CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (83)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

A doua soţie a Celui de Al Optzeci şi cincilea n-a mai fost aleasă pentru sânge albastru. Pe blazonul Hanului figura deja stema nobiliară, iar felul de a fi al „derbedeilor filfizoni” l-a făcut întotdeauna pe fiul Învingătorului leului să se simtă străin, dacă nu chiar umilit, în preajma înaltei societăţi. Dar n-am putea spune nici că această a doua soţie a fost luată numai pentru prăsilă. Dintre nenumăratele candidate, a fost aleasă tocmai dânsa deoarece ea corespundea cel mai bine modului de gândire al stăpânului Hanului. Dorothea Maria provenea dintr-o veche familie din Alsacia, o familie având nenumăraţi ascendenţi cu funcţii importante. Dacă neamul ei n-a urcat mai mult de rangul de marchizi, aceasta s-a datorat poate şi faptului că strămoşii cei mai importanţi s-au remarcat pe tărâm ecleziastic (trei dintre ei ajungând episcopi). În arborele genealogic al Dorotheii Maria existau cavaleri remarcaţi încă în prima cruciadă, templieri victime ale represiunii ordinului, alţii care n-au păţit nimic, latifundiari. Iniţial, contele Lorenzzi a intenţionat să-şi aleagă şi a doua soţie la fel ca pe prima: printr-un anunţ şi un fel de licitaţie. Pe urmă, însă, evenimentul s-a derulat altfel. Familia Dorotheii Maria se afla în prag de faliment: deşi posesoare a unor uriaşe întinderi de pământ şi a numeroase dealuri cu viţă de vie, câţiva ani succesivi de secetă au fost suficienţi ca datoriile angajate să nu mai poată fi rambursate. Iar cea mai mare parte a datoriilor era chiar la o sucursală „activitate conexă” a Hanului Diavolul Argintiu, proprietatea Contele Lorenzzi. La prima vedere, scribului i s-a părut greu de înţeles cum un om eminamente pragmatic, asemenea Celui de Al Optzeci şi cincilea, şi-a ales drept soţie nu o femeie bogată, ci una dintr-o familie în pragul falimentului. (Că s-ar fi îndrăgostit de ea era exclus, întrucât n-a cunoscut-o decât în preajma nunţii.) Până ce a înţeles şi bietul scrib că mişcarea a fost excelentă din punctul de vedere al omului de afaceri: după dezastrul pricinuit de nesfârşitele „războaie ţărăneşti”, precum şi a războiului de treizeci de ani, când aproape jumătate din populaţia provinciei a pierit, iar oraşe şi sate au devenit imense cimitire, Dorothea Maria nu mai reprezenta decât ultimul lucru pe care îl mai putea oferi tatăl ei. (Mama fetei murise la cea de a treia naştere, iar primul născut murise şi el.) Alături de fată, el dădea, drept dotă, şi întinsele sale domenii. Era acesta un gest disperat: pământurile întinse se găseau grevate de datorii imense, fără nici o şansă de a fi achitate înainte de a fi pierdute, după ce au fost treptat toate angajate drept gaj. Salvarea a venit într-un mod cu totul miraculos: cine să facă o asemenea înţelegere decât… cel mult un creditor interesat? Înţelegere care cuprindea un onorabil venit viager pentru părintele şi bunica miresei. Tatăl Dorotheii părea un om sfârşit, doborât de nesfârşitele nenorociri faţă de care nu a izbutit să se opună, astfel încât şansa oferită a fost mai mult decât şi-ar mai fi putut imagina.

Pe de altă parte, Contele Lorenzzi şi-a dovedit din nou flerul în afaceri: până la urmă, soţia i-a făcut şi un băiat, iar o mult mai bună administrare a pământurilor, într-o perioadă ceva mai liniştită politic şi după multă foamete, când preţurile au crescut pentru o perioadă din nou, a permis ca domeniile primite drept zestre să-i aducă beneficii însemnate¹. (Într-o zi, Al Optzeci şi cincilea i-a mărturisit lui Ţipor: „Chiar dacă – ferească Domnul! – s-ar ajunge să se întâmple ceva cu Diavolul Argintiu la Hanovra, eu sau fiii mei vom putea lua totul de la capăt în Alsacia”. Iarăşi o dovadă că presentimentul că, asemenea oricărei construcţii mari, nici Hanul Diavolul Argintiu nu a fost destinat a dăinui la nesfârşit, era prezent tot timpul în mintea sa.)

