CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (81)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

„Un nobil adevărat este un nobil cu bani! Stema de deasupra porţii nici nu-ţi satură burta şi nici nu cade la comandă, doar să fluieri, pe capul duşmanilor” spunea el, în timp ce în jur era plin de nobili fără avere. Însă tot el trebuia să recunoască şi faptul că banii singuri nu dau strălucire. El, Contele Lorenzzi, era excepţia fericită, el – iată! – era şi nobil şi avea şi bani! Aşa că, măcar din când în când, dorea să fie văzut ca atare. Când a încercat acasă să se poarte asemenea personajului imaginat, stârnind uimirea celor din Han, a trebuit să renunţe repede, simţindu-se la fel de caraghios pe cum o văzuse pe bunica Romzug plimbându-se prin bucătării în rochile ei strălucitoare şi măturând duşumelele cu trena de mătase. Şi nici nu poţi fi şi conte şi să şi ajuţi o iapă la naştere… Sau o vacă… Pur şi simplu acasă n-a reuşit să fie niciodată conte, chiar dacă pretindea ca lumea să i se adreseze cu titlul nobiliar.

Aşa că Al Optzeci şi cincilea şi-a folosit călătoriile şi pentru „viaţa de nobil”. Ceea ce a dat naştere la noi legende. Cine ştie ce a fost adevărat şi ce nu, fiind vorba despre un personaj care se spunea că ar fi dus o viaţă dublă? Însă şi de acest lucru scribul se îndoieşte profund: Fiul Învingătorului leului a fost de mic copil atât de implicat în treburile Diavolului Argintiu şi a depus atâta energie spre a-l face cât mai eficient, încât e puţin probabil ca într-o zi să fi fost managerul pragmatic, iar în altă zi om de lume.

De fapt, încercările sale (neîndemânatice) de a pătrunde în intimitatea cercurilor exclusive ale timpului s-au tot dovedit a fi fost zadarnice. Prin 1630 – aşadar cu puţin înaintea morţii sale -, Christian I de Anhalt-Bernburg a ajuns şi la Hanul Diavolul Argintiu în „pavilionul cunoaşterii”, locul de întâlnire a multor cabalişti, alchimişti şi mistici adevăraţi, dar şi a numeroşi escroci cu aere de erudiţi. Ne aflam încă în perioada când naometria¹ – aflată la mare modă – îi venea ca o mănuşă Învingătorului leului, cel atât de preocupat de horoscoape (ceea ce îl va duce la impunerea dispozitivului Klopfstein). Despre prezenţa la Han a ducelui de Anhalt la Hanovra, scribul a amintit în cuprinsul precedentei biografii. Însă importantul personaj n-a fost singurul care a ajuns şi în Saxonia dintre proeminenţele de la Heidelberg din vremea apogeului curţii principelui elector Frederich al V-lea. După înfrângerea de la Muntele Alb, atmosfera din regiunile de pe Rin a suferit soarta atât de repetată în istorie, când armele invadează teritoriile artei şi ale ştiinţei. Minunatele grădini concepute de Salomon de Caus şi gravate pentru eternitate de Matthieu Merian, precum şi unele dintre cele mai exhaustive colecţii de lucrări esoterice au fost lăsate pradă distrugerii. Însă nu numai de la Heidelberg au venit mulţi supravieţuitori ai „epocii de aur a frumosului” de pe vremea principelui Frederich al V-lea. Şi de la Tübingen au sosit la Han personaje la fel de importante. I-am amintit deja pe Schickard şi pe Kepler, dar mai trebuie pomenit şi Johann Valentin Andreae, omul de care se leagă atât de mult istoria rozicrucianismului. Legendele despre descoperirea mormântului cu osemintele şi scrierile lui Christian Rosenkreutz erau în floare şi aveau să se extindă tot mai mult nu numai printre oamenii de rând, ci şi în preocupările unor importanţi conducători politici şi spirituali. Şi fiindcă au fost răspândite atât legende apologetice, cât şi satire împotriva a ceea ce se va dovedi un ordin misterios, la fel de misterios cum a fost şi personajul ce s-ar fi ascuns sub iniţialele „C. R. C.” – „fondatorul mişcării” -, vâlva stârnită a penetrat toate hotarele. Ei bine, şi pe Schickard, ca şi pe Kepler, pe care Contele Lorenzzi ar fi putut să-i cunoască personal, el tot „paraziţi derbedei” îi numea, aşa cum îi cataloga pe toţi oaspeţii tatălui său. Da, dar şi pe potentaţii vremii? Dat fiind că au frecventat „pavilionul cunoaşterii”, şi ei intrau în aceeaşi categorie. Scribul aminteşte acest lucru pentru a arăta cât de puţin s-a folosit Al Optzeci şi cincilea de nişte oportunităţi ce i-au fost oferite pe tavă pentru a intra fără mari eforturi în protipendada epocii. Dacă n-a realizat că alchimiştii, astrologii sau misticii au fost de multe ori în imediata apropiere a conducătorilor lumii, n-a ştiut să uzeze nici măcar de prezenţa în Han a nobililor printre care a dorit atât de mult să pătrundă, dispreţul profund faţă de tatăl său făcându-l să-i pună pe aceeaşi istă – de „paraziţi derbedei” – pe toţi oaspeţii aceluia².

