermă în legătură cu identitatea făptaşului, iar cadavrul deshumat cu bucata de ştreang de la gât a îngrozit şi mai tare toată populaţia. Oamenii îşi baricadau intrările, evitau să rămână singuri, mulţi au venit în Han, ştiindu-se că acolo nu i se putea întâmpla nimănui nimic. S-a întâmplat, însă, şi o a treia crimă şi se spunea că va mai urma încă una, întrucât ar fi trebuit, se credea, să mai apară şi al patrulea deget retezat. Iar, cum acesta a întârziat să apară, spaima generală a mai persistat.

În vreme ce Învingătorul leului se muncea să găsească pentru victime strămoşi de a treisprezecea generaţie implicaţi în prigonirea templierilor şi pentru făptaş o moştenire în timp care să-l determine să comită faptele din răzbunare, fiind convins Cel de Al Optzeci şi cincilea că doar în urma unui blestem e posibil ca un mort să se întoarcă printre vii, proaspătul Conte Lorenzzi a evaluat situaţia din punctul de vedere al Diavolului Argintiu. Iar spaima ce a năpădit întreaga Saxonie nu s-a dovedit deloc de rău augur pentru Han. „Când simt primejdia, oamenii se strâng unii în alţii asemenea oilor din stânele atacate de lupi, afirma Al Optzeci şi cincilea. Şi cum nici oile nu se gândesc să se unească pentru a se apăra, ci doar pentru că au senzaţia că, băgându-şi una capul în blana celei de alături şi nemaivăzând agresorii, nici aceia nu le vor mai vedea pe ele, aşa şi oamenii se cred mai feriţi dacă sunt împreună. Cum să pricepi că o comunitate întreagă, mii de oameni, sunt înnebuniţi de frică în faţa ameninţărilor unui singur făptaş?” Iar oamenii se disculpau, replicând că ar fi oricând dispuşi să accepte lupta cu un asasin viu, dar că unui criminal mort n-ai cum să-i vii de hac. Fiind în mod sigur acela un trimis al diavolului, dacă nu chiar diavolul în persoană, faţă de el nu te poţi apăra decât cerându-I ajutorul lui Dumnezeu. Aşa că bisericile s-au umplut mai mult ca oricând de credincioşi şi ţara a fost colindată de numeroase procesiuni în speranţa că Domnul îşi va întoarce privirea şi spre oile Sale şi le va scăpa de rău. Şi dacă acest lucru nu este posibil din pricina nenumăratelor păcate săvârşite de locuitorii acelor meleaguri, atunci măcar să grăbească deznodământul şi să-l facă pe asasinul mort să săvârşească şi cea de a patra crimă, lăsându-şi şi cel de al patrulea deget lângă cadavru. Dumnezeu îşi are socotelile Sale şi i-a ascultat cu luare aminte multă vreme pe greşiţii Săi. În acel răstimp, cei ce mai aveau destui bani puşi la o parte s-au mutat cu totul în Han, iar ceilalţi s-au adunat cât mai mulţi într-o singură casă ori măcar s-au înghesuit într-un bordei mai mare. Dar de lucrat n-a mai lucrat nimeni, aşa că tot de la Han îşi procurau bruma de mâncare. Iar Contele s-a dovedit mărinimos şi le-a dat la toţi pe datorie.

Când, în sfârşit, a fost găsit şi cel de al patrulea cadavru şi degetul retezat alături, oamenii s-au simţit eliberaţi şi I-au mulţumit lui Dumnezeu că a pus capăt terorii. Şi într-adevăr, după ce a fost săpat pentru a patra oară mormântul criminalului mort, în groapă nu s-a mai găsit nimic, nici măcar copârşeul. Totuşi, locul a fost zidit şi acoperit cu un strat gros de cărămizi şi pietre pentru ca nu cumva să-i treacă prin cap diavolului să mai iasă de acolo şi să mai facă şi alte fărădelegi. (Dar o întrebare tot a persistat: ce fel de drac a fost acela care şi-a găsit a patra victimă în persoana unui alt răufăcător? Fiindcă cea de a patra victimă a fost un hoţ surprins şi omorât tocmai când încerca să fure nişte scule din ograda unei case temporar părăsite? Răspunsul l-a dat abatele Kunz: „Diavolul acela, pogorât în trupul unui nefericit, a omorât la întâmplare în ura lui faţă de oameni. Când aceştia au primit protecţia divină, n-a mai avut pe cine să-şi verse răutatea şi a trebuit să se mulţumească până şi cu un hoţ, asemenea celor cărora, în alte condiţii, chiar diavolii le insuflă faptele mârşave”.)