În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011
Când oamenii legii au venit, în sfârşit, într-o seară târziu, astfel încât evenimentul să nu facă prea multă zarvă, contesa le-a deschis uşa: era îmbrăcată în fastuoasa rochia de mireasă pe care o purtase cu aproape treisprezece ani în urmă la nuntă şi pe care din albă a vopsit-o în roşu. Ziduirile, altădată văruite, erau acoperite de jos până sus cu mătase neagră, strălucitoare. Pe peretele din dreptul uşii se afla fixată o oglindă mare cu ramă aurită, iar masa din centrul încăperii era şi ea acoperită cu pânză neagră. Pe masă se afla un butuc. „Aşa a procedat şi Maria a Scoţiei, le-a explicat oamenilor înmărmuriţi. Şi ea a urcat pe eşafod într-o rochie roşie!” Şi, urcând pe masă şi ridicându-şi voalul roşu de pe faţă, a îngenuncheat punându-şi capul pe butucul adus special pentru această scenă. O vreme o linişte sinistră a îngheţat odaia ce pulsa sub pâlpâitul lumânărilor din mai multe sfeşnice. Din când în când, femeia controla în oglindă dacă faldurile rochiei cădeau bine şi dacă voalul lung era şi el în ordine. „Fie-vă milă şi tăiaţi-mi capul dintr-o singură lovitură!” i-a mai rugat. Încurcaţi, cei trei bărbaţi s-au apropiat, încercând s-o ridice cu blândeţe şi ajutând-o să coboare de pe masă. Femeia i-a urmat până la uşă, dar s-a smucit brusc din mâinile lor şi a revenit la butucul de pe masa din mijlocul încăperii, îngenunchind iar în faţa lui: „Nu! Vă rog să termină mai repede!” şi între timp era mai atentă la cum îi stătea ţinuta. Cum, total descumpăniţi, oamenii au ezitat să se mai apropie de ea, contesa a mai strigat: „Am înţeles. Vreţi să mă umiliţi ca pe Maria a Scoţiei şi să-mi tăiaţi capul în uralele a cât mai multor ticăloşi! Poate şi soţul meu, tatăl sărmanilor mei prunci, aşteaptă să savureze execuţia. Nu va avea prilejul!” Biata femeie era tot mai surescitată şi, pe lângă surpriza înscenării pregătite atât de minuţios, şi vocea îi suna nefiresc, ca a artiştilor ambulanţi de teatru. „Nu va avea prilejul!” a mai strigat o dată şi cu o mişcare largă şi-a înfipt un stilet în inimă. Probabil că şi acest gest l-a repetat de multe ori, întrucât lovitura a fost exactă şi femeia a căzut ca secerată.
La început, cei trei oficiali au rămas înmărmuriţi, apoi, nevăzând sânge pe veşmântul roşu, au sperat că totul n-a fost decât o înscenare a nefericitei nebune. Dar, apropiindu-se, au trebuit să realizeze că totul a fost cât se poate de real.
La aflarea veştii, singura remarcă a contelui a fost: „A murit? Dumnezeu le aranjează pe toate!”.
(Cum „neruşinata amantă” n-a mai fost găsită, persistă întrebarea dacă nu cumva contesa a pus într-adevăr pe cineva s-o omoare şi că autodenunţul a avut temei. Iată o întrebare ce nu s-a mai pus.)
Cu această ocazie, Al Optzeci şi cincilea s-a văzut nevoit, încă o dată, să constate că absenţele de acasă pot provoca oricând surprize. Însă, spre deosebire de strămoşii săi, care au părăsit rar şi cu multe reticenţe Hanovra, preferând să conducă toate afacerile de pe loc, din Han, Contele Lorenzzi era încredinţat că doar prezenţa sa fizică va putea menţine disciplina în filiale. Unde, de obicei, sosea inopinat: pe de o parte, ca angajaţii implicaţi în „activităţile conexe” să n-aibă timp să-şi cosmetizeze munca şi să-şi mascheze neîmplinirile şi, pe de altă parte, pentru ca oamenii din Han să nu afle decât cu întârziere că e plecat şi să nu ştie cât va lipsi. Stăpânul şi-ar fi dorit chiar ca angajaţii săi să nu fie informaţi unde s-a dus, neputând astfel aproxima cam cât o să lipsească. Totuşi, cum fiecare deplasare dintr-un loc într-altul putea dura multă vreme, pentru destinaţiile cele mai îndepărtate, oricât s-ar fi grăbit, chiar săptămâni, întreaga structură piramidală era supusă la numeroase riscuri: se putea întâmpla – şi chiar s-a şi întâmplat de câteva ori – să fie necesară o decizie fără întârziere, iar mesagerii, oricât de rapizi, să nu poată transmite dus–întors suficient de prompt hotărârea şefului. Ceea ce l-a făcut şi pe Contele – care lua aproape orice decizie pe loc – să cântărească de mai multe ori oportunitatea oricărei deplasări. Să nu inspecteze filialele reprezenta o slăbiciune, să lipsească prea mult din Han, locul unde se adunau toate firele, s-a dovedit de asemenea neproductiv. Ce era de făcut?
