CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (78)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

Oamenii au avut dreptate, după a patra crimă, urgia a trecut. Iar până atunci, cercetând registrul contabil, scribul a constatat venituri fără precedent pentru Han. (Venituri care au rămas mai mari ca de obicei încă multă vreme, cei ce au fost serviţi pe credit, trebuind să-şi plătească cu bani, cu produse sau cu muncă datoriile.)

Nunta Celui de Al Optzeci şi cincilea a introdus şi nu a introdus un nou stil de viaţă în Hanul Diavolul Argintiu. Încetul cu încetul, viaţa patriarhală, specifică acelui loc, a revenit la normal. La ceea ce se considera acolo a fi normal: orarul identic al fiecărei zile, siguranţa traiului, micile probleme domestice, acvariul din biserică în lumina unduitoare a lumânărilor.

Însă nici măcar în perioada psihozei iscate de „criminalul mort”, principalele venituri ale Diavolului Argintiu n-au venit de la Han, ci tot din „activităţile conexe”. Despre unele dintre ele, cele care au fost relativ „la vedere”, scribul a aflat mai multe amănunte: cele legate de industria lânii, Banca Diavolul Argintiu (cu filiale în Franţa, Ţările de Jos, dar până în Anglia, Italia¹ şi Portugalia²), atelierele de reparat corăbii³, serviciile de curierat, precum şi echipele de constructori şi decoratori de biserici şi cine ştie câte altele, de urmele cărora scribul n-a reuşit să dea – alte domenii care au contribuit la averea nu numai în legende fabuloasă a Hanului. A Hanului care a rămas interfaţa unde se luau deciziile importante şi unde se punea la cale întreaga strategie. (Şi e cu totul remarcabil modul cum a reuşit să asambleze Al Optzecilea – Bătrânul -, un om simplu, un angrenaj atât de complicat. Şi e şi mai uimitor cum Marie de Fragniol – o femeie – s-a descurcat în hăţişurile acestei jungle de interese. Marie de Fragniol a izbutit să menţină moştenirea intactă, iar nepotul ei, Contele Lorenzii, a mai şi amplificat-o, dându-i cea din urmă strălucire.

Atunci când, puţină vreme după moartea lui Marie de Fragniol, soldaţii lui Wallenstein au reuşit ceea ce a părut imposibil vreme de peste un secol, când au reuşit să cucerească şi să jefuiască castelul Obersdach, practic distrugându-i nu numai faima, ci făcându-l şi inutilizabil, cu toate strădaniile Celui de Al Optzeci şi cincilea de a-l recondiţiona, tânărul stăpân al Hanului a devenit conştient de iminenta creştere şi decădere a oricărei case de succes, chiar şi a uneia atât de puternice ca Diavolul Argintiu. Aşa că şi-a pus toată forţa pentru a amâna cât mai mult posibil acea prăbuşire⁴.

„E greu să construieşti ceva, dar şi mai greu să menţii ceea ce s-a ridicat mai sus decât vecinii săi. Nimic nu stă pe loc: ceea ce nu mai creşte, se prăbuşeşte!” repeta el, ori de câte ori colaboratorii săi nu aveau noi succese a-i raporta. Însă, încă mulţi ani de atunci încolo, succesele nu s-au oprit.

Convingerea că numai progresul afacerilor poate împiedica sfârşitul lor l-a făcut să-şi menţină oamenii într-o permanentă tensiune. „Atâta vreme cât nimeni nu va putea spune că lucrează mai mult decât mine, nu voi admite leneşi în Han!” fulgera el, dovedind prin măsurile luate că nu glumea. Poate că un psiholog ar detecta în severitatea Contelui o atitudine pornită din spaimă: Al Optzeci şi cincilea, fiind încredinţat că, la fel cum strălucirea tuturor marilor familii s-a prăbuşit după o perioadă limitată de glorie, îi va veni şi rândul Diavolului Argintiu. Şi era terorizat de gândul acelui moment. Doar că, în legătură cu oamenii săi, a trebuit foarte repede să înveţe că existau patru categorii diferite de relaţii: pe de o parte, beneficia de serviciile unor vechi colaboratori şi a urmaşilor acelora, bărbaţi implicaţi în profunzimea afacerilor, ştiind prea multe lucruri ce nu trebuiau să fie cunoscute de nepoftiţi. Cum să-i dai afară fără riscuri pe aceştia? În privinţa acestei categorii, în mod obişnuit se nasc apropieri mai profunde legate de „fidelitatea ereditară”, de traversarea împreună a numeroase bucurii şi necazuri, de rutină. Toate acestea pretind un tratament privilegiat. Numai că Al Optzeci şi cincilea era atent să şteargă orice considerente sentimentale din deciziile sale, aşa că şi în privinţa vechilor apropiaţi îl interesau doar rezultatele muncii. Mai rămânea riscul deconspirării secretelor Hanului. Spre noroc, cei mai mulţi dintre cei aflaţi în această categorie au fost bine aleşi de Bătrân şi, respectiv, de Marie de Fragniol. Aşa că nu s-au găsit prea multe cazuri în care urmaşii lor să greşească. Când, totuşi, şi câţiva dintre ei au fost îndepărtaţi, Contele a avut grijă ca unora să le asigure o viaţă liniştită şi după ce au fost puşi pe linie moartă, în vreme ce alţii pur şi simplu au dispărut. A fost suficient ca doar trei dintre responsabilii importanţi să piară pe mare pentru ca nimeni să nu mai aibă curajul să greşească, iar de i se întâmpla un eşec, să îşi ceară de la sine putere retragerea⁵.