Tatăl soţiei sale, precum şi mama acestuia i-au mulţumit cerului pentru salvarea deja cu totul nemaiaşteptată cu care s-au procopsit. Iar ginerele s-a dovedit a fi un om de onoare şi şi-a respectat până la capăt îndatoririle ce-i reveneau din aranjamentul făcut: banii veneau punctual, vechiul stăpân al marelui domeniu părea pentru toată lumea că şi-a păstrat atribuţiile, chiar şi bunica Dorotheii, una dintre acele „nobile cu ifose” pe care Al Optzeci şi cincilea nu le putea suferi, a putut să-şi satisfacă în ultimii ei ani tabieturile pierdute ale tinereţii. „Eu le asigur tot ce este necesar pentru un trai fără griji! Eu îmi fac datoria!”. Şi nici nu îi stânjenea în vreun fel Contele: de văzut nu s-au văzut decât de trei ori în toţi anii care au urmat. (Marchizul nu ştia sau nu voia să ştie că, de fapt, fiecare mişcare îi era supraveghează de ochi atenţi, iar averea îi era administrată fără ca el să trebuiască să facă nici o mişcare. Era bine aşa cum era, aşa că tatăl Dorotheii nici n-a vrut vreodată să afle mai multe decât i se spuneau.)

Bătrânul senior nu mai conducea nimic. De fapt, domeniul din Alsacia a devenit statul major al lui Ţipor. Aflată la graniţa dintre Franţa, Imperiu şi statele elveţiene, regiunea şi-a păstrat un statut aparte, iar socrul contelui Lorenzzi a fost unul dintre cei mai respectaţi conducători ai uniunii numite Dekapolis, uniunea de zece oraşe cunoscută astfel după confederaţia celor zece cetăţi din Orient unite prin legământ încă din vremurile biblice. Respectul faţă de bunicul Dorotheii n-a dispărut nici în vremea când fiul său scăpătase. Al Optzeci şi cincilea, prin Ţipor, a reuşit să se folosească şi de acel renume şi probabil că de aceea i s-a şi îngăduit fostului proprietar să-şi etaleze din nou rangul.

Revenind la Ţipor, evreul care şi-a câştigat cea mai mare încredere la Contele Lorenzzi, singurul om care a cutezat să-şi spună părerea proprie în faţa stăpânului, a venit din răsărit la Hanovra, pe când Al Optzeci şi cincilea abia se năştea. Omul şi-a pierdut întreaga familie într-un pogrom şi, odată cu ea, şi averea. Care, după spusele sale, n-a fost deloc mică. Unul dintre strămoşii săi a plecat cu mult timp în urmă din Hanul Diavolul Argintiu, iar ascendenţi de-ai lui Ţipor au venit acolo deja odată cu Bătrânul. Marie de Fragniol a verificat cu conştiinciozitate în registrul contabil tot ce a povestit evreul şi, convingându-se că acela nu a spus poveşti, l-a primit înapoi. La început, i-a oferit mici misiuni în cadrul „activităţilor conexe”, dar, pe măsură ce a dovedit un talent deosebit în a se descurca, a primit sarcini tot mai importante. Ţipor a fost agreat şi de Păpuşa, dat fiind că avea cunoştinţe şi în alchimie şi cabală. Fapt care mai mult i-a dăunat evreului, fiindcă noul stăpân detesta asemenea îndeletniciri. Doar faptul că Ţipor era mai mult plecat şi că, atunci când revenea, aducea rezultate care deseori îl surprindeau chiar şi pe atât de greu de mulţumitul stăpân l-a menţinut în poziţie. Contele, după moartea iubitei sale bunici, a schimbat majoritatea şefilor din sucursale, fiind încredinţat că existau alte persoane mai dispuse la muncă şi mai capabile decât cei mâncaţi de rutină. Aşa a ajuns şi Ţipor mai întâi şef la Antwerpen şi apoi la Londra. Şi, aşa cum scribul a mai arătat, Al Optzeci şi cincilea a preluat şi una dintre practicile încetăţenite încă de Bătrân: aceea de a-şi asigura credinţa şi confidenţialitatea „colaboratorilor săi externi” (şi) prin aceea că aranja să aibă în apropiere rude apropiate ale acestora, un fel de ostateci, cum pretindeau să se asigure şi turcii la delegaţii puterii lor în lume. Problema era că lui Ţipor i-au murit toate neamurile în acel pogrom, fiind, aşa cum se tânguia el, singur pe lume. Ţipor a ajuns să mânuiască, în numele stăpânului său, valori tot mai mari şi ce zălog putea el lăsa la Han? Când s-a apropiat de vârsta de cinzeci de ani, Contele i-a cerut pe tonul său frust să termine cu lamentările trecutului şi să-şi întemeieze o nouă familie. Evreul îşi cunoştea prea bine stăpânul, intuindu-l de la început de ce îl presează tot mai tare să se însoare, pe măsură ce devenea tot mai util. Într-o zi, i-a spus:

– Recunosc smerit că mi-e teamă să mă leg din nou de cineva. În afară de tine, bineînţeles. Nu aş suporta să mai trăiesc încă o dată prin ceea ce am trecut, văzând cum într-o singură noapte îi pierd pe toţi cei ce-mi erau mai scumpi decât toate bogăţiile lumii.

– Ascultă-mă şi refă-ţi viaţa! Şi vei avea din nou pentru ce să trăieşti.

• Mi-e bine aşa, se încăpăţână Ţipor.