Şi o altă întâmplare spune multe despre tentativele nereuşite ale Contelui Lorenzzi de a-şi etala rangul nobiliar. Al Optzeci şi cincilea s-a aflat la Würzburg, în timp ce Ioan Filip de Schönborn, numit episcop, a continuat politica sa de apropiere de Franţa. Cum Ioan Filip a fost lăudat pentru toleranţa sa atât de către catolici, cât şi de către reformaţi, precum şi datorită apropierii sale de Franţa, atmosfera din Würzburg a fost una cu totul specială în vremea sa. (Nu mai puţin şi datorită excepţionalelor sale aptitudini diplomatice – care vor contribui până şi la semnarea tratatelor de pace de la Münster şi Osnabrück, cele care au marcat formal sfârşitul războiului de 30 de ani.) Al Optzeci şi cincilea a nimerit într-un loc de întâlnire a multor celebrităţi ale timpului. Apărând şi saloane renumite pentru rafinamentul lor, Contele Lorenzzi a avut prilejul de a cunoaşte cu adevărat reprezentanţii nobilimii. Numai că nici lui nu i-a plăcut atmosfera după care a tânjit toată viaţa şi nici el n-a încântat deloc pe cei de care a dat. Negăsindu-şi locul printre „paraziţii sclifosiţi”, pe care când îi dispreţuia, când şi-i dorea egalii săi, bineînţeles că nu şi-a imputat sieşi eşecul şi momentele penibile prin care a trecut la Würzburg, ci i-a acuzat pe nobilii aceia de superficialitate, preocupări caraghioase, discuţii inutile şi fanfaronadă penibilă. Nu numai că n-a prea fost pregătit că intre în dialog cu ei, lipsindu-i reperele unor asemenea conversaţii, însă nici nu putea accepta argumentele lor. (Întâmplarea a făcut să afle că, în timpul şederii sale la Würzburg să dispară două personaje importante, moarte amândouă în dueluri. Renumele baronului François de Montmorency-Bouteville, cel care ar fi omorât în asemenea confruntări peste patruzeci de adversari era încă vie, însă Contele Lorenzzi nu putea pricepe de ce era individul atât de admirat, câtă vreme toată viaţa n-a făcut decât să aţâţe oameni mult mai productivi decât el şi să le curme firul viaţii. Să ucizi „ca să-ţi repari onoarea? Ce prostie!” El, Al Optzeci şi cincilea, cunoştea numeroase alte căi pentru a obţine satisfacţie fără a-ţi expune propria persoană îndemânării unui ucigaş de profesie. Cât de terorizaţi au fost tinerii normali de prezenţa baronului de Montmorency-Bouteville – care oricând putea să te provoace la duel şi să te omoare numai pentru că asta îi făcea plăcere! (Nu degeaba se spunea că baronul a murit într-o confruntare măsluită, despre el fiind încetăţenită convingerea că a fost imbatabil.) Să mori „ca să-ţi repari onoarea? Ce prostie!”