La o primă vedere, experienţa îi spunea că deplasările erau mai puţin importante decât le considera el: nici Bătrânul n-a prea călătorit, iar Marie abia dacă a părăsit de vreo două ori – şi doar pentru câte o zi – Hanul. Şi, cu toate acestea, lucrurile au mers bine sub conducerea celor doi. Da, dar „activităţile conexe” s-au dezvoltat abia treptat atât de mult. Şi, deşi ele aducea adevăratele venituri Diavolului Argintiu, ici-colo mai apărea o stagnare, o fraudă, o eroare sau un eşec. Atât Bătrânul cât şi Marie considerau asemenea incidente drept pierderi acceptabile, socotindu-le fireşti pe măsură ce firma se diversifica. În schimb, Contele Lorenzzi vedea în fiecare nereuşită, oricât de mică, un nou pas în direcţia dezastrului – spaima de care nu s-a putut despărţi vreodată. Până la urmă, s-a convins că, nereuşind să fie în acelaşi timp în două locuri diferite, uriaşa firmă era imposibil a fi coordonată de unul singur, fără oameni de cea mai mare încredere la vârf. Doar că acest lucru însemna ca acei adjuncţi să poată lua şi ei decizii în lipsa şefului, iar Al Optzeci şi cincilea era convins că doar el avea întotdeauna dreptate. Aşa că, foarte repede, adjuncţii desemnaţi pe sectoare de activitate, în loc să se bucure pentru cinstea şi pentru puterile acordate, nu ştiau cum să scape de ele, fiind conştienţi că orice decizie ar fi luat, puteau să piardă în fiecare clipă totul, în caz că stăpânul ar fi considerat că au comis o greşeală, ba şi numai dacă pretindea că ar fi existat o oportunitate nefolosită. Iar stăpânul n-a ezitat să le impute chiar şi acestor celor mai apropiaţi colaboratori pierderile care au urmat unor hotărâri eronate ori pe care le considera a nu fi fost cele mai potrivite1. „În poziţia pe care ţi-am încredinţat-o ai avut şi putere şi o răsplată pe măsură. Aşa ceva obligă!” spunea Contele cu vocea sa liniară. Partea proastă era că Al Optzeci şi cincilea –asemenea oricărui mic ori mare dictator – nu accepta nici o sugestie, decât dacă cel ce o făcea o prezenta de parcă ideea ar fi venit chiar de la stăpân. Partea şi mai proastă era că nu prea aveai prilejul să discuţi cu Al Optzeci şi cincilea. Acesta obişnuia să spună ceea ce avea de spus, după care îţi întorcea spatele.
Neajunsurile ce puteau să apară de părăsea pentru o vreme Hanul, îi erau Contelui evidente, oamenii de încredere mai greşeau şi ei. Şi, totuşi, nu s-a putut abţine să nu mai plece. Pe de o parte, un drum la una dintre filiale nu era o simplă inspecţie: ea îi oferea, aproape de fiecare dată, idei noi. Pe de altă parte, aproape orice călătorie îi dădea posibilitatea să se simtă cu adevărat conte. Cât timp îşi petrecea vremea în Han, Al Optzeci şi cincilea, la fel ca şi Bătrânul şi la fel ca şi Marie de Fragniol, se îmbrăca modest şi, aşa cum scribul a mai notat. de foarte multe ori lucra cot la cot cu ultimii rândaşi. Pentru ceea ce s-a şoptit în epocă, precum că ar fi îndeplinit misiuni diplomatice la cele mai înalte niveluri, scribul n-are nici o dovadă şi nici nu prea crede că acele zvonuri ar fi fost adevărate. Mai degrabă, ele au fost răspândite tocmai de Al Optzeci şi cincilea ca să arate ce relaţii grozave are – relaţii care multe chiar erau reale -, relaţii ce trebuiau să-l facă şi mai de temut. Şi mai încuraja Cel de Al Optzeci şi cincilea acele zvonuri şi pentru că sferele înalte îl atrăgeau atât de mult, dar ştia că prin comportament nu părea cu adevărat conte, ci mai degrabă un slujbaş, chiar dacă propriul său slujbaş. El nu şi-a arogat niciodată aerele bunicii sale dinspre mamă, contesa de Romzug, aere ce i se păreau caraghioase, penibile.