O a doua categorie era formată din masa angajaţilor de rând. Acestora nu li se mai dădeau nici şansele colaboratorilor apropiaţi ai stăpânului, iar măsurile luate de Conte nu cunoşteau mila. Cei care erau doar daţi afară se puteau socoti norocoşi. Norocoşi chiar dacă, dintr-o veche tradiţie, se ştia că puţină lume a reuşit să supravieţuiască după ce ieşea din spaţiul steril al Hanului. Niciodată, în acele vremuri atât de nesigure, acel loc n-a cunoscut nici o molimă şi nici n-a fost pustiit de hoardele bine organizate de dezertori şi de derbedei demobilizaţi. După o vreme cât a avut hrana, hainele şi căldura asigurate şi s-a bucurat de lipsa de griji pentru supravieţuire, lumea îşi pierdea deprinderile de a se lupta cu agresiunile. Da, dar tot era mai bine decât să pătimeşti ceea ce au pătimit alţii, care nici măcar n-au fost lăsaţi să plece. Ce au păţit aceia? Unii au murit, celor socotiţi „recuperabili” le-au murit copiii. Sau femeia. (Contele dădea din umeri: „Cine nu-şi vede de treabă n-are cum să aibă grijă nici de el şi nici de familia lui!”) Dacă însă – Doamne fereşte! – cineva era prins furând, pedepsele se transformau în adevărate spectacole sinistre. („Cum poţi să furi, când ai totul de-a gata? La ce să mai furi, decât dacă eşti mânat de diavol?”, întreba Al Optzeci şi cincilea şi organiza… pedepsirea diavolului.) Lui, care părea un obiect, o fiinţă fără bucurii, fără tristeţi⁶ – un adevărat robot, cum l-am numi astăzi –, îi sclipeau câteodată ochii în asemenea momente, însă şi asta doar atunci când era pedepsită o femeie tânără. (Totuşi, de câteva ori, se şoptea, a acceptat să-l ierte pe câte un bărbat, mulţumindu-se cu o oră cu soţia sau cu fiica aceluia.)

O a treia categorie au constituit-o cele câteva cazuri de trădători. Odată, o corabie a fugit cu prada, altădată, câţiva funcţionari au încercat să dispară cu bani luaţi din seifurile filialelor şi au existat şi trei cazuri diferite, când angajaţi de-i Hanului au trecut cu informaţii cu tot în taberele unor rivali. De aceştia s-a ocupat cu succes „armata de oameni”. Se pare că Al Optzeci şi cincilea pur şi simplu nu putea pricepe cum poate fi cineva în stare să trădeze când „are asigurat tot ce este necesar pentru un trai fără griji!”, când „el [Contele] îşi face datoria!”. „Cum poţi să te porţi astfel când primeşti de toate?” Al Optzeci şi cincilea credea sincer că doar diavolul putea să bage nerecunoştinţa într-o persoană atât de privilegiată.

Mai târziu, contele a hotărât ca fiecare angajat să aibă rude apropiate dacă nu în Han, atunci măcar la Hanovra, rude pe post de ostatici. (Scribul nu cunoaşte decât un singur exemplu, când această măsură a rămas ineficientă: un funcţionar dintr-o familie de vechi angajaţi a dispărut din Amsterdam cu mai multe pietre preţioase asupra sa. După un timp, s-a aflat că n-a fost jefuit şi ucis, aşa cum s-a crezut iniţial, ci că a traversat Canalul Mânecii, fiind recunoscut cu altă înfăţişare în sediul unuia dintre cei mai mari rivali ai Diavolului Argintiu. Aşadar, individul a comis o dublă crimă: pe de o parte, a fugit cu bunuri ale firmei, iar, pe de altă parte, a trădat. Imediat după ce a simţit că a fost descoperit şi fiindu-i frică de „armata de oameni”, tânărul – căci era vorba despre un bărbat de nici douăzeci şi cinci de ani – a dispărut din nou. De data asta, fără urmă. Atunci repercusiunile s-au abătut asupra rudelor sale rămase în Han. Rând pe rând, la o distanţă de câteva săptămâni, pentru ca vestea să-l ajungă şi pe ticălos oriunde s-ar fi aflat, au murit fraţii, surorile, părinţii săi. De data aceea, strategia n-a dat roade şi eşecul a fost simţit de Conte la fel de puternic precum ocuparea, jefuirea şi incendierea castelului Obersdach. A fost a doua înfrângere încasată şi el aprecia, chiar mai mult decât ar fi fost cazul, că asemenea lovituri, dacă se repetau, puteau să dărâme un zid oricât de gros, la fel ca berbecele folosite la asedierea celor mai falnice cetăţi.)⁷.