Experienţa trăită în preajma lui Ioan Filip de Schönborn a rămas o rană niciodată cicatrizată pentru al Optzeci şi cincilea. Se autoexcludea el însuşi din societatea spre care tânjea atât de mult? Contele Lorenzzi, cel care îi dispreţuia pe cei ce frământau la nesfârşit nişte gânduri, în loc să acţioneze rapid şi hotărât, a rămas cu convingerea amară că „ niciodată un cocoş nu va putea să se ridice în înălţimi şi să se poarte ca un vultur, dar nici vulturul nu va reuşi vreodată să se îmbrace în pene de cocoş”. Ce-i lipsea lui – desigur personificarea vulturului – să poată „îmbrăca pene de cocoş”? Bani avea, straiele sale pentru ocazii mari³ erau mai scumpe decât ale majorităţii „fanfaronilor îngâmfaţi” pe care i-a întâlnit, punga îi era mai dolofană decât a lor, realizările sale se bazau pe fapte, ale „derbedeilor paraziţi” doar pe tradiţie, trupul său era călit în muncă, ei gâfâiau după primul dans… Avea el sângele mai puţin albastru? „Blazonul conţilor Lorenzzi este mai vechi decât al vostru!”, bătea fiul Învingătorului leului cu pumnul în masă. (Dar doar dacă era singur…)

Şi, totuşi, era evident că „sclifosiţii” aceia îl dispreţuiau! Ei pe el! Păi, şi el pe ei! Atât de mult încât îi vedea pe toţi drept „sclifosiţi”, chiar dacă unii dintre dânşii păreau mai de treabă. De ce se purtau aceia mai firesc, se întreba tot el, Al Optzeci şi cincilea. „Probabil că o să-mi ceară bani împrumut… Încă n-au îndrăznit, încă abia pregătesc terenul…” Şi, într-adevăr, unii chiar i-au cerut bani împrumut.

Contele Lorenzzi era conştient că, deşi se simţea cu mult superior – în toate privinţele! – „derbedeilor paraziţi”, nu se putea abţine să nu tânjească să fie socotit drept unul dintre ei. Era ceva ce nu-şi putea explica, lucru ce-l enerva cumplit. Cum poate vulturul să tânjească la destinul unui cocoş? El care poate coborî oricând din ceruri pentru a se hrăni cu fanfaronul ogrăzii? Cocoşul se consideră important doar pentru că îşi ţine ciocul jos şi nu priveşte niciodată în sus, spre a vedea adevărata măreţie. Pasărea de curte, putând ajunge în orice clipă în oala stăpânilor, se dă mare fiindcă îşi poate alege în fiecare zi altă găină. Păi, ce? Al Optzeci şi cincilea nu şi-a ales şi el pe cine a vrut? Şi, ori de câte ori are chef, nu-şi poate cumpăra şi el nurii oricărei frumuseţi feminine? Al Optzeci şi cincilea se certa cu sine: raţional se simţea mult superior nobililor pe care i-a întâlnit, sentimental nu reuşea să-şi înfrângă tendinţa de a-i invidia. Îi venea să-şi dea singur palme!

Nici în legătură cu principii şi cu ducii, cu cardinalii şi cu episcopii care l-au rugat să-i împrumute cu bani, lucrurile n-au stat mai bine. Contele Lorenzzi nu l-a refuzat pe nici unul, dar simţea că ei s-au purtat cu el aşa cum s-ar fi purtat cu un cămătar oarecare. Ca şi cu un evreu! Însă nici măcar evreul – Ţipor – nu era mulţumit de ceea ce se petrecea.